Rostul vieții

[vlasit]

Răspund lui cozia.

Mulțumesc pentru răspuns și apreciez gândurile tale. Eu nu am găsit în Scriptură vreo mențiune despre „case de pariuri”. În schimb, schimbătorii de bani și vânzătorii de animale își desfășurau activitatea într-un context religios: evreii erau împrăștiați în multe țări, iar când veneau la Templu pentru a aduce jertfele sau darurile după Legea lui Moise, putea fi necesar schimbul de monedă; de asemenea, putea fi mai practic să cumpere acolo animalele pentru jertfe.

Diferența față de „casele de pariuri” este majoră: în Templu vorbim despre oameni care nu erau în necunoștință de Scriptură și de rânduiala lui Dumnezeu, pe când la pariuri vorbim, de regulă, despre un cadru orientat spre practici vicioase, cu o cultură a câștigului facil și a hazardului — ceva semnificativ diferit de un context de închinare.

În plus, în raport cu păcătoșii, Domnul Iisus a arătat bunătate (a mâncat cu ei; cf. Marcu 2:15–17; Luca 7:34), în timp ce mustrările cele mai aspre le-a adresat fariseilor și cărturarilor (de ex. Matei 23) — categorie care poate fi mai apropiată de publicul „din Templu” decât de oamenii „din lume”. De aceea, nu știu dacă este potrivit să echivalăm episodul din Templu cu situații din afara unui context religios, precum „casele de pariuri”.

Ai menționat că „Iisus putea biciui un grup de oameni și în mod iubitor”. Doar ca să fie limpede: eu nu am sugerat deloc că Domnul ar fi biciuit oameni. Textul spune: „A făcut un bici de ștreanguri și i‑a scos pe toți afară din Templu, împreună cu oile și boii; a vărsat banii schimbătorilor și le‑a răsturnat mesele” (Ioan 2:15). Accentul este pe îndepărtare și pe întreruperea comerțului din curtea Templului, nu pe lovirea oamenilor. În plus, apostolul Pavel ne îndeamnă „să nu trecem peste ce este scris” (1 Corinteni 4:6), așa că e bine să rămânem la ceea ce afirmă textul.

În ce privește expresia „a da în dreapta și în stânga”, o astfel de atitudine aparține firii pământești, iar Scriptura avertizează: „dacă trăiți după îndemnurile firii, veți muri; dar, dacă, prin Duhul, faceți să moară faptele trupului, veți trăi” (Romani 8:13; vezi și Galateni 5:19–21). Nu aceasta este calea celor care doresc să umble călăuziți de Duhul lui Dumnezeu.

Referitor la afirmația că „noi din nefericire nu putem avea îndelunga răbdare a Lui, nici iubirea nemărginită”, aș adăuga o nuanță importantă: depinde ce înțelegem prin „noi”. Dacă „noi” înseamnă oamenii care nu cred Cuvântul lui Dumnezeu și nu primesc ceea ce spune Scriptura, atunci, într-adevăr, ei nu vor ajunge acolo — necredința închide ușa lucrării Lui. Dar dacă „noi” se referă la cei care cred și se supun lucrării Duhului Sfânt, Scriptura arată limpede că acesta este chiar scopul lui Dumnezeu pentru ucenicii Săi: să ne ducă la desăvârșire și la asemănarea cu Hristos, anume să fim desăvârșiți în dragoste, în îndelungă răbdare, bunătate, blândețe, înfrânare.

Nu vorbim despre perfecțiune instantanee, ci despre un parcurs real de creștere în asemănarea cu El, posibil prin lucrarea Lui pe care o face prin Cuvânt, prin Duh și prin mădularele Trupului lui Hristos.

„Și El a dat pe unii apostoli; pe alții, proroci; pe alții, evangheliști; pe alții, păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos” (Efeseni 4:11–13).

„Voi fiți, dar, desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Matei 5:48).

„Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulți frați” (Romani 8:29).

„Vreau să zic: taina ținută ascunsă din veacuri și din toate veacurile, dar descoperită acum sfinților Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăția slavei tainei acesteia între Neamuri, și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi, și sfătuim pe orice om, și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine” (Coloseni 1:26–29).

„Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită; prin aceasta știm că suntem în El. Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:5–6).

Însuși Domnul Iisus a fost făcut desăvârșit prin lucrurile pe care le-a suferit și noi suntem chemați să călcăm pe urmele Sale.

„Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care și prin care sunt toate, și care voia să ducă pe mulți fii la slavă, să desăvârșească, prin suferințe, pe Căpetenia mântuirii lor” (Evrei 2:10).

„El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, și fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Și, după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veșnice” (Evrei 5:7–9).

„În aceeași zi, au venit câțiva Farisei, și I-au zis: «Pleacă, și du-Te de aici, căci Irod vrea să Te omoare». «Duceți-vă», le-a răspuns El, «și spuneți vulpii aceleia: Iată că scot dracii, și săvârșesc vindecări astăzi și mâine, iar a treia zi voi fi desăvârșit»” (Luca 13:31–32) — puteți verifica și termenul din originalul grec.

„Cinstiți pe toți oamenii, iubiți pe frați; temeți-vă de Dumnezeu; dați cinste împăratului! Slugilor, fiți supuse stăpânilor voștri, cu toată frica, nu numai celor buni și blânzi, ci și celor greu de mulțumit. Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui față de Dumnezeu, suferă întristare și suferă pe nedrept. În adevăr, ce fală este să suferiți cu răbdare să fiți pălmuiți, când ați făcut rău? Dar, dacă suferiți cu răbdare, când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Și la aceasta ați fost chemați; fiindcă și Hristos a suferit pentru voi, și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui” (1 Petru 2:17–21).

Cu privire la ideea că „slugile romanilor” nu ar fi vinovate fiind „în timpul serviciului”: este ușor să concluzionăm așa, dar Scriptura sugerează altfel. „Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apocalipsa 1:7).

Responsabilitatea personală nu dispare prin invocarea unui ordin superior. Apostolii afirmă limpede: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” (Faptele Apostolilor 5:29). Logica potrivit căreia „executanții” ar fi automat exonerați ar deschide ușa justificării unor acte pe care Scriptura le condamnă; însă chemarea este să ascultăm de Dumnezeu chiar cu prețul suferinței.

Pe de altă parte, dreptatea aparține Domnului: El lucrează și răsplătește răul după voia Sa în prezent — „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul (Romani 12:19; cf. Deuteronom 32:35). El știe să facă dreptate la vremea hotărâtă de El (Psalmii 135:14; vezi și Psalmii 9:7–8; 37:28); nouă nu ne este dat să ne substituim Lui. Totodată, „știm că suntem din Dumnezeu și că toată lumea zace în cel rău” (1 Ioan 5:19), iar „dumnezeul veacului acestuia” a orbit mințile celor necredincioși (2 Corinteni 4:4); de aceea, discernem contextul și rămânem în ascultare de Dumnezeu, fără a justifica răul sub pretextul ascultării de oameni.

Noi suntem chemați, mai întâi, să fim ca El în dragoste (Efeseni 5:1–2; 1 Ioan 2:6; 1 Petru 2:21). Iar judecata aparține Lui; și, dacă vom fi socotiți vrednici, Scriptura spune că sfinții „vor judeca lumea… vor judeca îngeri” (1 Corinteni 6:2–3; cf. 2 Tesaloniceni 1:5; Luca 20:35). Până atunci, rămâne valabil: „Nu vă răzbunați singuri, preaiubiților… lăsați loc mâniei lui Dumnezeu” (Romani 12:19), umblând în adevăr și în dragoste.