Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[fallen]

Din pacate cum am mai spus cunosc multi oameni care isi iau aceasta libertate, de a se jertfi intr-o casnicie nefericita, dar pe care jertfa nu le-a cerut-o nimeni (asta din cate am observat e si din cauza ca foarte multi fac greseala sa nu respecte a doua sau a treia porunca din decalog care spune " sa nu ai alt Dumnezeu inafara de Mine" - atat de simplu in vorba, dar atat de usor de incalcat...). Toti zicem ca trebuie sa ne ducem crucea, dar nimeni nu ne spune "asta e crucea ta". Putem oricand sa renuntam la o cruce si s aluam alta. Putem de exemplu sa renuntam sa mai servim in armata si sa ne angajam la cantina saracilor. Oare se supara Dumnezeu pentru asta? Nu cred, atata timp cat e o munca cinstita. Putem sa renuntam la casatorie si sa trecem la calugarie? Asta cu siguranta e o practica binecuvantata. Dar oare viceversa mai e tot asa? Oare cati oameni nu isi iau cruci care sunt prea grele pentru ei si-i doboara, ii arunca drept in ghearele necuratului? Stiti cum e? Multi gandesc "cred ca ar trebui sa fac asa" (cred ca am cutare boala, ia sa ma apuc eu sa iau tratamentul care-l face vecina de tensiune); asa cred eu ca e bine; sotul o sa fie multumit si nu o sa mai am scandal in casa. Nu mai aduc niciodata vorba de mers la biserica, cimitir, de chemat preotul in casa pentru sfestanie...de ce sa isc scandal? Daca vrea musaca in Saptamana Mare, ii dau, doar n-o sa risc un scandal tocmai acum... si nu mai ma duc nici la spovedanie, ca ce rost mai are daca tot ma spurc... Nu-i mai pomenesc nici de mers la ai mei, nici de alte lucruri care nu-i convin... asta e, pentru linistea familiei si a copiilor mai ales.. fac pace si cu insusi necuratul. Pentru ca am vazut situatii in care s-ar putea zice pe buna dreptate ca bietii oameni au ajuns sa traiasca in casa si in pat cu insusi diavolul. Desigur, nici un om nu e insusi diavolul, dar poate fi robit intr-o masura mai mare sau mai mica de acesta. Ori, in cazul asta, ar fi bine sa deschidem bine ochii sa vedem pe cine ascultam si cu cine facem pace si pe cine avem grija sa nu suparam. Dar asta e un alt subiect, si anume in ce masura si cu ce mijloace trebuie sa ne ferim, sa avem grija sa nu-l provocam pe cel rau.

Ai dreptate, fallen. Alegerile sunt uneori foarte dificile, nu ştim întotdeauna care cale e mai bună sau cea bună. Şi atunci avem nevoie de sfatul cuiva care a trecut prin ceva asemănător sau măcar cunoaşte cum se trece.

Cred, însă, că nu trebuie să căutăm să ne schimbăm crucea – aleasă sau nu de noi. Sunt destule pilde în legătură cu asta, care arată că cine face asta poate da peste una şi mai grea, pe care n-o poate duce, sau peste una prea mică, care nu-i va fi de folos. Pe de altă parte, însuşi Domnul a spus că nu-i bun pentru împărăţia cerurilor cel care, punând mâna pe plug, priveşte înapoi (e nehotărât).

Şi mai trebuie să învăţăm să facem diferenţa între jertfă şi compromis. Alegerea de a renunţa la Biserică pentru a păstra liniştea familiei, în care din cele două categorii se încadrează, oare? Adesea am trecut prin dileme asemănătoare. Noi nu ştim să distingem clar, însă alegerea e de maximă importanţă, putând fi între viaţă şi moarte (duhovnicească). Şi e cu atât mai greu de făcut cu cât nu te simţi responsabil doar pentru mântuirea ta, ci şi pentru a celui cu care ai ales să fii una.

Dilemele de genul ăsta pot fi uneori chiar sfâşietoare, însă pot fi şi rodnice, totodată, pentru că atunci când ştim că n-avem răspunsuri şi le căutăm cu ardoare, suntem, cel puţin, într-o bună aşezare, cu inima deschisă pentru a le primi. Să ne rugăm şi să sperăm că ele vor veni.

