Predica de azi

[glykys]

Am aflat in Rabindranath Tagore cateva randuri care, numai cum Dumnezeu stie, se potrivesc deplin parabolei pe care Mantuitorul, graind-o "invatatorului de lege" (Lc 10, 25a), noua ne-o spune. Spune Tagore: "Dormeam si visam ca viata nu e decat bucurie. M-am trezit si-am vazut ca viata nu-i decat slujire.Slujind, am inteles ca a sluji e cu adevarat bucurie."
Cum de va fi inteles omul acesta atat de adanc aceasta trecere din dragostea vorbita, descantata, si aceea marturisita prin taina faptelor? Pentru ca Hristos, la vremea de acum, ca intotdeauna, nu are nevoie de avocati, ci de marturisitori. Nu de aparatori "la bara", ci de angajati in binevestirea dinaintea unei lumi care piere in propria-i angoasa, in propria-i, nenorocita-i dezbinare. "Samarineanul milostiv" a fost interpretat de multe ori si in multe chipuri. De cele mai multe ori alegoric, Hristos Salvatorul, Care Se pleaca spre cei aflati la marginea cailor de acces intre credinta(Ierusalim) si viata cotidiana(Ierihon), raniti de talharii-diavoli, furaciosii de viata si duh. Hristos Consolatorul, Mangaietorul, Care-Si intinge-n untdelemn divina-I mana pentru ca, atingand ranile, ele sa se transforme in semne ale biruirii mortii. Hristos Biruitorul, Care are unde sa-Si aseze pe omul ranit si, mai ales, are disponibilitate sa plateasca datoria pana la inzdravenirea totala.
Parabola aceasta ne obliga sa recunoastem ca adevarate spusele unei ganditoare franceze (Georgette Blaquere):"Credinta nu-i sa crezi ca Dumnezeu exista, ci, mai ales, sa crezi ca tu existi pentru Dumnezeu". Caci aici e cheia parabolei. Sa descoperi ca, in Hristos, nu-I esti indiferent lui Dumnezeu. Pentru ca prea des ne-am lasat furati de ideea ca noi trebuie sa fim ca samarineanul. Dar sa luam aminte! Noi suntem cazuti pe cale! Ni se cere sa recunoastem Samarineanul Caruia nu-I suntem indiferenti. Pe Cel Care ne poate scoate din santurile unde talharii ne-au facut vecini cu moartea. Sa vedem, in sfarsit, ca izbavirea nu vine de la functionarii balansului intre lege si gest, ci de la Acela Care toate le face ca Dumnezeu, punand mai apoi aceeasi putere si-n ceilalti, de neam si lege duhovniceasca asemeni Lui.
Este parabola care m-a facut, personal, sa aflu valoarea preotiei mele in Hristos. Unii confarti, din jena sau puerila deductie, inlocuiesc cuvantul "preot", care cobora de la Ierusalim spre Ierihon, cu "rabbinul". Se simt probabil culpabili in raport cu darul pe care preotia l-a asezat in ei, de a lucra cu timp si fara timp, de dragul slujirii lui Dumnezeu si al aproapelui. Drama lor e comuna cu a tuturor acelora care, schimband cuvintele, cred ca schimba continutul dramei lor. Cand Dumnezeu cere de fapt sa schimbam "continutul" faptuitor al credintei noastre, pentru ca sa reconstituim in noi "chipul slavei lui Dumnezeu", oricat de adanci vor fi "ranile pacatelor". Pentru ca Dumnezeu sa Se faca in noi si prin noi chip al Samarineanulu, pentru ca "celalalt" sa-L afle pe Dumnezeu in noi, mana intinsa la marginea de noroi a santurilor vietii.
Aproapele din departele meu. Lacrima pe obrazul lui Hristos, care asteapta a fi stearsa cu mangaierea dragostei lucratoare.(Predici, Parintele Constantin Necula)

[cristiboss56]

Duminica a XXVI-a după Rusalii-(Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina) Luca 12, 16-21

"Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu."



