Drumul spre calugarie

[calinp]

Adevarate si intaritoare citatele. Dar ce frumoasa e o discutie in citate, pe o tema ca asta... Despre silitorii care iau imparatia, asa e, dar mai cred ca un calugar adevarat n-ar vrea nicio imparatie, daca ar sti ca necalugarii nu se mantuiesc. Metanoia mi se pare ca nu e efectul calugaririi, ci cauza. Monahismul de azi poate fi la fel ca acela de pe vremuri numai in profunzime. Daca incearca o imitatie in aparente, e un teatru. In aparente trebuie sa cam fie praf, mut si fara glorie, daca e autentic, pentru ca vremurile sunt rele, secularizate. Din pacate, nu cunosc nici un calugar in viata, sau care sa fi trait in ultimii 15 ani, sa zicem, care sa fie un real reper duhovnicesc. Stiu doar cativa calugari buni, in sensul folosit de Pr Teofil, de cumsecade, dar atat.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de calinp

Din pacate, nu cunosc nici un calugar in viata, sau care sa fi trait in ultimii 15 ani, sa zicem, care sa fie un real reper duhovnicesc. Stiu doar cativa calugari buni, in sensul folosit de Pr Teofil, de cumsecade, dar atat.

E mare lucru sa-ti oranduiasca Dumnezeu pasii catre locuri si oameni a caror sfintenie nu poate fi pusa la indoiala, si de unde pleci complet descatusat de absolut orice povara si, pe de o parte constient de cat de mic poti sa fii, iar pe de alta, aproape inconstient, adica fara ganduri, teleghidat, abandonat pe moment de toti vrajmasii care te copleseau cu multe viclenii. Nu te mai gandesti la nimic fiindca nimic nu mai conteaza in afara lui Dumnezeu. Daca vine cineva sa-ti infinga un pumnal in inima, nu-ti pasa; nu te sperie si nu te aperi, fiindca tu nu-ti mai apartii tie, ci celui care te-a creat si care decide in ce directie se indreapta destinul tau. Nu numai ca in sufletul tau nu mai incape nici cea mai mica umbra de ura, ironie, rautate, ci ai o mila coplesitoare fata de orice fiinta lasata de Dumnezeu pe pamant. Am avut bucuria sa cunosc astfel de oameni, de o simplitate si un firesc dumnezeiesc. Nimic nu tradeaza in gesturile lor constientizarea unei vieti in sfintenie, ci dimpotriva, ei chiar se cred mari pacatosi. Si totusi, daca n-am fi opriti de ratiune si decenta, uneori am fi tentati sa ne intindem la acele picioare si sa le cuprindem cu toata dragostea lumii, cu toata smerenia si vinovatia nedisimulata, pentru a pastra in amintire un gest spontan fata de cel care va mosteni negresit Imparartia lui Dumnezeu. Dar acest gest nu doar ca n-ar fi ingaduit, dar risca sa-l sminteasca pe cel care a luptat din greu sa ajunga acolo!... Pana acum cativa ani, nu aveam nici cel mai mic habar ca acesti oameni exista si in zilele noastre, dar acum am certitudinea ca sunt cu mult mai multi decat credem noi ca ar fi. Si, in mod ciudat, unii dintre ei nu sunt doar acolo in adancul codrilor sau in manastiri, (desi in principiu, acolo ii aflam mai des), ci printre noi, asa cum i s-a aratat Sf. Antonie cel Mare, in Alexandria, in mijlocul multimii, un biet pantofar, cu mult mai sfant si mai smerit decat era el la acea vreme.
Cu adecvarat, e mare pacat sa nu avem bucuria aceasta pe tot parcursul intregii vieti, de a fi cunoscut macar un sfant, care sa ne fi dat o mica povata si care sa se fi rugat pentru sufletele noastre!...