[fallen]

În prealabil postat de N.Priceputu

Cred, însă, că nu trebuie să căutăm să ne schimbăm crucea – aleasă sau nu de noi. Sunt destule pilde în legătură cu asta, care arată că cine face asta poate da peste una şi mai grea, pe care n-o poate duce, sau peste una prea mică, care nu-i va fi de folos. Pe de altă parte, însuşi Domnul a spus că nu-i bun pentru împărăţia cerurilor cel care, punând mâna pe plug, priveşte înapoi (e nehotărât).


Dilemele de genul ăsta pot fi uneori chiar sfâşietoare, însă pot fi şi rodnice, totodată, pentru că atunci când ştim că n-avem răspunsuri şi le căutăm cu ardoare, suntem, cel puţin, într-o bună aşezare, cu inima deschisă pentru a le primi. Să ne rugăm şi să sperăm că ele vor veni.

Hai sa dam un exemplu. Daca o femeie in tinerete a fost desfranata (nu neaparat ca asta si-a dorit, dar... s-a lasat pacalita de unul si de altul, pana cand...s-au adunat prea multe "realatii nepotrivite"), si la un moment dat se hotaraste sa se opreasca si sa se aseze la casa ei - acest lucru se va dovedi extrem de dificil; (nu pt toate, unele reuses cu succes) dar unele nu vor reusi sa fie suficient de bune sotii odata pentru ca nu sunt obisnuite cu gospodaria, si apoi pt ca sotul nu le va ierta pentru ce au fost candva. Si acestea vor considera ca barbatul e indreptatit sa le umileasca si sa le persecute, si ca aceasta e crucea lor pe care le-a dat-o Dumnezeu ca sa le ierte pacatele. Doar ca nu toate vor rezista pana la sfarsit in acest razboi, si unele vor renunta, nu pt ca nu mai vor neaparat sa se mantuiasca, dar pt ca nu mai rezista pur si simplu, sau poate considera ca pedeapsa e prea aspra. Si atunci ce sa va intampla cu acestea? Se vor mai mantui sau nu? Nu cumva daca vor insista sa se roage pentru iertare li se va da o cruce si mai grea, ca de exemplu o boala grava, un copil handicapat, saracia lucie, si alte asemenea care le-ar putea aduce si mai aproape de pierzanie? Nu cumva toate aceste incercari s-ar putea dovedi prea grele si le-ar putea face sa renunte la a mai dori mantuirea? A spus un preot de ziua Sfintilor parinti ca daca cineva face un pacat atat de mare cum ar fi sa refuze sa procreeze, Dumnezeu il blesteama si ii intoarce spatele pe viitor daca mai indrazneste sa Ii ceara ceva. Sau poate nu ii refuza definitiv, dar le da niste incercari la limita imposibilului, pe care putini le trec pe cand cei mai multi nu. Ca sa nu mai mentionez ca pe partea cealalta te mai loveste si ala rau pentru ca incerci sa te intorci la Dumnezeu. Nu va prididi nicio secunda sa-ti zica 'las-o balta, nu vezi ca n-ai nici o sansa, ca Dumnezeu nu te mai vrea?" Si apoi daca i te impotrivesti, sa vezi belele ce-ti mai curg, pana si pe cei mai dragi ti-i va intoarce impotriva ta... si te va face sa crezi, pana la urma, ca tot raul asta e "rasplata" ta de la Dumnezeu ...si te va face pana il vei crede pe el, din pacate...