Desigur ca la momentul zbaterii economice de acum nici nu se poate Evanghelie mai atent-vestitoare de mantuire ca aceasta pe care, in final de noiembrie, la vreme de Post al Nasterii Domnului, Biserica ne-a asezat-o in suflete. Un bogat cu sansa, cu roade in tarina, pe care n-a muncit-o el, dupa ce-si umple hambarele isi umple si gandurile cu samanta mandriei si a nebuniei: vorbindu-si siesi, sufletului sau vorbeste ca de-acum e vremea lenevirii din prea plin. E timpul lui:"Odihneste, mananca, bea, te veseleste"(Lc 12, 15). Pe motivul sigurantei abundentei "pe multi ani".Unui astfel de om Dumnezeu i Se face cunoscut prin certarea:"Nebunule! Chiar in noaptea aceasta ti se va cere inapoi sufletul;si lucrurile pe care le-ai pregatit, ale cui vor fi?"(Lc 12, 20). Parca niciodata n-a vorbit Dumnezeu Creatorul astfel cu cel pe care l-a creat pentru mai mult decat bucuria hambarelor. Veti spune, si intr-un fel veti avea dreptate, ca ni s-a pus dinainte aceasta Evanghelie la vremea postului ca sa intelegem ca suntem mai mult decat "jupani" ai burtii, mai mult decat stomac.Ca a sta in Hristos nu inseamna numai cunoastere(mistica), ci si tainica asceza, randuita postire pentru a vedea mai mult din bogatia sufletului...Asa este, dar dincolo de toate suntem indemnati sa aflam ca, in nemurirea lui, sufletul nostru e mai presus decat orice bucurii consumiste. Ca a manca si a bea, dincolo de Liturghie, unde mancarea si bautura sunt mantuitoare, tin mai mult de lutul din noi decat de partea de cer pe care Dumnezeu a daruit-o, bolta de asemanare cu cerul in care-Si odihneste Chipul.
Teribila pagina contra consumismului modern, in care e om doar cel care cosuma produsul propus pe galantarele lumii acesteia in putrejune si destramare. Teribila pagina evanghelica impotiva propriului nostru consumism spiritual, in care gandim ca bogatul acesta innebunit de orgoliul lui "a avea". Sedem pe tezaurul de lucrare, scrisa si nescrisa, al Ortodoxiei, pe tot ceea ce au legat inaintasii - inclusiv Hristos, Apostolii, Parintii, Fratii, ceilalti Dragi toti - si "dormim", convinsi ca simpla posesie este mantuitoare. Ah! cata asemanare cu propria noastra ignoranta in raport cu tezaurul de credinta pe care Dumnezeu ne-a fundamentat Biserica! Exista in fiecare din noi taina aceasta a "uitarii" de Dumnezeu si de traditia vie, plina de har, care tine, ca un izvor freatic, toata inflorirea de-acum a Bisericii. Cata asemanare cu triumfalismul "adormitor" in care - fie pe sondaje publice, fie pe propria noastra vedere - cadem, linistiti ca ne sunt bisericile pline si ca, totusi, oamenii-si fac cruce pe strada!...Or fi, oare, suficiente acestea toate in raport cu adancul continut de credinta pe care ni l-au lasat cei care mai inainte de noi si-au trait Ortodoxia?
Pe de alta parte, mai inainte de orice fel de analiza a ceea ce se intampla in jurul nostru, Evanghelia ne arata ca trebuie sa incepem orice schimbare, orice incercare de asezare in Hristos, cu propriul nostru suflet. Suflet care nu poate avea valoare decat daca il crestem intr-atat incat orice infrumusetare trupeasca ne-o "amendeaza". Ne indeamna astfel Hristos Domnul sa ne imbogatim in Dumnezeu, aratandu-ne, a cata oara, ca omul nu valoreaza decat ca trup si suflet, adica intreg. Un intreg care sa se dea pe deplin lui Dumnezeu, caci a-L adora pe Dumnezeu fara ca intre tine si El sa existe un schimb, o prietenie, nu are sens. Nu se implineste bucuria pentru care Dumnezeu S-a facut Om.
Aici e cheia evanghelica a bucuriei. In a-ti chema, ca la vremea Postului Mare, sufletul sa-ti sprijine pocainta, nevoia de Dumnezeu.Foamea si setea de Inviere. De aceea, in loc de hambare, sa zidim lui Dumnezeu adanc in inima noastra preaplinul dragostei de El, facandu-ne boaba de grau, prescura de bucurie.(Parintele Constantin Necula, PREDICI)

PUBLICAT DE :
balla georgeta

[Mihnea Dragomir]

Plina de invatatura predica auzita astazi, cu ocazia Sarbatorii Cristos Regele (incheierea "anului liturgic" in ritul apusean). Cu atat mai mult cu cat, din comoditate, am fost la slujba din satul francez in care locuiesc, unde slujeste un preot care pare a avea mai putina ravna pentru via Domnului. Deci, avem de invatat nu numai de la preoti plini de fervoare, ci si de la slujitorii altarelor inzestrati cu mai putini talanti.

