Depresia-abordare religioasa

[laurastifter]

În prealabil postat de heaven

Din practica pe care am efectuat-o la spitalul de nevroze Predeal,dar mai ales la cel de psihiatrie din Sibiu,toti pacientii pe care i-am vazut au fost adusi fie la cererea familiei ori cu politia atunci cand ajungeau sa comita vreo boacana,de genul sa dea foc casei,sa isi atace familia cu toporul s.a.m.d.
Am mai vazut si cazul unui batranel,care suferea de dementa si care ratacea amaratul pe strazi de niste ani buni,dupa ce si-a pierdut si familie si tot.Era internat pentru investigatii,iar paralel fundatia cauta sa ii gaseasca o solutie pentru a avea un acoperis deasupra capului...in rest,personal nu am vazut pacienti prezentandu-se de buna voie.Or exista,probabil,insa cred ca totusi sunt destul de rare cazurile.
Asta,in primul rand,pentru ca oamenii ajung acolo cand boala este destul de avansata, in plina criza psihotica ori in urma unui furor maniacal in care au devenit agresivi cu cei din jur,cand au existat tentative de suicid sau depresia a avansat in asa masura incat intreaga viata sociala,ocupationala si personala a celui in cauza este pe butuci si sunt adusi de cineva.Consumul de alcool si substante este iarasi un factor pentru care unii pacienti ajung sa aiba reactii psihotice s.a.m.d.
Constiinta bolii este de cele mai multe ori inexistenta.Din punct de vedere psihoterapeutic,nici nu ai ce lucra cu un om in starea aceasta,intai este nevoie sa ii faci investigatiile necesare,inclusiv neurologice,daca este cazul,iar apoi farmacoterapie.Abia dupa ce omul este stabilizat cat de cat, se poate discuta si de anumite terapii specifice acestor cazuri clinice.
Avand in vedere ca,totusi,arar,o tulburare psihica ajunge sa ia amploare peste noapte si ca,de regula,exista o etapa premergatoare,uneori de ani , in care niste simptome pot fi sesizate,uneori de catre cel in cauza,dar mai ales de catre persoanele apropiate,este important sa depasim aceast blocaj de mentalitate si sa apelam la ajutorul psihologului (sau sa indrumam persoana respectiva) in prima etapa,iar daca este nevoie de mai mult,acesta va fi cel care ne sugera sa consultam in paralel si un psihiatru.
Este o vorba haioasa,insa pe atat de adevarata : "Mai bine plangi la psiholog,decat sa razi mai tarziu la psihiatru!" :)
Am observat ca acum cateva postari Laurastifter relata despre o cunostinta care este schizofrenica si nu intelegea pentru ce a fost nevoie sa fie privata de libertate....Laura,te asigur,ca daca doctorii au apelat la aceasta masura ei au facut-o din doua motive: fie aceasta fata devenise un pericol pentru ea,fie pentru cei din jur.Iar pentru asta nu este necesar sa ai 1,90 inaltime si 100 de kg...Madalina Manole era o faptura firava,la fel si Malina Olinescu si totusi s-au sinucis.Ori cazul in care o femeie din Brasov si-a ucis bebelusul in plina criza psihotica decapitandu-l,pentru ca vocile ii spuneau ca este fiul diavolului, caz petrecut chiar in februarie,anul trecut.Dar si cate alte nenorociri...
Ar fi bine,totusi,daca am intelege ca oamenii aceia care sunt medici si psihologi clinicieni iau niste hotarari nu din vreo pornire de sadism,ci pentru ca pur si simplu masurile de siguranta pentru pacient si pentru cei din jurul sau sunt o chestiune de cele mai multe ori chiar de viata si de moarte...

Punctul dvs de vedere îmi pare cât se poate de logic şi pertinent argumentat! Atunci când cineva dintre noi ar observa, ar conştientiza că are anumite probleme sufleteşti care nu dispar prin rugăciune şi Sfintele Taine şi în urma încurajărilor celor dragi, atunci înseamnă că este posibil ca acea tulburare să fie nu spirituală, ci psihologică. Cred că, într-o astfel de situaţie, primul pas recomandat ar fi ca persoana în cauză să apeleze la ajutorul unui psiholog. Cred că este mai bine, mai uşor să încerci să-ţi vindeci sufletul prin comunicare (psihoterapie), prin metode psihologice, decât să mergi direct la psihiatrie, când poate că nu este necesar.
Din ce motiv mulţi dintre semenii noştri, care trec prin astfel de experienţe, evită să apeleze la ajutorul unui psiholog? Personal nu sunt de specialitate (ceea ce înseamnă că opiniile mele sunt neavizate), dar cred că motivele sunt cel puţin două:
1. lipsă de posibilităţi financiare (având în vedere faptul că, în România, serviciile psihologice nu sunt finanţate de către stat, deşi se dovedesc a fi atât de utile în foarte multe situaţii);
2. din cauza unor prejudecăţi (prejudecăţi de tipul: "doar nebunii merg la psiholog", "nu-mi place să mă confesez, n-am încredere" etc).
Din păcate, există prejudecăţi legate de psihologie inclusiv în rândul credincioşilor - este imaginată o concurenţă (în fapt inexistentă) între duhovnicie şi psihologie, între Sfânta Taină a Spovedaniei şi psihoterapia ştiinţifică.
Nu înţeleg de ce există acest gen de prejudecăţi, dar cred că, pentru vindecarea celor bolnavi sufleteşte, Dumnezeu lucrează prin 3 mijloace diferite şi complementare:
1. prin Sfintele Taine şi prin alte rugăciuni publice sau particulare (în special atunci când natura reală, profundă a problemei este spirituală, nu doar psihologică);
2. prin ştiinţă (în special prin psihologie);
3. în cazuri extrem de rare, excepţionale, care aproape că pot fi numărate pe degete, prin minuni.