[fallen]

As putea sa mai continui pledoaria. Multa lume sustine ca o casnicie dificila este o incercare de la Dumnezeu pentru o anumita persoana. In cazul persoanei de care vorbeam mai sus, probabil cand a cerut si ea un barbat numai al ei, Dumnezeu i-a zis "o sa-l ai doar daca reusesti sa il convertesti tu, daca il convingi tu sa vina la biserica; daca nu, nu". Insa persoana respectiva are de invins mai multe obstacole: primul e ea insasi, propriile slabiciuni care ar pute-o face sa renunte; al doilea e personalitatea barbatului care poate oricand sa zica "gata, nu mai am nevoie de tine, pleaca si lasa-ma, ai adus numai nenorocire in viata mea decand cu dorinta ta de mantuire", iar al treilea e insusi dusmanul care ii lupta neincetat si pana la urma, mai devreme sau mai tarziu, unul din ei sau amandoi ii vor ceda. Inafara de asta, persoana in cauza nici macar nu stie daca ceia ce i se intampla, mizalianta in care se afla, e intr-adevar o incercare divina sau tot o inselatorie a vrajmasului. A incercat de cateva ori sa-l intrebe pe parintele Boca, dar inca nu a primit "raspunsul" mult asteptat; probabil nu-l va primi niciodata si va muri intrebandu-se care a fost cauza pentru care nu a reusit in casnicie, atata timp cat si-a dorit lucrul asta si s-a cait de greselile pe care le-a facut. Poate ca nu va reusi niciodata a fie sotie si mama, dar nu vrea sa mai fie nici desfranata. Si nu vrea nici sa-i fie piatra de poticnire barbatului pe care ar fi trebuit sa il salveze, ca prin purtarile ei necuvenite pentru o sotie sa il sminteasca pe acesta si sa-l faca sa urasca biserica si pe Dumnezeu. Daca specialistii recomanda ca noi mirenii sa nu ne luptam cu necuratul (decat razboiul nostru, personal, nu sa incercam sa-i salvam si pe altii) atunci de ce unei biete muieri pacatoase i s-ar putea cere asa ceva? Inteleg, e un efort pe care trebuie sa-l faca ca sa-si rascumpere greselile, dar daca nu reuseste i se va mai da alta sansa? Ori poate casnicia nu e pentru ea, trebuie sa se mantuiasca pe alta cale, prin munca, prin boala, printr-o moarte martirica, cine stie? Sau trebuie sa-si accepte osanda vesnica?

Fallen, ridici nişte probleme la care nu mai ştiu ce să spun, aşa de grele le găsesc. Însă, deşi am spus mai înainte că trebuie să ne purtăm crucea, că e mântuitoare, nu cred, totuşi, în fatalitate, nici în căsnicie, nici în afara ei.

Nu ne mântuim noi pe noi înşine, nu trebuie să ne răscumpărăm noi păcatele (asta a făcut-o Hristos), nu trebuie ca viaţa să fie un chin dacă am trăit o vreme în păcate, iar Dumnezeu nu vrea să ne chinuiască, urmărindu-ne la tot pasul să ne pună pe umeri o cruce pe care să n-o putem duce.

Cazul pe care l-ai descris m-a dus cu gândul la femeia samarineancă. Gândeşte-te că 5 bărbaţi avusese, iar Domnul stătea de vorbă cu ea (El fiind cel care o provoacă la discuţie, cerându-i apă), pentru că avea mintea deschisă, pentru că vroia cu adevărat să înţeleagă. Cred că nu e nevoie decât de pocăinţă pentru a ne uni cu Hristos şi a ne mântui.

Chinurile care există uneori în viaţa de familie cred eu că sunt din cauză că ne trăim viaţa doar la nivel sufletesc, firesc, lumesc. Însă oricât de dureroasă ar fi neînţelegerea cu soţul (soţia), ratarea căsătoriei sau imposibilitatea de a ne găsi un soţ după sufletul nostru, ne putem mântui şi fără asta, putem găsi, adică, adevărata fericire, netrecătoare. Însă este nevoie de linişte sufletească pentru asta, pe care e greu sau imposibil s-o păstrăm într-o viaţă zbuciumată.