Omilia a fost centrata pe intrebarea: cand spune Isus, lamurit, ca este rege ? Prima data vine vorba despre asta la inmultirea painilor. Hranind 5000 de oameni cu familiile lor si vazand minunea, au vrut sa-L faca rege. Dar Domnul le-a "scapat printre degete": ia-L de unde nu e, fiindca se retrasese in loc singuratec. Apoi, la miracolul invierii lui Lazar iarasi vine vorba de asta. Dupa putin timp, la Intrarea in Ierusalim, este primit triumfal. I se ridica osanale, este numit "fiul lui David", aluzie prea clara la regalitate. Pe de o parte, Isus se poarta ca un rege, pedepsind pe cei care incalcasera legea. Pe de alta parte, El vine calare pe un asin, lucru care numai atitudine regala nu este. Ovationat de multime ca un rege, Isus evita sa ne spuna daca este, cu adevarat, rege ori nu e, sugerand prin dubla Sa atitudine (pedepsitor si, in acelasi timp, umil) ca ar putea fi vorba nu de un alt rege, ci de un altfel de rege. Iarasi vine vorba despre acest aspect aparent contradictoriu, inca si mai lamurit, la discutia de pretoriu dintre Domnul nostru si Pilat. Acolo, guvernatorul roman Il intreaba pe Isus frontal: este rege, ori nu este rege ? Si de data aceasta, iarasi, Isus se exprima oarecum sibilinic: raspunsul Sau ("tu spui asta") este, de fapt, un non-raspuns. El ne lasa sa intrevedem adevarul in propozitia urmatoare ("imparatia Mea nu este din lumea aceasta")

In sfarsit, Isus comunica, in mod lamurit, ca este rege abia pe Cruce. Slabit, despuiat, batjocorit si chinuit, El isi dezvaluie in mod explicit identitatea regala cand talharul Dismas Il roaga: "primeste-ma in imparatia Ta. Iar Isus raspunde: "Vei fi in imparatia Mea.

Chiar si astazi, dupa aproape 2000 de ani de laacele intamplari, strainii, uluiti si neintelegand nimic, ne intreaba: "ce fel de rege este regele vostru ?"

[fallen]

Frumoasa intr-adevar si predica dvs.
La ultima predica a noastra s- a spus printre altele ca "in Imparatia lui Dumnezeu sunt multe locasuri" adica, cu alte cuvinte, in fctie de atitudinea noastra, de ravna fiecaruia si de nivelul de desavarsire la care ajungem, ne putem situa mai aproape sau mai departe de Dumnezeu. Ca sa intri in Imparatie e de ajuns sa respecti poruncile lui Dumnezeu. Dar, daca vrei mai mult, daca vrei sa te situezi cat mai aproape de Dumnezeu, trebuie ceva maimult. Trebuie sa renunti cu totul la toate ale tale si sa te gandesti la tot restul lumii, la intreaga lume creata de Dumnezeu, ca sa fii asemeni Lui. Sa=L iubesti pe Dumnezeu din toata fiinta ta si pe aproapele ca pe tine insuti. S-a mai amintit si de intrebarea pe care au pus-o doi dintre apostoli Mantuitorului : putem (..) sa stam la stanga si la dreapta Ta? Dar dintre noi cine va fi cel mai mare? Iar El le raspunde, dupa cum bine stim puteti voi sa beti paharul pe care-l voi bea Eu? Si 2: Cel mai mare va fi cel care-i va sluji pe ceilalti. Frumos, nu?

[fallen]

În prealabil postat de Florin-Ionut

"Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort."

"dar cine e aproapele meu?" - o intrebare care ma obsedeaza in continuare.

Daca mergeam pe drum de la Ierusalim la Ierihon, si intalneam un negustor hapsin care isi impovarase animalul (bou, magar, camila) peste masura, nici nu oprise sa-i dea mancare si apa, ca se grabea sa ajunga la targ, si acum bietul dobitoc se prabusise in drum, iar stapanul il omora cu bataia, pe cine ar fi trebuit sa ajut? Cine era (mai)aproapele meu in aceasta situatie?

