Despre creationism, evolutie si design inteligent cu George Coyne si Richard Dawkins

[Callisto]

De ce va fi fiind stiinta acest ultim etalon pentru viata omului? Aceasta superioritate ostentativa a lui "a sti", deci a nu "crede", deci a fi obiectiv si rational, deci a fi informat, deci a detine putere, deci ce ? Si bun, s-a descoperit ca nu in ceruri stateau zeitatile, ca n-aveau aer si lumina...asa ca prostanacii care se rugau uitandu-se catre simpla stratosfera si-au luat marea teapa. Dar si in secolul asta, desi toate tantilicile si neneii stiu ca deasupra cerurilor nu e decat praf pe toba si alte minunatii miscatoare , oamenii cand se refera la Dumnezeu, au pastrat aceasta inclinatie de a se uita in sus. Filosofic vorbind, nu poti sa nu te intrebi pentru ce mai fac inca asta? Posibile posibilitati : 1. i-a tampit obiceiul miilor de ani, asa incat, aproape le-a intrat in structura genetica sau 2. e vorba de un soi de arhetip caracteristic prin excelenta spiritului uman. La ce se refera aceste arhetip ? Pai sa ne gandim la Coloana Infinitului...va sa zica, tinde duhul asta omenesc catre inaltimi. Se va spune ca pentru ceva imaterial , cum e spiritul/duhul, sus si jos n-au nici o relevanta. Fireste, dar cum noi nu suntem numai duh, ci implacabil si corporalitate, prin combinatia celor doua, ne uitam in sus, mai exact ne "uitam" catre ceea ce ochii nu au cum sa vada, catre "locul " in care stiinta isi incheie pledoariile.
Problema mea personala insa,sper sa nu plictisesc pe nimeni, e ca nici stiinta, nici religia si nici alte ramuri si ramurici nu pot raspunde la intrebarea pe care o consider cea mai angoasanta : pentru ce exista ceea ce exista, si existenta in acceptiunea mea nu inseamna Jupiter, H2O, pisica tolanita sau copacul inflorit, ci constiinta de sine. Noi oamenii care luam seama de ceea ce ne inconjoara si de ceea ce e non-palpabil, de ce suntem pana la urma? Stiinta zice ca nu asta e scopul ei; existam pentru ca existam, iar crestinismul spune ca Dumnezeu ne-a lasat pe aici din iubire. dar cand vezi cum ne agitam pe aici, intr-o perpetua oscilare intre fericire si nefericire, ca niste "imbecili viermi de pamant " ( nu eu, Pascal a zis-o, si mi-a placut), nu pot sa vad deloc unde e iubirea. In esenta, nimeni nu poate defini fericirea si nu se poate proclama pana la maduva fericit, poate cel mult implinit In sfarsit...