[fallen]

Da, se poate astea sa fie doar propriile noastre ambitii. Sa fiu o buna sotie, o buna mama, sa fiu bine vazuta la mine pe strada, sa-mi fac parintii mandrii, etc... dar...in fata lui Dumenzeu, cam toti suntem la fel. "Celebritatea" sau reusitele noastre din lume nu fac mare lucru in fata Lui daca ceea ce am facut n-am facut-o pentru El. Si El poate nu vrea de la noi celebritate, succese, reusite, astea sunt doar ambitiile noastre desarte. Daca "dam bine" in fata oamenilor nu dam neaparat si in fata Lui. De-asta ne mai da si peste nas, ca putina umilinta nu ne strica. Ce folos ar fi ca sotul sau sotia sa ne "adore' si toata lumea sa ne admire si sa ne invidieze, daca...astea poate sunt doar desertaciuni. Daca as fi sotia perfecta si as avea sotul perfect, probabil as gasi alte motive de nemultumire. Who knows?

[anna21]

În prealabil postat de fallen

As putea sa mai continui pledoaria. Multa lume sustine ca o casnicie dificila este o incercare de la Dumnezeu pentru o anumita persoana. In cazul persoanei de care vorbeam mai sus, probabil cand a cerut si ea un barbat numai al ei, Dumnezeu i-a zis "o sa-l ai doar daca reusesti sa il convertesti tu, daca il convingi tu sa vina la biserica; daca nu, nu". Insa persoana respectiva are de invins mai multe obstacole: primul e ea insasi, propriile slabiciuni care ar pute-o face sa renunte; al doilea e personalitatea barbatului care poate oricand sa zica "gata, nu mai am nevoie de tine, pleaca si lasa-ma, ai adus numai nenorocire in viata mea decand cu dorinta ta de mantuire", iar al treilea e insusi dusmanul care ii lupta neincetat si pana la urma, mai devreme sau mai tarziu, unul din ei sau amandoi ii vor ceda. Inafara de asta, persoana in cauza nici macar nu stie daca ceia ce i se intampla, mizalianta in care se afla, e intr-adevar o incercare divina sau tot o inselatorie a vrajmasului. A incercat de cateva ori sa-l intrebe pe parintele Boca, dar inca nu a primit "raspunsul" mult asteptat; probabil nu-l va primi niciodata si va muri intrebandu-se care a fost cauza pentru care nu a reusit in casnicie, atata timp cat si-a dorit lucrul asta si s-a cait de greselile pe care le-a facut. Poate ca nu va reusi niciodata a fie sotie si mama, dar nu vrea sa mai fie nici desfranata. Si nu vrea nici sa-i fie piatra de poticnire barbatului pe care ar fi trebuit sa il salveze, ca prin purtarile ei necuvenite pentru o sotie sa il sminteasca pe acesta si sa-l faca sa urasca biserica si pe Dumnezeu. Daca specialistii recomanda ca noi mirenii sa nu ne luptam cu necuratul (decat razboiul nostru, personal, nu sa incercam sa-i salvam si pe altii) atunci de ce unei biete muieri pacatoase i s-ar putea cere asa ceva? Inteleg, e un efort pe care trebuie sa-l faca ca sa-si rascumpere greselile, dar daca nu reuseste i se va mai da alta sansa? Ori poate casnicia nu e pentru ea, trebuie sa se mantuiasca pe alta cale, prin munca, prin boala, printr-o moarte martirica, cine stie? Sau trebuie sa-si accepte osanda vesnica?

De ce sa cada in deznadejde?
Cred ca nimanui nu-i este usor, Fallen.

Dar cel mai greu este sa admiti ca nu ai putere sa schimbi lucrurile. Este greu sa te schimbi pe tine, d'apoi pe altul. Nu poti.

Nici sotul meu nu este credincios, este pornit impotriva bisericii si are si curajul sa faca lucruri care pe mine ma ingrozesc: nu are frica de Dumnezeu.

Dar eu cred ca nu trebuie sa ne uitam ca nu suntem niciodata singuri, Dumnezeu toate le vede si sigur iti vede si durerile, zbaterile, indoielile.
Chiar cand noi Il parasim, Ii intoarcem spatele si rasplatim cu rau dragostea Lui, nici atunci El nu ne paraseste.. Niciodata nu ne paraseste.
De ce atata deznadejde?
Ai incredere in Dumnezeu, roaga-te Lui sa te ajute. Toate cate le-ai spus in postari, El deja le stie.

