Conferinte Christos Yannaras in Romania

[Mihailc]

În prealabil postat de VladCat

pai nu am pomenit nicaieri de adeziune formala. Problema e ca tu spui „dincolo de etichete confesionale” si te referi la o inchinare „in duh si adevar”. Cineva care nu a simtit deloc „temperatura” Bisericii nu are cum sa inteleaga acelasi lucru. Iar tu esti responsabil pentru felul in care pricepe acel cineva ceea ce ti s-a descoperit tie. Deci prefer o marturisire simpla si tributara formelor, cum ar fi: „Hristos nu poate fi gasit decat in ortodoxie”, decat o marturisire care renuntand mult prea devreme la forme il face pe aproapele sa caute Adevarul acolo unde este „intunericul cel mai din afara.”

Da, expresia ”dincolo de etichete confesionale” trebuie nuanțată, altfel se poate interpreta ca relativism transconfesional, dar dacă cineva citește cu bună credință își dă repede seama că ”eticheta” se referă la simpla aderență formală la credință, întrucât un creștin ortodox mărturisește cu ceea ce este, nu doar cu ce spune sau cu afișarea brandului confesional moștenit din familie. Îmi aduc aminte de o întâmplare avându-i ca protagoniști pe părintele Stăniloae și Olivier Clement, în timpul unui voiaj cu trenul prin Franța. Aflați în mijlocul unei discuții duhovnicești despre rugăciune, părintele observă o pereche de tineri, colegi de compartiment cu cei doi mari teologi, care se îmbrățișau cu mare delicatețe vădit îndrăgostiți unul de altul, și îi spune lui Olivier: ”Vedeți, cei din fața noastră se roagă în felul lor”. Remarca părintelui are un tâlc mai adânc decât simpla contemplare a gesturilor de iubire dintre doi oameni, sfinția sa făcând o comparație implicită între a vorbi despre rugăciune și a trăi realitatea iubirii ca rugăciune în mod spontan și nondiscursiv. Nu degeaba, în isihasm, rugăciunea este legată de vitala și vegetativa respirație, dincolo de simpla indicație tehnică. Când spunem unui heterodox ”Hristos poate fi găsit numai în ortodoxie” ne antrenăm într-o suită de explicații dificile, fiindcă găsim tot mai greu exemple vii și convingătoare prin care să ne argumentăm aposteriori aserțiunea pretențioasă și exclusivistă. Relația tainică dintre literă și duh nu se ilustrează prin declarații ultimative, ci prin realitatea pe care o generează, altfel riscăm să ne comportăm ca niște catâri mimând efortul în timp ce trag după ei o căruță goală.

[bogdan81]

Nu doresc sa intru in polemica cu nimeni de aici pe tema cartii lui Yannaras, Contra religiei, dar impresia mea, ca unul care am citit cartea cu pricina, este ca Yannaras cauta nod in papura.
Se razboieste cu niste canoane de care oricum nu prea mai tine nimeni seama, nici macar duhovnicii pe care ii ataca el, pentru ca eu nu am auzit ca vreun duhovnic sa condamne o femeie lauza ca a intrat in dormitorul pruncului botezat.
Se razboieste cu barbile preotilor, cu vesmintele lor, cu toate aceste lucruri de suprafata.
Cartea lui Yannaras este o carte de suprafata. Ea nu vorbeste despre profunzimile credintei ci despre nodul din papura. Yannaras se razboieste cu babele de la mine din sat care amesteca credinta cu superstitia, ca si cum acele babe ar reprezenta norma ortodoxiei.
Imi pare rau ca trebuie sa spun dar este o carte neserioasa.
Pentru ca daca vrem sa gasim chichite le putem gasi.
Dar nu cred ca asta e o intreprindere serioasa, sa gasim chichite legate de credinta.

Mie mi s-a părut că nu de lucrurile de suprafaţă se leagă el, ci de ce stă în spatele lor, şi anume o credinţă motivată psihologic, numită religiozitate, care nu urmăreşte decât conservarea eului, mimând şi schimonosind dragostea. E un semnal de alarmă că alunecăm la vale închipuindu-ne că urcăm, că suntem morţi crezându-ne vii, că ne credem în împărăţia lui Dumnezeu în timp ce sufletele noastre sunt pustii.

