Teoria judecatii in Critica ratiunii pure
Kant sondeaza posibilitatile de cunoastere ale metafizicii. Metafizica pretinde ca este nu numai o forma de cunoastere a lumii, cat mai degraba ca este cunoasterea prin excelenta. Este un fel de supra cunoastere din moment ce investigheaza Absolutul. Problemele ei sunt: Lumea, Dumnezeu, Sufletul.
Daca nu avem o cunoastere asupra acestei entitati (a Absolutului), nu putem sustine ca putem dobandi o imagine secventiala si sectoriala adevarata. Metafizica propune, prin urmare, o serie de cunostinte superioare cunostintelor obisnuite, din moment ce obiectul ei de cunoastere este Absolutul. Aceste cunostinte sunt pure (nu provin din experienta), pentru ca Dumnezeu sau nemurirea sufletului nu sunt date in experienta. Titlul lucrarii lui Kant, Critica ratiunii pure, este sugestiv pentru intentiile sale. Intr o interpretare libera, Critic Ratiuni Pure, inseamna analiza si intemeierea cunoasterii care nu provine din experienta.
Kant raporteaza acest gen de cunostinte pure la cunostintele obtinute de stiinta: matematica si fizica teoretica. In stiinta, nimeni nu contesta faptul ca judecatile specifice ei nu ar fi cunostinte veritabile. Toata lumea este de acord ca stiinta produce cunostinte adevarate. Nu acelasi lucru se intampla in metafizica. Cunostintele pure produse de a lungul istoriei gandirii de catre metafizica sunt amplasate intr un permanent regim de contestare. Kant se vede atunci silit sa analizeze structura interna a cunostintelor pentru a raspunde daca metafizica este posibila ca stiinta sau nu. Dar ce sunt cunostintele?
Cunostintele sunt judecati de tipul S - P. Analizand judecatile, Kant distinge intre judecatile analitice si judecatile sintetice. Judecatile analitice sunt judecati explicative in sensul ca predicatul desfasoara notele pe care noi le gandim in mod implicit in subiect. Judecatile analitice nu sporesc cunoasterea pentru ca noi aflam ceea ce deja stiam. Aceasta inseamna ca, din perspectiva logica, predicatul judecatii analitice este inclus in subiect ca nota a sa. Aceste judecati sunt necesare si universale (valabile oricand, pretutindeni si intotdeauna). Proprietatea de a fi necesare si universale este numita de Kant cu termenul de a priori. Judecatile analitice sunt judecati a priori pentru faptul ca ele sunt valabile in mod general, indiferent de modul in care va evolua experienta. Adevarul lor poate fi stabilit numai prin inspectie logica, ele impunandu se mintii noastre pentru ca noi nu putem gandi contrariul lor. De pilda, judecata: "Toti sotii sunt casatoriti" este o judecata analitica pentru ca predicatul logic "casatorit" este inclus in subiectul "sotii" in chiar definitia lui. Noi nu putem gandi contrariul acestui enunt "Toti sotii sunt necasatoriti", pentru ca venim in conflict cu ideea de "sot", ideea care este gandita, prin definitia cu ideea "casatorit". Exemplul prin care Kant ilustreaza acest tip de judecati, si la care se aplica acelasi rationament expus mai sus - este: "Toate corpurile sunt intinse".
Judecatile sintetice sunt, dimpotriva, toate, a posteriori, adica sunt judecati de experienta. Legatura subiect predicat (S - P) in astfel de judecati se realizeaza prin intermediul experientei. Ele sunt judecati contingente pentru ca experienta le poate confirma sau infirma. Nu putem sa spunem despre ele ca sunt necesare sau universale intrucat experienta este in mers. Ceea ce astazi este adevarat, maine poate fi fals. De exemplu, "Toti corbi sunt negri" este o judecata sintetica pentru ca legatura dintre subiect si predicat este realizata de experienta si nu de unul dintre principiile gandirii ca in cazul judecatilor analitice. Exemplul dat de Kant pentru acest tip de judecati este: "Toate corpurile sunt grele".
Ce judecati trebuie sa contina stiinta: analitice sau sintetice? Stiinta nu poate sa posede in corpusul ei judecati analitice pentru ca ea produce cunostinte despre realitate. Stiinta progreseaza, este cumulativa. Or, judecatile analitice sunt explicative. Stiinta nu poate admite in corpusul ei nici judecati sintetice, pentru ca enunturile ei sunt necesare si universale. Or, judecatile sintetice sunt contingente.
Kant considera ca marea lui descoperire teoretica consta in descoperirea unui nou tip de judecati care se numesc judecati sintetice a priori si care, rezumand experienta, au in acelasi timp si proprietatea de a fi necesare si universale. Aceste judecati sunt chiar in corpusul stiintei. Oamenii de stiinta le au folosit fara sa aiba constiinta deplina a acestei intreprinderi. Pentru matematica de pilda, Kant utilizeaza exemplul de judecata sintetic a priori "7+5=12", iar pentru fizica teoretica "Toate corpurile au o cauza."
