Video-copilul
Momentul de cotitura l-a constituit modul de a ne informa: vazand. Aceasta cotitura incepe o data cu aparitia televiziunii. Asadar, incep si eu de la tele-vedere. Oricare ar fi dupa televiziune dezvoltarile virtuale ale tele-vederii, televiziunea e cea care modifica prima, si intr-un mod fundamental, natura insasi a comunicarii, deplasand-o din contextul cuvantului (fie el tiparit sau radiodifuzat) in contextul imaginii. Deosebirea e radicala. Cuvantul este un "simbol" dizolvat in intregime in ceea ce semnifica, in ceea ce ne face sa intelegem. Iar cuvantul ne face sa intelegem numai daca e inteles, cu alte cuvinte daca cunoastem limba careia ii apartine; altminteri este litera moarta, un semn sau un sunet oarecare. Imaginea, dimpotriva, e pur si simplu reprezentare vizuala. Imaginea se vede si gata; iar pentru a o vedea e suficienta vederea, e de ajuns sa nu fim orbi. Imaginea nu se vede in chineza, in araba sau in engleza. Repet: se vede si gata.
Atunci e limpede: cazul televiziunii nu poate fi tratat prin analogie, cu alte cuvinte ca si cand televiziunea ar fi o continuare si o simpla extindere a instrumentelor de comunicare ce au precedat-o. O data cu televiziunea ne aventuram intr-o noutate radical noua. Televiziunea nu este un adaos; ea este mai ales o substituire care rastoarna raportul dintre a intelege si a vedea. Pana astazi, lumea, evenimentele lumii, ne erau relatate (in scris); azi ele ne sunt prezentate vederii, iar relatarea (explicarea lor) este aproape intotdeauna doar in functie de imaginile care apar pe ecran.
Dar, daca acest lucru e adevarat, inseamna ca televiziunea este pe cale sa produca o transformare, o metamorfoza, care priveste natura insasi a lui homo sapiens. Televiziunea nu este doar un instrument de comunicare; ea este, in acelasi timp, si paideia, un instrument "an-tropogenetic", un mediu care genereaza un anthropos nou, un tip nou de fiinta umana.
Aceasta este teza sau, daca doriti, ipoteza care strabate intreaga carte si asupra careia in mod evident voi reveni in mai multe randuri. O teza care se bazeaza, in chip de premisa, pe simplul fapt constatat ca micutii nostri privesc la televizor, ore si ore in sir, inainte de a invata sa citeasca si sa scrie. In mod curios, aceasta expunere e pusa sub acuzatie mai ales deoarece (se spune) il obisnuieste pe copil cu violenta si il face, ca adult, mai violent. Spun in mod curios pentru ca aici o particica din problema inlocuieste si ascunde problema.
Argumentul ca un copil avand sub trei ani nu intelege ceea ce vede, dar cu atat mai abitir "absoarbe" violenta ca pe un model incitant si chiar de succes din viata adulta este cu siguranta adevarat. Dar de ce sa ne limitam la violenta? Adevarul mai cuprinzator, si de ansamblu, este ca copilul a carui prima scoala (scoala distractiva, care precede scoala plicticoasa) e televiziunea, este un animal simbolic care isi primeste imprint-ul sau, tiparul sau formativ, de la niste imagini ale unei lumi in intregime centrata pe vedere. In aceasta paideia predispunerea la violenta este, spuneam, doar o mica parte a problemei. Problema este ca copilul e un burete care inregistreaza si absoarbe fara discernamant (dat fiind ca el inca nu are capacitatea de a discerne) tot ce vede.
Dimpotriva, si din cealalta perspectiva, copilul format de vedere se margineste la a fi un om care nu citeste, si deci, de cele mai multe ori, un "ramolit de ecran" inrobit pe viata de videogames. "La inceput a fost cuvantul": asa incepe Evanghelia lui Ioan. Astazi s-ar putea spune ca "la inceput este imaginea". Si o data cu imaginea care ia locul cuvantului se inscauneaza o cultura juvenila perfect descrisa de Alberoni (1997): Copiii trec prin lumea adulta a scolii, a statului [...] a profesiei ca niste clandestini. La scoala asculta cu apatie niste lectii [...] pe care le si uita repede. Nu citesc ziarele [...] Se baricadeaza in propria camera impreuna cu posterele eroilor lor, privesc la propriile lor spectacole, merg pe strada cufundati in muzica lor. Se trezesc numai atunci cand se aduna noaptea la discoteca. Cand, in sfarsit, gusta din plin betia de a se inghesui unii in altii, beatitudinea de a exista ca unic trup colectiv dantuitor.