În privinţa practicii din spitalele de psihiatrie de a fi încuiaţi pacienţii, am o opinie diferită. Înţeleg să fie privaţi de libertate doar cei periculoşi pentru semeni (după bine cunoscutul principiu "libertatea mea sfârşeşte acolo unde începe libertatea ta"), dar ceilalţi, cei inofensivi, de ce să fie traumatizaţi sufleteşte şi mai mult, după ce că sunt bolnavi? Fiindcă orice fiinţă umană, chiar şi cei care se cred Napoleon sau proorocii ne-nţeleşi, tot este posibil să conştientizeze, să simtă, fie şi numai în anumite momente, că sunt constrânşi, că sunt ţinuţi cu forţa, că se acţionează asupra lor împotriva voinţei lor. Uff!
Iar dacă sunt trataţi în acelaşi stil şi pacienţii care nu au pierdut contactul cu realitatea (depresivi etc), atunci deja situaţia îmi pare strigătoare la Cer!
Îmi imaginez cât de mult aş suferi eu, dacă aş fi supusă fie şi celei mai nesemnificative constrângeri (de exemplu, dacă mi s-ar impune petrecerea unui timp limitat într-un anumit loc, sau dacă aş fi obligată să mă specializez, doar 1 an, într-un domeniu care nu m-ar pasiona). Ar fi ceea ce teologul rus N. Berdiaev numea "coşmarul binelui impus". Dacă noi, cei sănătoşi psihic, resimţim într-un mod atât de dramatic chiar şi cele mai mici constrângeri, atunci ce ar simţi oare o persoană bolnavă de depresie (care ar avea discernământ atât cât să conştientizeze ceea ce i se întâmplă, dar ar mai fi şi înclinată să se întristeze din orice) în cazul în care ar fi internată şi ţinută cu forţa în spital? Oare nu i s-ar agrava starea sufletească, în toate acele zile în care s-ar vedea într-o cameră încuiată, ca la puşcărie şi ar înţelege că i se refuză până şi dreptul de a lua decizii în privinţa propriei persoane?
Aţi dat exemplul Mădălinei Manole, despre care se ştie că a ajuns la suicid din cauza unei depresii netratate. Sunt întru totul de acord că ar fi fost BINE şi chiar ABSOLUT NECESAR ca ea să fi primit ajutor specializat din partea unui psiholog. Sunt de acord că ar fi putut apela şi la psihiatru sau chiar s-ar fi putut interna la psihiatrie (de vreme ce cazul era deja foarte grav).
În schimb, cred că ar fi fost imoral ca ea să fi fost internată şi tratată cu forţa, împotriva voinţei ei. Şi presupun că, într-o astfel de situaţie, ar fi ajuns oricum la sinucidere, având încă un pretext: faptul că s-a simţit umilită...
Domnul Cezar relata despre persoane care s-au internat în mod liber (însuşi cazul domniei sale).
Am încredere în afirmaţiile domnului profesor Cezar.
Întrebarea mea este: toţi pacienţii se internează de bună voie, sau există şi alt gen de cazuri?
Aşa cum aţi scris şi dvs, există, cu siguranţă, inclusiv cazuri de persoane care au ajuns acolo în urma dorinţei altora, iar nu în urma unei iniţiative libere personale, deşi aceste persoane sunt capabile să gândească (având, de exemplu, depresie). În aceste cazuri, o astfel de practică a lipsirii oamenilor de libertate este, oare, morală, creştină?
Prin urmare, singura mea obiecţie este formulată nu la adresa psihiatriei ca ştiinţă (nu am dreptul de a critica ceea ce nu am studiat), ci strict la adresa practicii la care m-am referit, practică existentă în spitalele de psihiatrie (aceea a internării prin constrângere a unora dintre pacienţi, în cazurile în care acei bolnavi nu ar constitui un pericol social).
Şi nu-i acuz pe medici de sadism, nicidecum.
Susţin doar că nu există păcat "necesar"... Nu cred că-i putem răni pe semenii noştri cu scopul de a-i vindeca.
Personal aşa înţeleg, aşa percep aceste realităţi. Este, oare, corect şi logic ceea ce am afirmat? Sunteţi de acord cu mine, sau împărtăşiţi un punct de vedere diferit?
Doamne ajută şi Hristos în mijlocul nostru!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de laurastifter

Înţeleg să fie privaţi de libertate doar cei periculoşi pentru semeni (după bine cunoscutul principiu "libertatea mea sfârşeşte acolo unde începe libertatea ta"), dar ceilalţi, cei inofensivi, de ce să fie traumatizaţi sufleteşte şi mai mult, după ce că sunt bolnavi?