Nu cred ca exista casnicii usoare. Dar ai intotdeauna un sprijin. Roaga-te lui Dumnezeu, roaga-te Sfintei Maici a Domnului cand ti-e greu si fii convinsa ca nu esti singura in lumea asta. Si nici nu esti prima si nici ultima care trece prin perioade grele.
Cand eu treceam prin perioade dificile, nici nu mai filosofam sa aflu de ce, de unde, pana cand.. Doar ma rugam (in gand) sa ma ajute Dumnezeu sa mai trec o zi, o noapte sau o ora, dupa caz.. Negresit toate trec! Doar tine-ti mintea la Dumnezeu ca nu ai alt spijin.

[AlinB]

În prealabil postat de fallen

As putea sa mai continui pledoaria. Multa lume sustine ca o casnicie dificila este o incercare de la Dumnezeu pentru o anumita persoana. In cazul persoanei de care vorbeam mai sus, probabil cand a cerut si ea un barbat numai al ei, Dumnezeu i-a zis "o sa-l ai doar daca reusesti sa il convertesti tu, daca il convingi tu sa vina la biserica; daca nu, nu". Insa persoana respectiva are de invins mai multe obstacole: primul e ea insasi, propriile slabiciuni care ar pute-o face sa renunte; al doilea e personalitatea barbatului care poate oricand sa zica "gata, nu mai am nevoie de tine, pleaca si lasa-ma, ai adus numai nenorocire in viata mea decand cu dorinta ta de mantuire", iar al treilea e insusi dusmanul care ii lupta neincetat si pana la urma, mai devreme sau mai tarziu, unul din ei sau amandoi ii vor ceda. Inafara de asta, persoana in cauza nici macar nu stie daca ceia ce i se intampla, mizalianta in care se afla, e intr-adevar o incercare divina sau tot o inselatorie a vrajmasului. A incercat de cateva ori sa-l intrebe pe parintele Boca, dar inca nu a primit "raspunsul" mult asteptat; probabil nu-l va primi niciodata si va muri intrebandu-se care a fost cauza pentru care nu a reusit in casnicie, atata timp cat si-a dorit lucrul asta si s-a cait de greselile pe care le-a facut. Poate ca nu va reusi niciodata a fie sotie si mama, dar nu vrea sa mai fie nici desfranata. Si nu vrea nici sa-i fie piatra de poticnire barbatului pe care ar fi trebuit sa il salveze, ca prin purtarile ei necuvenite pentru o sotie sa il sminteasca pe acesta si sa-l faca sa urasca biserica si pe Dumnezeu. Daca specialistii recomanda ca noi mirenii sa nu ne luptam cu necuratul (decat razboiul nostru, personal, nu sa incercam sa-i salvam si pe altii) atunci de ce unei biete muieri pacatoase i s-ar putea cere asa ceva? Inteleg, e un efort pe care trebuie sa-l faca ca sa-si rascumpere greselile, dar daca nu reuseste i se va mai da alta sansa? Ori poate casnicia nu e pentru ea, trebuie sa se mantuiasca pe alta cale, prin munca, prin boala, printr-o moarte martirica, cine stie? Sau trebuie sa-si accepte osanda vesnica?

O femeie care nu mai vrea sa fie desfranata are mai multe cai prin care poate evita asta.

Sa nu ne mintim ca alegand un compromis, din cauza poate a propriilor noastre slabiciuni, ne-am pus pe drumul cel bun.

Intentia buna, singura, nu e suficienta, trebuie si buna chibzuiala.

[fallen]

În prealabil postat de AlinB

O femeie care nu mai vrea sa fie desfranata are mai multe cai prin care poate evita asta.

Sa nu ne mintim ca alegand un compromis, din cauza poate a propriilor noastre slabiciuni, ne-am pus pe drumul cel bun.

Intentia buna, singura, nu e suficienta, trebuie si buna chibzuiala.

Ai dreptate si de data asta, atata doar ca in practica sunt putini/e cei care ar putea promite, chiar si lor insisi ca vor putea parasi definitiv desfraul ( adica mai pe sleau ca vor trai toata viata de acum inainte in castitate), si ca nu vor mai cadea niciodata, dar niciodata in ispita ( cel putin nu si cu fapta, ca cu gandul nici atat); poate doar dupa o anumita varsta la care "ne iarta Dumnezeu" pe toti de astfel de dorinte; sau doar cei care se calugaresc.