Poate zic eu ar fi trebuit sa iau povara de pe magar, o parte s-o pun pe magarul meu, o parte s-o iau in spate, o parte sa-i pun si lui cat poate duce, iar restul sa o las in drum, in speranta ca ne vom intoarce dupa ea si o vom recupera (....) , sa dau primul ajutor animalului, daca se mai poate, sa-l ridic din drum ( "a down horse is a dead horse" - valabil si pt bou, magar, camila, yack sau orice animal peste 100 kg care nu se mai poate ridica singur) sa-l duc la un han sa i se dea mancare si apa, sa i se ingrijeasca ranile, sa ii cumpar negustorului alte animale cu care sa ajunga la targ, eventual sa-i platesc si pt marfa abandonata pe drum ? Eu asta as fi tentata sa fac, daca as avea bani; daca nu, as renunta la partea cu platitul pagubelor, as salva doar magarul, iar negustorul sa aleaga daca merge pe jos (acasa) sau ramane in drum cu pretioasa marfa sa si-o pazeasca. Poate i-as imprumuta magarul meu, daca as avea, dar cu conditia sa nu mi-l omoare si sa mi-l aduca inapoi. Am gandit-o bine?

[cristiboss56]

http://www.youtube.com/watch?v=A_N8cPXCSB8

[cristiboss56]

Părintele Petroniu Tănase - Predică la Duminica a III-a a Sfântului și Marelui Post - a Sfintei Cruci


Privită dumnezeiește, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și diavolului, „armă nebiruită“, „viața și învierea“.

