Sa ne intrebam constiinta...

[CelMandru]

Iertați-mă, fraților! Vreau și eu, neștiutorul, să scriu două cuvinte. Nu știu exact de ce. Am impresia că dacă am să aștern pe aici gândurile și simțirile ce cred că le am, probabil aș dobândi o mai mare limpezime ce poate mă va ajuta în jalnica mea încercare de a-mi stârpi apucăturile de rătăcit și căderile tot mai repetate.

Văd, fraților, că sunteți mai pricepuți ca mine, și cunoașteți mai bine cuvântul Domnului, iar asta nu poate decât să vă ajute. Dumnezeu să vă miluiască!

Slavă Domnului pentru puțina minte pe care mi-a dat-o! Căci și fără aceasta nu aș mai fi viețuit pe acest pământ până acum. Dar sunt multe lucruri pe care aș vrea să le înțeleg și nu pot. Poate deocamdată, căci nădejdea-mi deși fărămițată, e încă p-acolo pe undeva prin adâncul întunecat al inimii mele. Eu văd, oameni buni, că încă (și acest încă îl pun pentru că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a îngăduit să văd și eu uneori marea milă a Domnului, deși nu contenesc a mă bălăci în scârbe) nu știu ce înseamnă, cu adevărat, să dăruiești (dar din toată inima, plină de bucurie) fără să aștepți ceva în schimb, fie că e vorba doar de un gând, cuvânt, privire sau gest. Dar îmi doresc să învăț. Mare mi-e trezirea uneori, când aș dori să fiu pe placul Domnului! Trezire e cuvânt mare, iertați-mă! Mai potrivit ar fi voință, sau o felie mai nestricăcioasă din pâinea asta a rațiunii mele, care cam pute a mucegai. Și știu, fraților, că nici aceasta n-ar fi cu putință fără harul Bunului Dumnezeu, care înlesnește întoarcerea păcătoșilor la pocăință.

Însă, voința asta, poate deveni, ușor ușurel și poate mai repejor decât îți dai seama, de nestăvilit. Și dai în alta dambla. Începi să devii un tipicar ce se îngrijește mai multe de mijloc și nu de scop. Felia aceea încă bună a voinței, se mucegăiește și ea, și în scurt timp molfăi numai putregai, până te obișnuiești cu gustul, ajungând chiar să-ți placă. Ș-apoi, te vezi că faci tot felul de nevoiri, curățiri, smeriri ce le consideri corecte. Mai crezi tu oare, că mintea-ți va mai face distincția dintre bine și rău? Vei mai știi tu, oare, că schemele astea mentale de-a conștiința și a ei mustrare îs glasul lui Dumnezeu, și nu decât o mai mare afundare în rătăcire a propriei minți?

Mă iertați, fraților! Eu nu văd altă cale, decât mărturisirea și ascultarea cu mare, mare, mare luare aminte de duhovnic. Știu și eu cum e cu interviurile. Și eu mă confrunt cu așa ceva, și cred că o voi mai face. Dar aș zice, să lăsăm categorisirile astea mai neaprofundate, căci grija noastră trebuie să fie întâi la inima noastră. Cu rugăciune, și cu strădanie continuă de a înmuia inima, toate celelalte vor veni în dar de la Domnul dacă ne chinuim măcar un pic, să nădăjduim la mila Lui.