Locul adimensional al comuniunii in Biserica
Dimensiunea personala a spatiului si experienta absentei, ca nemijlocire personala nedespartita de distante, e traita de catre Biserica prin excelenta ca fapt de cult. Cultul, pe baza si avand ca punct de plecare adunarea de la Liturghia euharistica, este realizarea si constituirea Bisericii in "trup", adica in acea realitate existentiala care transcende individualitatile particulare pentru a constitui si a arata unitatea si multiplicitatea existentiala simultana a comuniunii persoanelor, pentru a prefigura taina "modului de existenta" treimic, care este adevarul "adevaratei existente".
In hotarele locale ale cultului, hotare ale nemijlocirii personale, nu exista distinctie sau departare intre cele prezente si cele absente, intre cele vii si cele ce au murit. Orice adunare locala cultuala sintetizeaza totalitatea Bisericii - Biserica universala - intreaga "ceata a sfintilor", cuprinderea dinamica a unuia in celalalt a oferirii de sine pline de dragoste, raspunsul erotic si euharistic pe care lumea il da lui Dumnezeu. Cultul sintetizeaza interdependenta (continerea unuia in celalalt) erotica a creatiei intr-o raportare personala la Dumnezeu - "in persoana lui Iisus Hristos".
In persoana lui Hristos, care este unirea naturala a lui Dumnezeu cu omul (unire organica, asa cum este si cea a capului cu membrele trupului), structura si miscarea erotica si functionarea" lumii isi gaseste expresia si realizarea personala "in fata" Dumnezeului personal: Hristos este sintetizarea miscarii erotice a lui Dumnezeu spre fapturi si a acestora spre Dumnezeu, locul acestei duble miscari de dragoste, nemijlocirea nedimensionala a unirii personale a ziditului cu neziditul, a creatului cu necreatul.
In Euharistia Bisericii, Hristos este painea si vinul, este lumea in plinatatea ei existentiala, ca loc al unitatii personale a ziditului cu neziditul - trupul si sangele lui Hristos. Trupul si sangele inseamna viata (si prisos de viata, viata in deplinatatea sa, in unitatea sa cu nesecatul Izvor al vietii), care se comunica si se face impartasita, realizand Biserica drept unitate si multitudine existentiala, ca manifestare personala a bunei alcatuiri pline de iubire a lumii si ca posibilitate de intrare in erosul comuniunii treimice.
Aceasta paine si acest vin nu sunt zidirea, creatia obiect, pe care o avem in fata, revendicata si "sfasiata" de dorinta si de vointa individuala, ci sunt trupul "celui mort si inviat", sunt zidirea "dincolo" de moartea individualitatii devenite autonome, restabilirea vietii in plinatatea ei treimica, in unitatea si in multitudinea ei existentiala.
Si viata de "dincolo de" moarte desfiinteaza departarea dintre cele prezente si cele absente, dintre cele ce sunt vii si cele ce au murit, viata in Biserica "dragoste este", omul exista in nemijlocirea personala a modului Treimic de existenta, lucrul acesta intelege-l in chip sfant", citim in Scrierile Areopagitice, "ca atunci cand sunt asezate pe sfantul jertfelnic cinstitele simboluri, prin care Hristos este semnificat si impartasit, e de fata in chip nemijlocit ceata sfintilor, aratand insotirea lor nedespartita in unirea mai presus de lume si sfanta cu El".
Prezenta nedimensionala a sfintilor defineste locul Bisericii ca mod de existenta, unde cei vii si cei ce au murit, fiinte din tarana sau ceresti, cei dintai si cei din urma se unesc intr-un singur trup al lui Hristos - in acea unitate care dobandeste drept invatator Sfanta Treime.
Este caracteristica prefigurarea arhitecturala si iconografica a acestei unitati nedespartite de nici o distanta, de nici un spatiu, a trupului euharistie in spatiul cultului bizantin: intr-o biserica bizantina, Pantocratorul de pe cupola, dimpreuna cu puterile ingeresti care-L inconjoara si dimpreuna cu Profetii Vechiului Testament care urmeaza, si viata lui Hristos zugravita ceva mai jos, unde se ajunge cu scara pe care ne-o dau Evanghelistii in cele patru triunghiuri sferice, toata aceasta "ierarhie cereasca" se uneste organic cu sfintii zugraviti in intregime, care ajung la inaltimea unui stat de om, pentru a se intregi trupul unit odata cu prezenta credinciosilor care umplu biserica.
Dumnezeu Pantocrator, ingerii si sfintii, impreuna cu cei vii "care au ramas", toti intr-o unitate a vietii si a nemijlocirii personale, "intr-una si aceeasi suflare", "intr-o aceeasi purtare indumnezeita", avandu-L drept inceput al unitatii "celor ce mai inainte fusesera despartite" pe Hristos. dumnezeiasca slujba a adunarii", noteaza iarasi Scrierile Areopagitice, "chiar daca are un inceput unic si simplu si restrans, se inmulteste cu iubirea de oameni in sfanta varietate a simbolurilor si merge ajungand pana la toata zugravirea chipurilor dumnezeiesti; iarasi se aduna din acestea in unire in unimea (monada) sa proprie si ii uneste pe cei care sunt adusi catre ea cu sfintenie".
Cultul este posibilitatea de manifestare, dar si masura dimensiunii personale a spatiului, masura lui a fi "in fata" nedespartit si unit al raportarii personale, realizarea unitatii erotice a spatiului lumii, a raportarii erotice a lumii la Dumnezeu, prin care aceasta se intoarce la El.
Christos Yannaras
-
Ideea de comuniune in ortodoxie
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.