Întrebarea mea este: toţi pacienţii se internează de bună voie, sau există şi alt gen de cazuri?

Laura, îţi mulţumesc că mă creditezi cu încredere. Dacă aşa e, atunci te rog să te şi foloseşti de această încredere şi să înţelegi cum stau lucrurile.
Astfel, pentru că încep să pricep ce anume te frământă, refac un scurt rezumat despre modul de funcţionare (la modul foarte general) a serviciilor psi în slujba celor cu diverse tulburări psiho-comportamentale.
Te rog să citeşti cu puţintică răbdare şi te vei lămuri.

A) Problema izolării: sunt închişi, în primul rând pentru protecţia lor, oamenii care nu mai au (cel puţin în perioada respectivă) discernământul şi alte funcţii psihice valide şi care, din acest motiv, se pot mutila sau se pot sinucide, respectiv pot agresa (uneori până la crimă) pe semenii lor.
Este, aşadar, o măsură de protecţie a sănătăţii şi a vieţii. Asociată cu un tratament medicamentos adecvat, care linişteşte pe pacient şi care îi clarifică, atât cât e posibil, conştiinţa.
Apoi, imediat ce sunt semne certe că omul a ieşit din starea care i-ar pune viaţa în pericol (sau ar pune în pericol viaţa semenilor), are loc mutarea lui într-un salon comun sau într-o rezervă unde poate locui singur. De acum poate ieşi neînsoţit, de voieşte, în curtea spitalului sau chiar în afara ei, la piaţă, magazine etc. Sau poate fi externat, la îndemnul medicului sau la cerere, dacă medicul e sigur că pacientul şi-a recăpătat, în limite rezonabile, discernământul şi buna funcţionare psiho-comportamentală, în sensul de a nu mai fi periculos pentru viaţa lui şi a semenilor.

B) Pacienţii inofensivi sunt trataţi, evident, fără nici o formă de îngrădire a libertăţii. Pot lua tratamentul şi acasă, deşi unii preferă câteva zile, cel puţin, să se afle sub observaţie atentă şi îngrijire specializată. Mă refer mai ales la cei care au conştiinţa deplină a faptului că sunt bolnavi (au un istoric al bolii lor şi cam ştiu ce le face bine şi ce nu) - de exemplu, un pacient cu depresie cronică şi cu atacuri de panică în unele situaţii de viaţă anxiogene, care îi depăşesc limitele adaptative, poate solicita internare pentru un timp scurt. Sau un pacient alcoolic care vrea să evite o recădere şi care are deja semnele că se află în situaţie de risc.
(Problema în România e că nu prea sunt locuri în spitale, secţiile fiind prea mici raportat la numărul de solicitanţi, întrucât sunt multe urgenţe - din pricina unei profilaxii egale cu zero, a unor tulburări netratate din vreme şi a fricii/jenei de a apela la ajutorul psihiatrului.)

C) Unii pacienţi se internează de bună voie, cum am arătat (la recomandarea psihiatrului de pe teritoriu sau la recomandarea unui psihoterapeut - în ambele cazuri cu acceptul, evident, al medicului de pe secţia respectivă, din spital). Alţii, aflaţi în zonă de risc major pentru viaţa lor şi a altora, sunt internaţi prin insistenţele aparţinătorilor.

Un caz aparte, pe scurt: o studentă cu greutăţi materiale şi care a fost părăsită de iubit s-a hotârât să se sinucidă. Credea că a găsit soluţia optimă... A făcut o tentativă serioasă dar, ca prin minune, a fost găsită la timp de o colegă. Internată imediat la spitalul de urgenţe, este reanimată (avea tensiunea zero). La revenirea în stare de conştienţă, studenta reproşează medicilor că au readus-o la viaţă şi declară că va face tot posibilul să se sinucidă, totuşi.
În această situaţie, spitalul de urgenţă ia decizia să o trimită la Bagdasar pentru internare. Este internată cu forţa, după 7 zile de tratament medicamentos şi psihoterapie este externată, astăzi e bine merci, are familie şi copii şi nu vrea să-şi mai amintească episodul.
Când o face, totuşi, râde de ea însăşi, cu umor de calitate. Slavă Domnului!
E o poveste reală, de voieşti să mă crezi. Mai ştiu şi altele...:)

În concluzie, dacă ai căutat să afli cât de corect şi etic se pune problema libertăţii în spitalele de boli mintale, ei bine, acolo unde cunosc (prin studii, practică, colaborare cu spitalul ca psiholog şi chiar prin propria experienţă ca pacient) răspunsul e: oamenii sunt trataţi ca oameni, sunt ajutaţi, sunt liberi şi ajutaţi să se elibereze din ghearele bolii.