Alteceva vreau sa subliniez. Azi am avut o mica "revelatie" si oarecum mi s-a confirmat, si anume ca greutatile si situatiile dificile in care ne aflam, cateodata sta in puterea noastra sa le schimbam; chiar si oamenii care ne fac rau, daca putem sa ne indepartam de ei, sa-i evitam, sa nu le mai permitem sa ne faca rau, nu facem un pacat ca nu-i lasam sa ne batjocoreasca.
"Razboi duhovnicesc in casnicie" am inteles si eu intr-un final ca nu inseamna de fapt batai, injurii, amenintari, blesteme, sa nu te lase sa mergi la biserica, sa imparatasesti copiii, sa te "spurce" chiar inainte sau imediat dupa ce te-ai impartasit, etc. Aceste "nevointe", cred eu, daca refuzi sa le mai accepti, nu te condamna nimeni. Dumnezeu poate nu e chiar asa masochist.

[glykys]

În prealabil postat de fallen

Ai dreptate si de data asta, atata doar ca in practica sunt putini/e cei care ar putea promite, chiar si lor insisi ca vor putea parasi definitiv desfraul ( adica mai pe sleau ca vor trai toata viata de acum inainte in castitate), si ca nu vor mai cadea niciodata, dar niciodata in ispita ( cel putin nu si cu fapta, ca cu gandul nici atat); poate doar dupa o anumita varsta la care "ne iarta Dumnezeu" pe toti de astfel de dorinte; sau doar cei care se calugaresc.

Draga Fallen, acum sa nu crezi ca am ceva personal cu tine, de tot dau reply la mesajele tale. As vrea sa iti dau curaj...
Eu, ca om patimas ce ma aflu (si stii ca patima mare e, de fapt, aia care te stapaneste) si care incerc sa lupt cu diferite paqtimi care ma stapanesc, iti zic din proprie experienta: esential e sa te hotarasti, sa te antrenezi in lupta cu pacatul respectiv. Nu trebuie gandit asa: eu sunt om slab si oricum nu o sa rezist ispitelor care vor veni. Nu, nu! Ci: Doamne, vezi ca eu sunt un om slab, ajuta-ma Tu, ca sa reusesc! Trebuie sa ne rugam sa primim forte sa luptam cu pacatul. Esentiala e angajarea ta in lupta, dorinta de a nu mai pacatui, iar restul face Domnul. Or sa vina ispite si caderi, asta e altceva. Pentru asta avem spovedania, sa ne ridicam din mocirla. Si tot asa, mai ridicandu-ne, mai cazand o data, de doua ori, de o suta de ori, poate va avea Domnul mila de noi si ne va darui izbanda. Stii cum e vorba aceea la spartani: pe scut sau sub scut! Daca nu te intorci sub scut, macar esti adus mort pe scut, semn ca ti-ai facut datoria luptand si nu ai dat bir cu fugitii.

Eu am observat lucrul acesta si in aspectele neduhovnicesti ale vietii: in general, atunci cand doresc sa intreprind ceva care mi se pare important, merg pana in panzele albe, nu ma descurajez usor. Numai ca de multe ori, situatia poate fi asa de imbarligata (si datorita complicatiilor pe care le creez si eu), incat sa ma depasesasca. Totusi, eu nu imi pierd speranta si fac ce depinde de mine, merg pana la capat. Intr-un sfarsit, de regula dupa ce mi-am epuizat toate resursele, cu mai mult sau mai putin folos, se iveste din senin o persoana binevoitoare sau un eveniment fericit care imi aduce reusita. Aparitii episodice pe scena vietii, oameni din acestia pe care ii trimite Domnul!

Asa ca nu iti pierde speranta! Totul e sa iti doresti si sa te angajezi in lupta. Si, in rest, o vorba care mi-a placut: "Cand faci ce poti, mai pune si Dumnezeu mana!"