[catalin2]

În prealabil postat de bogdan81

Cartea lui Yannaras este o carte de suprafata. Ea nu vorbeste despre profunzimile credintei ci despre nodul din papura. Yannaras se razboieste cu babele de la mine din sat care amesteca credinta cu superstitia, ca si cum acele babe ar reprezenta norma ortodoxiei.
Dar nu cred ca asta e o intreprindere serioasa, sa gasim chichite legate de credinta.
Ca o completare as mai adauga ca pentru Yannaras chiar si dogmele bisericii sunt forme ale blindajului psihologic. Cu alte cuvinte, parintii ar fi consfintit in sinoade dogmele de credinta lasate de Mantuitorul ca sa-si blindeze eul sau ca sa nu-l blindeze pe al nostru.

Bogdan, aceleasi lucruri le-am intuit si eu doar din citatele date pe forum, fara sa citesc cartea.
De curand am aflat ca de fapt Yannaras nu e singurul cu aceasta gandire, face parte dintr-un curent de teologie modernista. Punctul de plecare este teologia neo-patristica, de la care s-a ajuns in zilele noastre la cea numita post-patristica. In perioada interbelica rusii plecati din tara din cauza venirii comunismului au intemeiat la Paris o scoala teologica bazata pe reintoarcerea la scrierile sfintilor parinti. Probabil intentia era buna, desi nu stiu ce se dorea, Biserica tot pe invatatura sfintilor se baza si pana atunci. Dar unii au ajuns sa interpreteze scrierile sfintilor in functie de conceptiile lor. In aceeasi perioada, in 1920 Patriarhia Ecumenica daduse o Enciclica in care afirma conceptii ce tineau de noul curent aparut, ecumensimul. Mai tarziu s-a mers mai departe, la teologia neo-patristica.
Toate acestea sunt de fapt asemanatoare cu gandirea protestanta, de reintoarcere la crestinismul primelor veacuri (ecumenismul se bazeaza pe idei protestante). Dar protestantii fac asta pentru ca nu au continuitate, considera ca Biserica a intrat pe un drum gresit de atunci, si abia prin ei s-a recapatat intelegerea crestinismului. Noi nu avem aceste lucruri, pentru noi Biserica este fara greseala si este aceeasi din primul secol.
Astfel unii scriitori (pentru ca teologi sunt in general sfintii) au gasit niste chichite, in schimb incercand sa schimbe lucrurile importante, ce tineau de invatatura. Mai pe scurt au incercat sa armonizeze invatatura ortodoxa cu conceptiile ecumeniste, dar nu in mod direct, ci mai subtil. Nu au spus ca trebuie sa acceptam Filioque sau alte invataturi (desi unii in avantul lor unionist au afirmat si ceva asemanator), ci ca trebuie sa avem o alta intelegere a dogmei, mai laxa, cu tot felul de explicatii ce tineau de filozofie, nu de teologie. Si Yannaras este si filozof.
Eu aveam aceste banuieli, dar de curand am aflat ca asa si este, exista scrieri pe tema asta, s-a facut si o conferinta impotriva teologiei post-patristice.
Citez dintr-un articol al unui Mitropolit grec: "În sfârşit, părerea că în Biserică predomină o dublă ecleziologie – primară şi ulterioară – aparţine aşa-numitei „teologii postpatristice”, adică o părere preluată de la protestanţi şi de la unii ortodocşi, care încearcă astfel să nege învăţătura Părinţilor, cultul Bisericii, tradiţia isihastă şi, desigur, monahismul.
Şi este surprinzător, într-adevăr, faptul că se operează o protestantizare a teologiei ortodoxe prin elogierea interpretării protestante de către teologii şi filosofii care împărtăşesc poziţiile de mai sus, prin subminarea Tradiţiei patristice, bisericeşti, isihaste, de dragul unei „ecleziologii primare”, care se referă la dumnezeiasca Euharistie, la Împărăţia lui Dumnezeu şi se sprijină doar pe texte ale Vechiului Testament.
Pentru că, după cum se vede limpede, este vorba de o malignitate eretică protestantă care a intrat în organismul unor membri ai Bisericii şi nu trebuie să devină o tumoare malignă în Biserică, care să atace organismul acesteia."