Azi psihiatria nu mai e ca în poveştile (admirabil scrise dar sinistre) de pe vremea lui Cehov... Să modificăm, aşadar, şi noi vechea reprezentare socială care, în prezent, riscă să rămână o întârziată prejudecată.
Dar cel mai bine e să mergi cu mine să vezi singură cum e (nu te teme, nu te păcălesc...:))).

P.S. Există secţii speciale unde nu intră şi nu iese nimeni, exceptînd personalul medical. E vorba de secţii cu pază foarte strictă, unde sunt internaţi toxicodependenţii (consumatori de heroină etc.). Chiar şi aceştia, însă, în anumite situaţii sunt externaţi dacă refuză internarea (alternativa e puşcăria) şi nu dau semne clare că ar fi periculoşi pentru viaţa lor şi a semenilor. (Cu atât mai mult dacă se angajează că intră în programul de terapie cu metadonă, de pildă.)
Tu ce crezi: sunt periculoşi?........
Şi totuşi li se respectă libertatea. Deh, drepturile omului, treaba cu discriminarea etc.

(Eu aş fi un pic mai rezervat cu drepturile lor privind libertatea, mărturisesc. Dar sunt un individ insignifiant, nu pot influenţa deciziile ştabilor.)

[cezar_ioan]

Se mira mai demult Decebal: de unde vii tu cu diagnostice dacă nu eşti psihiatru? Ce cunoştinţe ai tu despre psihiatrie, câtă vreme eşti psiholog.
Noi cei din Universitate secţia Psihologie am studiat (la Spitalul 9, Obregia) timp de 2 ani, 2 ani serioşi, cu mult mai serios decât cei de la medicină (la ei era un curs oarecare printre altele, axat mai mult pe simptome şi tratament), atât psihopatologie cât şi psihologie clinică precum şi psihiatrie cu elemente inclusiv de farmaco.
Eram pregătiţi să înţelegem bine boala mintală, în primul rând pentru a putea ulterior să lucrăm în clinici, ca psihologi cliniciani (şi unii colegi chiar lucrează), apoi pentru a şti să colaborăm cu un psihiatru, şi în fine să putem participa la acţiunea de informare a publicului larg, inclusiv în şcoli (mulţi dintre noi fiind profesori sau consilieri şcolari). Precum şi pentru a înţelege mai bine, prin comparaţie, psihologia omului sănătos la minte, psihologia generală
Am făcut nu doar cursuri cu unul dintre cei mai buni profesori din lume, Prof. G. Ionescu, Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii!, ci şi multă practică, în cei doi ani. Săptămânal, chiar şi în vacanţe dacă se întâmpla să avem vreo restanţă ori vroiam o mărire de notă.
Am avantajul mare, pentru meseria mea, că am avut eu însumi depresie asociată cu consum etanolic exagerat, o vreme şi am experimentat condiţia de pacient, cu 3 săptămâni de internare.
Apoi am câteva mii de ore în AA, unde majoritatea sunt (foşti) pacienţi psihiatrici, şedinţele fiind desfăşurate în incinta spitalului. În fine, am colaborat mulţi ani cu medicii psihiatri avînd clienţi comuni.
Mai am şi o formare specializată pe depresii (cu un specialist recunoscut în terapia cognitivă a depresiei, psiholog din spitalul Obregia) şi alta pe tulburările de personalitate, cu terapeuţi de primă clasă din lume (unii fiind consideraţi chiar lideri mondiali, de pildă Kroestler, din America, pentru negocierea de ostatici).
Drept urmare, spre liniştea lui Decebal şi a altor sceptici, domeniul psihopatologiei este unul în care pot avea, cel puţin, rolul unui agent al cărţilor sau informaţiilor de popularizare.
Faptul că am colaborat (mai exact am realizat) la o lucrare de doctorat în psihiatrie, timp de câţiva ani, nici nu îl mai trec la socoteală. Aia a fost aşa, o plăcere a mea în timpul liber. Un hobby..:)

Mă voi reţine însă pe viitor să mai fac prea multe trimiteri în domeniul psi. E un domeniu complex şi delicat, trebuie mulţi ani de studiu şi de practică pentru a înţelege ce e aceea, de exemplu, mintea. Sau, ca să vorbim despre tulburări, poftim: ce este depresia.
Teama mea e că una scriu, alta se înţelege, date fiind prejudecăţile publicului (precum deja am constatat) şi lipsa de cunoştinţe. De fapt ştiam încă din şcoală, apoi din practică...
Am primit deja reacţii dintre cele mai neplăcute şi ostile pentru că am încercat să aduc puţină lumină în domeniul în care am unele competenţe.
E de-ajuns. Nu mai voiesc să deranjez pe nimeni din confortul în care se autoaşază.

Şi apoi, domeniul meu de azi e educaţia şi performantica, iar nu psihopatologia.
La revedere, aşadar, sau mai corect spus: adio, cu acest domeniu! Mergeţi iute la medic, ori, măcar la psiholog, când sesizaţi (voi sau cei din jur) că începeţi să vă comportaţi ceva mai special ori, pur şi simplu, când nu vă simţiţi prea bine sufleteşte.