Sursele cunoasterii. Materia si forma cunoasterii. Facultatile de cunoastere si posibilitatea metafizicii ca stiinta
Pentru a intelege natura judecatilor sintetice a priori trebuie sa facem distinctia kantiana intre materia si forma unei judecati (cunostinte). O judecata, din fizica teoretica de exemplu, ca orice fel de banala cunostinta despre experienta noastra, reprezinta o sinteza, un compositum intre datele oferite de simturi (senzatii, perceptii) si capacitatea noastra de gandi. Capacitatea de a gandi este numita de Kant facultate. La fel si capacitatea de a simti. Facultatile sunt structuri omenesti, puteri, aparate, dispozitii naturale ale simtirii si ale gandirii noastre, prin intermediul carora noi dobandim cunoasterea.
Unirea dintre datele simturilor, care reprezinta materia cunoasterii, si forma in care este furnizata aceasta materie produce judecati sau cunostinte. Altfel spus, Kant argumenteaza ca intr o judecata se produce sinteza intre ceea ce vine de la simturi si ceea ce mintea noastra insasi pune in aceasta judecata. Continutul judecatii este deci de sorginte sensibila, iar forma este de sorginte intelectiva. De aceea Kant vorbeste de doua facultati de cunoastere: sensibilitatea (= capacitatea de a fi influentat de obiecte) si intelectul sau spontaneitatea conceptelor (= capacitatea mintii noastre de a gandi). Cunoasterea este o sinteza intre sensibilitate si intelect.
Sensibilitatea este analizata in capitolul Estetica transcendentala si raspunde la intrebarea care sunt structurile omenesti care fac posibila deschiderea spre lumea obiectelor?
Intelectul este analizat in capitolul Metodologia transcendentala si raspunde la intrebarea care sunt structurile mintii noastre care fac sinteza si legatura dintre subiectul si predicatul unei judecati adevarate, a unei cunostinte.
In incercarea sa de a raspunde la intrebarea "este posibila metafizica ca stiinta?", Immanuel Kant isi propune sa elaboreze o teorie a constiintei cunoscatoare. Judecatile/cunostintele sunt produse ale mintii noastre si ele sintetizeaza intr un tot datele de experienta dimpreuna cu structurile noastre cognitive. Kant distinge in unitatea constiintei cunoscatoare, numita de el unitatea originar sintetica a aperceptiei, (o redenumire a lui ego cogito cartesian) trei structuri distincte implicate in mecanismele judicative. Aceste trei facultati: sensibilitatea, intelectul si ratiunea au la randul lor substructuri care intervin in procesul de cunoastere.
Sensibilitatea poseda doua substructuri numite intuitii pure a priori sub reprezentarea spatiului si a timpului. Aceste substructuri sunt constitutive contactului cu obiectele experientei in calitate de forme ale lor. Acestea ordoneaza datele haotice ale contactului nemijlocit cu mecanismele senzoriale proprii fiintei omenesti. Pe de o parte ele sunt ideale in sensul ca sunt structuri a caror existenta nu depinde de lumea exterioara si in acelasi timp sunt reale pentru ca in ele sunt amplasate obiectele lumii.
Intelectul poseda la randul sau structuri proprii, numite de Kant concepte sau categorii, cu ajutorul carora sunt conectate diferite experiente. Totodata prin intermediul lor este posibila si formarea judecatii. Aceste concepte au functie constitutiva intrucat ele sunt conditii de posibilitate ale realizarii efective a judecatilor.
Ratiunea nu este propriu zis o facultate de cunoastere pentru ca functia ei nu este constitutiva ci regulativa, in sensul ca ea indica drumul pe care trebuie sa-l urmeze cunoasterea. Si aceasta facultate este structurata intrinsec de ceea ce Kant numeste Ideile ratiunii. Spre ele este orientata gandirea noastra dornica sa realizeze sinteze din ce in ce mai cuprinzatoare. Aceste Idei sunt Lumea, Dumnezeu si Sufletul, si constituie, cum se stie, obiectul metafizicii. Asupra lor noi nu putem avea o cunoastere similara celei stiintifice deoarece ele nu pot fi niciodata obiect al experientei. Ele sunt lucruri in sine si nu fenomene, adica obiecte ale experientei noastre posibile. Ele nu pot avea decat o functiune regulativa pentru cunoastere, adica noi ne indreptam catre ele, ne indreptam catre Absolut fara sa ajungem sa-l cuprindem ca atare. De aceea Ideile nu sunt cognoscibile; ele nu apartin spatiului cunoasterii, ci credintei; ele nu tin de domeniul ratiunii teoretice ci de domeniul ratiunii practice.
Concluzia lui Kant este transanta. Daca intelegem prin metafizica ceea ce se intelegea in mod traditional, atunci metafizica nu este posibila ca stiinta pentru ca obiectul ei de investigatie nu poate fi, in principiu, dat in experienta. Daca prin metafizica vom intelege filosofia inaugurata de Kant, adica cercetarea preconditiilor cunoasterii, respectiv investigarea structurilor formale ale gandirii, atunci filosofia este posibila ca stiinta. Ea este posibila ca cercetarea critica, ca filosofie transcendentala care investigheaza conditiile apriori ale cunoasterii.
Conf. univ.dr. Constantin Aslam
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.