Săptămâna a treia continuă să ne îndemne cu pildele marilor postitori ai Vechiului Testament, ca să ne învrednicim și de darurile lor. „Veniți popoare, și întărindu-ne cu postul ca Samson, să ucidem pe dracul pântecelui, ca să nu fim batjocoriți de Dalila patimilor. Suflete, aseamănă-te lui Ghedeon cel minunat, având credința, nădejdea și dragostea în Hristos, ca să ucizi ca și acela patimile cele de alt neam...“
Totodată însă, săptămâna aceasta ne pune iarăși pilda Fiului risipitor, spre a ne pleca spre căință și întoarcere la Părintele ceresc. Păcatul ne face robi diavolului și patimilor celor rușinoase. „Părinte bunule, de toate cele ce mi-ai dat m-a golit nebunia mea; depărtatu-m-am de la Tine și m-am făcut rob unui cetățean străin. Animale necurate am păscut, și nici de hrana lor nu m-am săturat. Pentru aceasta am alergat la Tine, știind milostivirea Ta. Acoperă goliciunea mea cu iubirea Ta de oameni și mă mântuiește“ (marți la Vecernie). Păcatul însă nu satură și sufletul tânjește după bogăția harului de care s-a lipsit. „În țara răutății plecând eu, desfrânatul, ... mă topesc de foamea faptelor bune. Iată că m-am îmbrăcat cu rușinea neascultării, golindu-mă de harul cel dumnezeiesc, și strig către Tine: Greșit-am, dar știu bunătatea Ta. Primește-mă ca pe unul din argații Tăi, îndurate Hristoase... “ (joi, la Vecernie).
Dar evenimentul cel mare al acestei săptămâni este prăznuirea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. „Mare este taina Crucii și cine a cunoscut-o, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, a înțeles adâncul Scripturilor și știința tuturor celor văzute și cugetate“. (Capete teologice, 1, 66).
Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură și de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinței și al morții. Dar de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruință, de bucurie și de viață. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viață și înviere este pentru poporul Tău... “ (Vecernia dum. gl. 7). Cele două înțelesuri au rămas împreună; în viața noastră pământească, cele două cruci se suprapun și alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o ducă tot creștinul în urma Hristosului său, după cuvântul Domnului: „Cine vrea să vină după mine... să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie“ (Lc. 9, 23).
Privită omenește deci, Crucea este osteneală, răbdare, suferință, luptă împotriva răului; și fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viață, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuie să-și poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea: crucea ispășirii și a suferinței este firească în acest veac. Prin suferința Sa, Mântuitorul însă a deschis o nouă perspectivă asupra Crucii: suferință, dar nu spre moarte, ci spre viață, popas spre bucuria Învierii. Puțina suferință a Crucii ne scapă de veșnicia morții. De aceea Hristos aștepta cu dor Crucea, iar mucenicii căutau și se bucurau de chinuri, știind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi“ (Rom. 8, 18).
Privită dumnezeiește, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și diavolului, „armă nebiruită“, „viața și învierea“. „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne“ se minunează Biserica.
Și, într-adevăr, tot harul și puterea lui Dumnezeu ni se împărtășesc sub semnul Crucii. De la naștere, până la moarte și până la învierea cea de obște, toată viața creștinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăți a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa și a dăruit-o ca pe darul cel mai de preț prietenilor Săi. Dându-ne Sf. Euharistie, Domnul ne spune: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea“; dându-ne Crucea, ne spune: „Aceasta s-o aveți întru amintirea Mea, în amintirea dragostei Mele pentru voi, pentru care Mi-am dat viața“; căci Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu brațele întinse, să ne îmbrățișeze, să ne arate de-a pururi iubirea Sa cea mare pentru noi, pe care ne așteaptă să ne întoarcem la El. Reamintirea pildei Fiului Risipitor în săptămâna dinaintea Dumi-nicii Crucii își descoperă acum înțelesul. Crucea de necaz și de suferință a omului, împlinită cu Crucea - putere și biruință a Domnului, se preface în Cruce a nepătimirii. „Crucea este semnul nepătimirii“ zice Maxim Mărturisitorul (Ambigua), arătându-ne lucrarea păcatului și omorârea morții celei omorâtoare de viață, care sunt semnele omului duhovnicesc, izbăvit de păcat și reînnoit prin har. Prăznuirea Crucii în mijlocul ostenelilor postului tocmai aceste lucruri vrea să ne învețe, precum ne arată și sinaxarul duminicii:
- Crucea, ca lemn al vieții, ne aduce aminte de Pomul vieții din mijlocul Raiului, din care Adam n-a mai gustat, pentru ne-ascultare și nepostire, pentru ca noi, prin puțină înfrânare, să ne învrednicim a ne împărtăși din el, ca să nu mai murim, ci să fim vii.
- Ostenelile postului sunt un fel de răstignire, însă aducându-ne aminte de răstignirea și Patimile Domnului pentru noi, ne îmbărbătăm și ne mângâiem: dacă Domnul Hristos S-a răstignit pentru noi, cu cât mai mult datori suntem noi să ne răstignim împreună cu El, ca să și înviem și să ne proslăvim împreună cu El.
- Postul este amar, ca și apele Merei din pustie. Ci precum acelea s-au îndulcit prin lemnul băgat în ele, tot așa și amără-ciunea postului este îndulcită de dulceața Crucii.
- În vremea postului, lupta cu vrăjmașul este tot mai înverșunată și avem nevoie de ajutor din afară. Stăpânul și comandantul oștilor duhovnicești ne trimite Crucea, armă nebiruită, de care se scutură și se cutremură puterile drăcești.
- Vremea postului este chipul călătoriei noastre prin pustia acestui veac, spre Ierusalimul ceresc. Și în chipul în care un călător pe cale lungă, ostenit de greutatea ei, dacă află un copac umbros, se odihnește și-și reînnoiește puterile pentru restul călătoriei, tot așa și noi, cei osteniți de calea postului: Crucea înfiptă în mijlocul lui ne întărește și ne face voioși pentru a urma călătoria în postul ce urmează.
- Crucea este sceptrul lui Hristos. Și precum un împărat când merge undeva își trimite înainte steagul și sceptrul, ca semne vestitoare, tot așa și Împăratul Hristos, vrând să ne vestească apropiata Sa sosire, biruința cea mare asupra morții și slava Învierii, ne trimite sceptrul împărătesc - Crucea, ca să ne bucure și ne pregătește pentru primirea Împăratului Ceresc, Cel biruitor.
La sfârșitul utreniei duminicii se face scoaterea și închinarea Sfintei Cruci, căreia ne închinăm și cântăm: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim“. Cântările de aici ne aduc aminte de sfintele lui Hristos Patimi, de tânguirea Prea Curatei Sale Maici și de darurile aduse de Sfânta Cruce. „Veniți, credincioșilor, să ne închinăm lemnului celui de viață făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bună voie întinzându-Și mâinile, ne-a înălțat la fericirea cea dintâi... Veniți credincioșilor să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele nevăzuților vrăjmași... Veniți, toate neamurile, Crucea Domnului cu cântări să o cinstim și cu frică sărutând-o să slăvim pe Dumnezeu Cel ce S-a pironit pe dânsa...“.
„Prea Cinstită Cruce, sfințește sufletele și trupurile noastre cu puterea Ta și ne păzește de toată vătămarea potrivnicilor, pe cei ce ne închinăm Ție cu credință“. (la Laude).