Evident, amintiţi-vă de duhovnic, de Sfânta Biserică! Cei care se ţin serios şi corect de Biserică sunt mai puţin predispuşi la îmbolnăviri psihice, iar dacă totuşi se îmbolnăvesc, se refac mai uşor şi mai complet, ba chiar îşi depăşesc starea de sănătate sufletească dinaintea apariţiei tulburării. Există deja studii precise în acest sens. Căutaţi şi veţi găsi!

[laurastifter]

În prealabil postat de cezar_ioan

Se mira mai demult Decebal: de unde vii tu cu diagnostice dacă nu eşti psihiatru? Ce cunoştinţe ai tu despre psihiatrie, câtă vreme eşti psiholog.
Noi cei din Universitate secţia Psihologie am studiat (la Spitalul 9, Obregia) timp de 2 ani, 2 ani serioşi, cu mult mai serios decât cei de la medicină (la ei era un curs oarecare printre altele, axat mai mult pe simptome şi tratament), atât psihopatologie cât şi psihologie clinică precum şi psihiatrie cu elemente inclusiv de farmaco.
Eram pregătiţi să înţelegem bine boala mintală, în primul rând pentru a putea ulterior să lucrăm în clinici, ca psihologi cliniciani (şi unii colegi chiar lucrează), apoi pentru a şti să colaborăm cu un psihiatru, şi în fine să putem participa la acţiunea de informare a publicului larg, inclusiv în şcoli (mulţi dintre noi fiind profesori sau consilieri şcolari). Precum şi pentru a înţelege mai bine, prin comparaţie, psihologia omului sănătos la minte, psihologia generală
Am făcut nu doar cursuri cu unul dintre cei mai buni profesori din lume, Prof. G. Ionescu, Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii!, ci şi multă practică, în cei doi ani. Săptămânal, chiar şi în vacanţe dacă se întâmpla să avem vreo restanţă ori vroiam o mărire de notă.
Am avantajul mare, pentru meseria mea, că am avut eu însumi depresie asociată cu consum etanolic exagerat, o vreme şi am experimentat condiţia de pacient, cu 3 săptămâni de internare.
Apoi am câteva mii de ore în AA, unde majoritatea sunt (foşti) pacienţi psihiatrici, şedinţele fiind desfăşurate în incinta spitalului. În fine, am colaborat mulţi ani cu medicii psihiatri avînd clienţi comuni.
Mai am şi o formare specializată pe depresii (cu un specialist recunoscut în terapia cognitivă a depresiei, psiholog din spitalul Obregia) şi alta pe tulburările de personalitate, cu terapeuţi de primă clasă din lume (unii fiind consideraţi chiar lideri mondiali, de pildă Kroestler, din America, pentru negocierea de ostatici).
Drept urmare, spre liniştea lui Decebal şi a altor sceptici, domeniul psihopatologiei este unul în care pot avea, cel puţin, rolul unui agent al cărţilor sau informaţiilor de popularizare.
Faptul că am colaborat (mai exact am realizat) la o lucrare de doctorat în psihiatrie, timp de câţiva ani, nici nu îl mai trec la socoteală. Aia a fost aşa, o plăcere a mea în timpul liber. Un hobby..:)

Mă voi reţine însă pe viitor să mai fac prea multe trimiteri în domeniul psi. E un domeniu complex şi delicat, trebuie mulţi ani de studiu şi de practică pentru a înţelege ce e aceea, de exemplu, mintea. Sau, ca să vorbim despre tulburări, poftim: ce este depresia.
Teama mea e că una scriu, alta se înţelege, date fiind prejudecăţile publicului (precum deja am constatat) şi lipsa de cunoştinţe. De fapt ştiam încă din şcoală, apoi din practică...
Am primit deja reacţii dintre cele mai neplăcute şi ostile pentru că am încercat să aduc puţină lumină în domeniul în care am unele competenţe.
E de-ajuns. Nu mai voiesc să deranjez pe nimeni din confortul în care se autoaşază.

Şi apoi, domeniul meu de azi e educaţia şi performantica, iar nu psihopatologia.
La revedere, aşadar, sau mai corect spus: adio, cu acest domeniu! Mergeţi iute la medic, ori, măcar la psiholog, când sesizaţi (voi sau cei din jur) că începeţi să vă comportaţi ceva mai special ori, pur şi simplu, când nu vă simţiţi prea bine sufleteşte.

Evident, amintiţi-vă de duhovnic, de Sfânta Biserică! Cei care se ţin serios şi corect de Biserică sunt mai puţin predispuşi la îmbolnăviri psihice, iar dacă totuşi se îmbolnăvesc, se refac mai uşor şi mai complet, ba chiar îşi depăşesc starea de sănătate sufletească dinaintea apariţiei tulburării. Există deja studii precise în acest sens. Căutaţi şi veţi găsi!