Nici ca l-as putea zugravi mai bine pe video-copil, adica pe copilul educat de video-vedere. Copilul acesta nu devine oare niciodata matur? Devine in oarecare masura, prin forta lucrurilor. Dar e vorba intotdeauna de un adult care ramane surd pe viata la stimulii cititului si ai cunoasterii transmise de cultura scrisa. Stimulii la care continua sa raspunda, ca om mare, sunt aproape exclusiv audio-vizuali. Prin urmare, video-copilul nu creste mai mult de atat. La treizeci de ani se trezeste ca e un adult saracit, educat de mesajul "cultura, ce pisalogeala" lansat de Ambra Angiolini (copilul minune care a animat un sezon marele sat de vacanta preluat de televiziune), si deci un adult marcat pe viata de atrofie culturala.
Cuvantul cultura are doua intelesuri. In acceptia sa antropologico-sociologica vrea sa spuna ca orice fiinta umana traieste in sfera unei culturi proprii. Daca omul este, asa cum si este, un animal simbolic, rezulta eo ipso ca traieste intr-un context cognitiv de valori, credinte, conceptii si, intr-un cuvant, de simbolizari care constituie cultura sa. In aceasta acceptie generica, asadar, chiar si primitivul sau analfabetul poseda o cultura. Si tocmai in aceasta acceptie vorbim astazi, de pilda, despre o cultura a distractiei, despre o cultura a imaginii si despre o cultura juvenila. Dar cultura e de asemenea sinonima cu "cunoasterea": o persoana culta este o persoana care cunoaste, cu lecturi solide sau oricum bine informata. in aceasta acceptie ingusta si apreciativa, cultura este a celor "culti", nu a ignorantilor. Si aceasta e acceptia care ne permite sa vorbim (fara contradictii) despre o "cultura a inculturii" si tot astfel despre atrofie si saracie culturala.
Este o realitate ca "societatile au fost intotdeauna modelate mai mult de natura mijloacelor prin care ele comunica decat de continutul comunicarii. Alfabetul, de pilda, e o tehnologie absorbita de copil [...] prin osmoza, asa-zicand" (McLuhan si Fiore, 1967, p.l). Dar este inexact ca "alfabetul si tiparul au favorizat un proces de fragmentare, de specializare si de detasare, [pe cand] tehnologia electronica favorizeaza unificarea si implicarea" . Ba chiar e adevarat contrariul. Si nici aceste consideratii nu pot demonstra vreo superioritate a culturii audio-vizuale asupra culturii scrise.
Mesajul cu care noua cultura se recomanda si se lauda este: cultura cartii apartine celor putini (elitista), pe cand cultura audio-vizuala apartine celor multi. Dar numarul beneficiarilor - putini sau multi - nu modifica natura si valoarea unei culturi. Si daca pretul platit pentru o cultura a tuturor este declasarea intr-o sub-cultura, care e de fapt - din punct de vedere calitativ - "incultura" (ignoranta culturala), atunci operatiunea aduce doar pierdere. Cu totii inculti suna oare mai bine decat putini culti? Dorim oare o cultura in care nimeni sa nu stie nimic? Intr-un cuvant, daca invatatorul stie mai mult decat elevul, trebuie atunci sa-l ucidem pe invatator; iar cine nu judeca asa e un elitist. Dar asta e o logica lipsita de orice logica.
Giovanni Sartori
-
Sfaturi pentru educatia copilului
Publicat in : Religie -
Copilul in mijlocul ispitelor
Publicat in : Editoriale -
Copilul, bun la toate?
Publicat in : Editoriale -
Bona trebuie sa aiba credinta
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.