[cristiboss56]

„În mijlocul zilelelor înfrânării, ajungând astăzi cu puterea Crucii, să slăvim pe Cel ce S-a înălțat pe dânsa, ca pe Mântuitorul și Dumnezeul nostru...“

Săptămâna a patra, Săptămâna Înjumătățirii Postului, este luminată de prezența Sfintei Cruci, de care necontenit pomenesc slujbele bisericești. „În mijlocul zilelelor înfrânării, ajungând astăzi cu puterea Crucii, să slăvim pe Cel ce S-a înălțat pe dânsa, ca pe Mântuitorul și Dumnezeul nostru...“.
Sf. Cruce se află pe iconostas în această vreme, spre închinarea credincioșilor: „Să ne închinăm, credincioșii, preacinstitului lemn pe care S-a înălțat Făcătorul tuturor...; veniți să o sărutăm cu frică și cu dragoste, luând de la ea dar luminos; izbăvire de patimi, întărire și izgonire a toată puterea drăcească“.
Împreună cu cinstirea Crucii se unește și „tema săptămânii“: Pilda Vameșului și Fariseului, care din nou ne aduce aminte de primejdia mândriei și de folosul cel mare al smereniei. Faptele noastre cele rele sunt necontenit prilej de smerenie și a striga ca vameșul: „Nu cutez eu ticălosul, să privesc cu ochii spre cer, pentru faptele mele cele viclene...“ (Duminica seara); căci „Făcând vrednicia sufletului meu roabă patimilor, m-am făcut ca un animal și nu mă pot uita spre Tine, Preaînalte; ci plecându-mă în jos, Hristoase, ca vameșul mă rog strigând către Tine: Dumnezeule milostivește-Te spre mine și mă mântuiește“ (Vineri seara).
Dar Mântuitorul ne-a învățat smerenia mai mult decât cu pilda Vameșului, cu însăși viața și smerenia Sa. De aceea: „De la Domnul, Cel ce S-a smerit pe Sine până la moartea prin Cruce pentru tine, învățându-te, suflete al meu, din înălțare smerenia și din smerenie înălțarea, nu te înălța pentru virtuțile tale, nici nu te socoti pe tine drept să osândești pe aproapele tău ca fariseul cel lăudăros; ci cu gândul plecat aducându-ți aminte numai de păcatele tale, ca vameșul strigă: Dumnezeule, milostivește-Te spre mine păcătosul“ (Joi seara). Prin smerenia Sa, Domnul ne-a lăsat calea cea bună a smereniei: „Cale cea mai bună a înălțării ai arătat, Hristoase, a fi smerenia, micșorându-Te Însuți pe Tine și chip de rob luând, neprimind rugăciunea cea mult falnică a fariseului, iar suspinul cel umilit al vameșului primindu-l ca pe o jertfă fără prihană întru cele de sus“ (Luni, la Vecernie).
Încadrarea Duminicii Crucii de cele două pilde evanghelice: a Fiului Risipitor (Săptămâna a III-a) și a Vameșului (Săptămâna a IV-a) are un adânc tâlc duhovnicesc. Crucea este, pe de o parte, semnul negrăitei milostiviri și a dragostei fără margini a lui Dumnezeu, „Care așa de mult a iubit lumea, încât și pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa“ (Ioan 3, 16), iar pe de alta, este și semnul nemărginitei smerenii a Domnului, „Care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de Cruce“ (Filipeni 2, 8). Ceea ce Mântuitorul ne învățase cu cele două pilde, ne-a arătat-o mai desăvârșit cu moartea Sa pe Cruce. Smerenia și dragostea, care sunt plinătatea desăvârșirii duhovnicești și pe care le cerem cu atâta stăruință de-a lungul postului, prin rugăciunea Sf. Efrem, ni le arată Domnul prin taina Crucii, pe care o cinstim în mijlocul postului.
Și ca o icoană vie a acestor mari virtuți, Duminica a IV-a, ne pune înainte prăznuirea marelui Părinte și povățuitor duhovnicesc, Sf. Ioan Scărarul. Viața lui a fost ascunsă, smerită și aprinsă de dumnezeiască dorire. Patruzeci de ani a trăit sihăstrește, pururea fiind aprins de râvna înflăcărată și de focul dumnezeieștii iubiri. Toată petrecerea lui era în rugăciunea neîncetată și în nemăsurata dragoste de Dumnezeu. De aceea s-a făcut pildă a toată virtutea și doctor sufletesc iscusit; plin de înțelepciune, căci Duhul Sfânt vorbea prin gura lui, ajungând ca o „stea nerătăcită și luminând până la marginile lumii“ (Condac).
Bogăția acestei înțelepciuni a adunat-o în vistieria duhovnicească numită „Scara Raiului“, pe care a făcut-o darul cel mai de preț al vieții călugărești.
Alcătuită din 30 de trepte, după cei 30 de ani ai vieții smerite a Domnului, Scara sa ne urcă din treaptă în treaptă de la cele pământești la cele cerești. Fuga de lume, adică lepădarea de avuții, de rudenii și de sine însuși, intrarea sub ascultarea unui povățuitor iscusit, căința cu lacrimi și aducerea aminte de moarte, tăcerea, înfrânarea și lepădarea de toată grija cea lumească ne vor ajuta să smulgem din rădăcină mulțimea patimilor din noi: lăcomia, iubirea de argint, mândria, trândăvia și celelalte și ne vor ridica spre agonisirea virtuților duhovnicești: blândețea, curăția, sărăcia, privegherea, smerenia, trezvia și rugăciunea, liniștea și nepătimirea și cele trei mari virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea.