"Evident, amintiţi-vă de duhovnic, de Sfânta Biserică! Cei care se ţin serios şi corect de Biserică sunt mai puţin predispuşi la îmbolnăviri psihice, iar dacă totuşi se îmbolnăvesc, se refac mai uşor şi mai complet, ba chiar îşi depăşesc starea de sănătate sufletească dinaintea apariţiei tulburării. Există deja studii precise în acest sens. Căutaţi şi veţi găsi!"
Iată, cu adevărat, un punct de vedere avizat, o poziţie a unui psiholog creştin, specialist în psihologie, dar, în primul rând, trăitor al credinţei!
În privinţa prejudecăţilor pe care le-aţi menţionat (că dvs, ca psiholog, aţi fi mai puţin avizat decât un psihiatru etc etc), cred că n-aveţi nici un motiv să vă întristaţi, domnule profesor. Prejudecăţile, prin definiţie, sunt ilogice, iraţionale, aberante. Altfel, nu le-am mai numi "prejudecăţi". Amintiţi-vă de cuvintele Mântuitorului Hristos: "vai vouă când toţi vă vor vorbi de bine, căci aşa le făceau proorocilor mincinoşi...". Aceste critici dovedesc faptul că vă îndepliniţi corect datoria.
Dacă activitatea dvs profesională ar rămâne necriticată (şi mă refer în sepcial la criticile bazate pe prejudecăţi), abia atunci cred că ar fi o problemă, o spun cu toată seriozitatea.
Nu ştiu dacă percep corect lucrurile (din nou, sunt neavizată în domeniu), dar am impresia că, în Occident, psihologii sunt mult mai apreciaţi şi respectaţi decât în România. În ţara noastră, persistă aceste prejudecăţi legate de psihologie, inclusiv în rândul credincioşilor creştini (deşi aceştia au datoria de a le fi încrezători semenilor, încrederea fiind una dintre cele mai minunate modalităţi de manifestare a iubirii). Cred că, dacă aş fi sociolog şi aş realiza un sondaj de opinie, în rândul credincioşilor ortodocşi, în privinţa încrederii în psihologi, aş avea prilejul să observ, printre răspunsuri, mai multe generalizări nejustificate decât am auzit vreodată în viaţa mea. :) Ce să mai spunem de ideea nefondată, fără nicio legătură cu realitatea, potrivit căreia psihologii ar avea intenţia de a-i substitui pe duhovnici?... :)) Este exact ca şi cum am contesta rolul medicilor, al profesorilor sau al altor categorii de persoane, pur şi simplu invocând, fără nici un argument, ideea că profesiile lor ar atenta la sfinţenia artei duhovniciei.
Cred că, mai înainte de a contesta sau minimaliza vocaţia psihologilor, ar fi bine, creştineşte să reflectăm la importanţa unică a obiectului lor de studiu: sufletul omenesc.
Oare pentru îndrăzneala lor, pentru dorul lor de a cunoaşte tainele sufletului uman, aceşti semeni nu merită respectul, încrederea şi admiraţia noastră?

[anisoara]

Va recomand apropierea de Dumnezeu cand sunteti sanatosi si cand apar primele semne de boala,defapt mereu.Stati aproape de Dumnezeu ,rugati-l,respectati poruncile,fiti buni crestini si toate vor fi la locul lor si le ve-ti vedea bune in viata dumneavoastra.
Depresia e o incercare ...psihologul,medicul,psihiatrul sunt trimisi ai lui Dumnezeu aici pe pamant ca sa ajute pe oameni.Am trecut si eu prin acesta incercare dar Dumnezeu m-a ajutat ,sa-l simt in viata mea,cum imi calauzeste pasii,cum ma poarta pe brate.
Doamne ajuta.

[fallen]

Ceea ce mis epare totusi putin nedrept, fara Doamne fereste sa denigrez profesiile si pe practicantii lor, este ca de multe ori unii din noi suntem nevoiti sa ajungem si ne cheltuim tot timpul liber si banii pe la psihologi/psihiatri, si asta pentru ce? Pentru ca avem acasa fie un parinte idiot, fie un sot de asemenea, fie la serviciu sefi si colegi care ne abuzeaza, iar noi , prostii (unii din noi, nu toti) nu gasim ca ar mai fii alta solutie decat aceea sa ne sacrificam noi incercand sa (ii ) intelegem, sa ne compliem, sa facem posibil traiul cu aceste persoane, daca nu chiar avem iluzia desarta ca am putea candva chiar sa ii multumim si sa-i facem fericiti. sa-l schimbi pe altul am inteles de la o vreme ca e imposibil; in disperare de cauza incercam sa ne schimbam pe noi (ma rog, atitudinea noastra, sa ne compliem), lucru care iarasi incepe sa-mi para iluzie desarta; ba poate chiar ajungem, incercam sa luam si pastile, crezand ca acestea ne vor ajuta sa trecem peste, sa suportam mai usor situatiile in care am intrat (poate asa o fii; daca exista astfel de pastile, vreau si eu), ba chiar sa devenim sotia perfecta, subalterna perfecta, etc. Din experienta proprie va spun ca incercarea de a te apropia de Dumnezeu nu face altceva decat rau in astfel de relatii, daca incerci sa introduci o a treia persoana in ecuatie; efectul e acela de "tradare', joc dublu, adulter, etc; in plus, nici Dumnezeu nu e precum mama sau tata sa vina sate ia de mana, sa te stearga, si sa i certe pe copiii rai care te-au batut; am inteles, de la o vreme , ca 'salvarea" celor prigoniti va fi, pana la urma abia "in ceruri' (cei care vor ajunge acolo), cum de altfel spune si Sfanta Scriptura.