[catalin2]

Un articol al Mitropolitului Ierotheos Vlachos despre teologia neo-patristica, post-patristica si contextuala: http://www.pemptousia.ro/2012/08/%e2...i-contextuala/
"Consider, aşadar, că sintagmele teologie „neo-patristică” şi „post-patristică” au fost create în cadrul unei astfel de perspective. La început, cu timiditate, a apărut termenul „neo-patristic”, în sensul că textele Părinţilor nu trebuie doar repetate, ci „duhul” lor trebuie localizat şi transpus în conjuncturile vremii noastre, adică să fie cercetat modul în care ar fi vorbit Părinţii despre chestiunile contemporane [nouă].
În ciuda bunelor intenţii ale unora, este un lucru cu totul periculos, pentru că, în realitate, întreaga teologie patristică este subminată în momentul în care oameni pătimaşi încearcă să transpună „duhul” Părinţilor în epoca lor. Un transfer autentic presupune oameni care deja au aceeaşi cunoştinţă empirică sau sunt măcar familiarizaţi cu ea.
Apoi a apărut expresia teologie „post-patristică”, considerându-se că Părinţii nu ne mai sunt necesari, căci ei au trăit în alte vremuri, au abordat alte probleme, au avut alte întrebări ontologice şi cosmologice, „o cu totul altă viziune asupra lumii” şi, în consecinţă, ei nu mai pot veni în ajutorul epocii noastre.
Cred că teologia „neo-patristică” şi „post-patristică” sunt reminiscenţe ale unui punct de vedere care consideră că teologia patristică a avut o valoare semnificativă pentru epoca ei, iar mai târziu, teologia scolastică apuseană i-a devenit superioară, în vreme ce teologia expusă de teologii contemporani o întrece şi pe cea patristică, şi pe cea scolastică.

O astfel de perspectivă constituie, însă, o torpilă la adresa teologiei ortodoxe, pentru că înglobează ideile eretice a Revelaţiei progresive a Adevărului de-a lungul vremii şi a adâncirii Bisericii în Revelaţie odată cu trecerea timpului, în vreme ce învăţătura ortodoxă subliniază limpede faptul că „tot adevărul” s-a descoperit, deplin, în ziua Cincizecimii. Astfel, nu există o adâncire a Bisericii în Revelaţie odată cu trecerea timpului, nici vreo arătare progresivă a Adevărului, ci doar formularea de către Biserică a Adevărului „odată descoperit”, în funcţie de problemele vremii.
La apariţia aşa-zisei teologii neo-patristice şi post-patristice au contribuit anumiţi teologi care au profesat în apus, îndeosebi la Paris. Ei au intrat în dialog cu gândirea apuseană şi au încercat să răspundă problemelor întâlnite de ei.
Datorăm mult acestor teologi (un exemplu ar fi Vladimir Lossky) care au scris lucrări teologice folosind scrierile Părinţilor Bisericii şi, bineînţeles, ale Părinţilor numiţi neptici.
Printre aceşti teologi sunt şi unii care au exprimat puncte de vedere aparţinând teologiei neo-patristice, post-patristice şi contextuale. Voi aminti, pe scurt, câteva din aceste idei.

Ei vorbesc despre un ecumenism care „ar trebui să renunţe la argumentările verbale şi să se bazeze pe un realism experimental al mântuirii: scufundând sistemele şi sensurile, care, la urma urmei, nu sunt decât urme, în trăirea sferică a Bisericii, în tot ceea ce experienţa Ei are mai bun”.
Fanatismul este legat de „identitatea confesională”, care „dacă nu constituie sămânţa lui, este, cel puţin, pământul pe care el este cultivat”, din acest motiv vorbindu-se de necesitatea reconstruirii unei case „cu porţile deschise, noul Ierusalim, Împărăţia”, în care toţi să aibă loc. Iar cei care nu vor să contribuie la construirea unei astfel ce case, trebuie îndepărtaţi, „cheia” casei fiind tot ceea ce are celălalt mai bun şi tot ceea ce ne uneşte."