După ce el a urcat mai întâi aceste minunate trepte ale scă-rii și a ajuns la capătul de sus, Sf. Ioan ne îndeamnă și pe noi: „Suiți-vă, fraților, suiți-vă, punând suișuri în inimile voastre și luând aminte la proorocul care zice: «Veniți să ne suim în muntele Domnului, și în casa Dumnezeului nostru» (Is. 2, 3).
Învățătura de taină a Scării este: precum pe o scară suișul se face din treaptă în treaptă, tot așa și sporirea duhovnicească nu se face la întâmplare, ci cu pricepere, într-o anumită și neîntreruptă înlănțuire de fapte, de-a lungul întregii vieți și sub îndrumarea unui povățuitor încercat. De aceea și calea aceasta este potrivită vieții călugărești și pentru călugări a fost scrisă Scara. „Cine este monahul credincios și înțelept?“ întreabă Sf. Ioan și răspunde: „Acela care și-a păzit neatinsă arderea duhului și până la sfârșitul vieții nu contenește să adauge în fiecare zi, foc peste foc, văpaie peste văpaie, silință peste silință, dorire peste dorire“.
Plină de dumnezeiască înțelepciune, Scara este povățuire iscusită pentru cei retrași din lume, care voiesc să se lase scriși cu degetul lui Dumnezeu. De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca într-o oglindă uneltirile drăcești ale păcatului, înlănțuirea virtuților și pe aceea a patimilor, cum să învățăm meșteșugul cunoașterii de sine și al despătimirii, lucrarea virtuților, care crește pe adevăratul monah din putere în putere, de la smerita ascultare până la plinătatea cea mai de sus a dumnezeieștii iubiri.
Cuvintele ei sunt pline de miez duhovnicesc, simple și adânci, adevărate lozinci ale vieții duhovnicești. „Monahul este adâncul smereniei“, „monahul este o necontenită silă a firii“, monahul este o necontenită lumină în ochiul inimii. Smerenia este marea bogăție a monahului, cămară a bunătății, de care nu se pot apropia răpitorii. Smerenia și dragostea este sfințită doime: dragostea înalță, iar smerenia pe cei înălțați îi sprijină să nu cadă.
Îndeletnicirea cea mai de seamă a monahului este trezvia și rugăciunea. „Isihast este cel ce zice: Eu dorm, dar inima mea veghează“ (Cânt. 5, 2). Rugăciunea este mijloc de cunoaștere de sine, „oglinda monahului“, „bogăția monahului“, „cununa de pietre scumpe a monahului“, semnul dragostei sale față de Dumnezeu; „iar dacă vrei să cunoști degrabă folosul rugă-ciunii, să se lipească pomenirea lui Iisus de răsuflarea ta“.
Toată lupta monahului este împotriva patimilor și pentru cunoașterea virtuților:
- doctoria împotriva îngâmfării se cumpără cu aurul smereniei;
- cine și-a agonisit pomenirea morții nu va păcătui în veac;
- ascultarea este mormânt al voii;
- monahul neagonisitor este stăpânul lumii;
- monahul trufaș nu are nevoie de drac, fiindcă el însuși este drac.
Nevoința trupească are multă putere împotriva dracilor, căci noroiul uscat nu mai atrage pe porci și nici trupul veștejit de nevoință nu mai odihnește pe draci.
Grija cea mare a monahului este să scape de nesimțire, care „este moartea sufletului mai înainte de moartea trupului“ și să-și agonisească nepătimirea, care „este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului“. Iar podoaba cea mai de preț a lui este sfânta feciorie și curăție, „cine a agonist-o pe aceasta, acela a murit și a înviat și încă de aici a început nestricăciunea cea viitoare“.
Pentru neprețuitul ei folos duhovnicesc, Scara Raiului se citește la sfintele slujbe de-a lungul Postului Mare și este cartea cea mai căutată, carte de căpătâi la ortodocși. Iar izvoditorul ei, marele Avva Ioan Scărarul, este cinstit de Biserică în fruntea tuturor marilor povățuitori și Părinți duhovnicești.
Prăznuirea lui la începutul celei de-a doua jumătăți a postului, ne pune înainte icoana de sfințenie și metoda meșteșugită pentru dobândirea ei. Ca să contemplăm icoana și să învățăm din metodă și mai deplin arta duhovniceștii înnoiri, să ne încordăm puterile și mai mult spre a răscumpăra vremea puțină care a mai rămas, întru ostenelile pentru despătimire și creșterea virtuților mântuitoare.
„Cuvioase Părinte Ioane, ascultând glasul Evangheliei Domnului, ai părăsit lumea, bogăția și mărirea întru nimic socotindu-le. Pentru aceasta tuturor ai strigat: Iubiți pe Dumnezeu și veți afla har veșnic; nimic să nu cinstiți mai mult decât dragostea Lui, ca să aflați odihnă împreună cu toți sfinții, când va veni întru mărirea Sa. Cu ale căror rugăciuni, Hristoase, păzește și mântuiește sufletele noastre“. (Vecernia duminicii).