[anita]

În prealabil postat de fallen

Ceea ce mis epare totusi putin nedrept, fara Doamne fereste sa denigrez profesiile si pe practicantii lor, este ca de multe ori unii din noi suntem nevoiti sa ajungem si ne cheltuim tot timpul liber si banii pe la psihologi/psihiatri, si asta pentru ce? Pentru ca avem acasa fie un parinte idiot, fie un sot de asemenea, fie la serviciu sefi si colegi care ne abuzeaza, iar noi , prostii (unii din noi, nu toti) nu gasim ca ar mai fii alta solutie decat aceea sa ne sacrificam noi incercand sa (ii ) intelegem, sa ne compliem, sa facem posibil traiul cu aceste persoane, daca nu chiar avem iluzia desarta ca am putea candva chiar sa ii multumim si sa-i facem fericiti. sa-l schimbi pe altul am inteles de la o vreme ca e imposibil; in disperare de cauza incercam sa ne schimbam pe noi (ma rog, atitudinea noastra, sa ne compliem), lucru care iarasi incepe sa-mi para iluzie desarta; ba poate chiar ajungem, incercam sa luam si pastile, crezand ca acestea ne vor ajuta sa trecem peste, sa suportam mai usor situatiile in care am intrat (poate asa o fii; daca exista astfel de pastile, vreau si eu), ba chiar sa devenim sotia perfecta, subalterna perfecta, etc. Din experienta proprie va spun ca incercarea de a te apropia de Dumnezeu nu face altceva decat rau in astfel de relatii, daca incerci sa introduci o a treia persoana in ecuatie; efectul e acela de "tradare', joc dublu, adulter, etc; in plus, nici Dumnezeu nu e precum mama sau tata sa vina sate ia de mana, sa te stearga, si sa i certe pe copiii rai care te-au batut; am inteles, de la o vreme , ca 'salvarea" celor prigoniti va fi, pana la urma abia "in ceruri' (cei care vor ajunge acolo), cum de altfel spune si Sfanta Scriptura.

Relatia parinte - copil se poate imbunatati prin rugaciuni si pomeniri la slujbe a celui "rau" ,e adevarat ca poate sa dureze mai mult sau mai puitin in functie si ne cum ne asculta Dumnezeu ,daca suntem vrednici ,daca avem rabdare.Poate dura ani de zile ,dar merita.
Dar daca sotii nu sunt legati prin sfanta taina a cununiei ce sa il mai bagi si pe Dumnezeu martor ,ei nefiind "curati" ?
Mai mult ,aceasta relatie se deterioreaza ,isi baga cel cu coarne coada si te poti astepta si la mai multe rautati.
Solutia e chiar despartirea.
E posibil ca in asemenea situatii cel "rau" dupa despartire sa isi gaseasca alt partener si ce nu accepta la primul ,cununie religioasa ,viata mai linistita sa accepte fara probleme cu o a doua partenera.

[Decebal]

În prealabil postat de laurastifter

În privinţa prejudecăţilor pe care le-aţi menţionat (că dvs, ca psiholog, aţi fi mai puţin avizat decât un psihiatru etc etc), cred că n-aveţi nici un motiv să vă întristaţi, domnule profesor. Prejudecăţile, prin definiţie, sunt ilogice, iraţionale, aberante. Altfel, nu le-am mai numi "prejudecăţi". Amintiţi-vă de cuvintele Mântuitorului Hristos: "vai vouă când toţi vă vor vorbi de bine, căci aşa le făceau proorocilor mincinoşi...". Aceste critici dovedesc faptul că vă îndepliniţi corect datoria. Dacă activitatea dvs profesională ar rămâne necriticată (şi mă refer în sepcial la criticile bazate pe prejudecăţi), abia atunci cred că ar fi o problemă, o spun cu toată seriozitatea.

În ceea ce priveşte "prejudecăţile" mele, lucru pe care "pleznitoarea" de obiectivitate "laurastifter" nu îl poate dovedi, trebuie deci să aduc nişte lămuriri pentru că altfel riscăm să rămânem cu ideile false, de-a dreptul aberante, şi de această dată cu adevărat aberante, ilogice, iraţionale. Şi voi relua pentru aceasta postările pe care deja le-am scris pentru ca lucrurile să fie şi să rămână clare, cel puţin în minţile celor care nu au setările mentale ale unora ca "laurastifter".

În prealabil postat de Decebal

cred că reacţiile doamnei Mihaela au venit tocmai din cauză că utilizatorul cezar_ioan nu este sancţionat, nici măcar cu vreo suspendare, cu vreo trimitere la repaos vreo câteva săptămâni bune. Şi nu este prima oară când utilizatorul cezar_ioan are acest gen de atacuri mizerabile la adresa doamnei Mihaela, aşa cum a mai avut astfel de atacuri şi la adresa altora de pe forum. Dar văzând individul că i se permite, că "îşi" permite (cel puţin cu iluzia asta trăieşte dânsul), îi dă înainte cu tupeu, că a văzut că nu e greu.

Eu chiar l-am mai atenţionat odată pe utilizatorul cezar_ioan,

dar văd că omul o dă tot înainte cu tupeu, evident fără să lămurească lucrurile.

(...) Însă din câte ştiu, şi aici nu ştiu care este deontologia profesională a psihologilor ori a psihiatrilor, respectivele categorii funcţionează în regimul în care oamenii se duc să îi caute, să ceară consultaţii, eventual diagnostice şi terapii, tratamente etc. Sau mai sunt cazuri de oameni duşi cu forţa, internaţi prin spitale. Însă din câte văd, nu ţin minte ca vreun membru al acestui forum să îi fi cerut utilizatorului cezar_ioan serviciile de psiholog şi nici diagnosticări de niciun fel, pe care să le producă aici pe forum în direct şi necenzurat.

Este necesară deci intervenţia mea, pentru a lămuri lucrurile, că văd că găluşca manipulatoare gătită de utilizatorul cezar_ioan este înghiţită fără discernământ, şi de această dată în mod vădit pe baza prejudecăţilor (de tip personal pe care le are utlizatorul "obiectiv" "laurastifter"), iar această găluşcă riscă să se transforme într-un veritabil bulgăre.

În primul rând, eu nu aveam de unde să ştiu ce pregătire are utilizatorul cezar_ioan în psihologie. Vorbeam în general despre psihologi, căci aşa s-a recomandat. Eu până acum nu am auzit ca psihologii să pună diagnostice psihiatrice, şi mai ales nu în public şi fără solicitarea cuiva. De asemenea am specificat foarte clar că nu cunosc exact detalii despre cele două meserii (psiholog şi psihiatru) şi prin urmare nu ştiu exact cu ce se ocupă, dar repet până acum nu am auzit ca psihologii, ca şi profesie, nu deci doar un caz individual sau altul, au competenţe, calificări şi drept de a pune diagnostice psihiatrice. Vorbeam deci despre psihologi în general, nu despre unul sau altul, şi deci despre statutul ca atare în general al unui psiholog.

În al doilea rând, găluşca manipulatoare a utilizatorului cezar_ioan (înghiţită cu mare veselie de "obiectiva" "laurastifter") constă în inducerea părerii că valoarea şi competenţa dumisale strict personală este ceea ce aş fi pus eu în discuţie. Specific deci, pe lângă cele spuse mai sus, că am pus în discuţie şi dacă există în deontologia profesională a unui psiholog specificaţia că îşi poate permite să pună diagnostice psihiatrice pe forumuri, fără ca să cunoască persoana respectivă, fără vreo consultaţie sau cum s-o fi numind consultaţia în cazul psihologilor; apoi am pus în discuţie dreptul legal (nu oportunitatea informală) ca în general un psiholog să se substituie unui medic psihiatru, iar apoi la modul special pe un forum etc. De asemenea menţionez că nu am acuzat efectiv, ci am pus lucrurile în discuţie pentru că nu cunosc efectiv cum stau lucrurile. Însă personal până acum nu mi-a ajuns la urechi ca lucrurile de mai sus să se întâmple; nu spun însă că auzitele urechilor mele ar epuiza realitatea.

În al treilea rând, aşa cum am specificat, nu ţin minte ca vreun utilizator să îi fi cerut utilizatorului cezar_ioan ca să efectueze diagnostice psihologice ori psihiatrice pe care să le "producă" aici pe forum în direct şi necenzurat. Asta ca să nu menţionez şi că utilizatorul cezar_ioan nu s-a limitat la psihopatologie, ci a trecut şi la diagnosticări de posesii (de către făpturi rele; care "făpturi rele"? cumva dracii? demonii?).

Ţin să menţionez că nu am vrut să mai intervin după postarea fratelui Cezar, dar văd că "sora" Laura nu s-a putut abţine să nu facă comentarii inutile şi m-a "obligat" să pun lucrurile la punct. Aspectele mai sus menţionate nu sunt spre un dialog, nu ţin să fac un dialog, şi mai ales nu cu dogmatica "laurastifter", pentru că acest utilizator intră în categoria celor cu care nu se poate realmente discuta, după cum se şi vede de altfel în general pe forum, în categoria celor cărora trebuie aplicate alte "tratamente", anume impunerea, sau altfel spus "bâta forumistică".

Nu-mi amintesc să fi văzut vreo icoană a lui Hristos cu bâtă; sau a vreunui sfânt.

[Decebal]

În schimb eu am auzit cuvinte evanghelice despre Iisus cu biciul în templu, şi de data asta chiar era un bici real, nu o metodă de a dialoga mai fermă. Am auzit şi de sfinţi sau drepţi care au dus războaie şi am mai auzit destule care contrazic prejudecăţile unora despre cum trebuie sau nu să arate un creştin ortodox.