[cristiboss56]

http://www.youtube.com/watch?v=LStPFtv_DcU

[leonte]

În prealabil postat de fallen

In orice caz, am inteles ideea cu viata si cu moartea dpdv. duhovnicesc, al sufletului, pe care intr-adevar Mantuitorul si numai El il poate resuscita (pe al oricui Ii cere asta).

Cat priveste traitul intr-o alta lume, intr-adevar asa se intampla, dar important ar fi ca cei care au primit invatatura lui Hristos sa nu o uite si sa nu o lepede indiferent unde ar trai (daca se poate lucrul asta, dar se pare ca doar cei care au devenit sfinti au reusit sa faca lucrul asta in ciuda tuturor impedimentelor si chiar prigonirilor la care au fost supusi).

Sunt cateva lucruri pe care eu nu stiu daca le-am inteles corect.

Fiul vaduvei din Nain, era mort trupeste sau duhovniceste? Ai intrebat de ce l-a inviat Hristos... iar eu am incercat sa argumentez ideea ca moartea trupeasca nu este ceva firesc asa cum suntem dresati sa credem.

Care "alta lume"?

Cei care au primit invatatura lui Hristos, nici nu o uita nici nu o leapada, pacatosi fiind, adica nu doar sfintii (cei ajunsi la despatimire). Numai cei carora doar li se pare ca au primit-o, sunt la dispozitia sugestiilor straine de aceasta invatatura.

As risca o comparatie cu invatarea unei limbi straine. Odata ce vezi ca poti dialoga cu strainul a carui limba o inveti, nimeni nu te mai poate convinge ca "rouge" nu e "rosu" sau "blue" nu e "albastru". Asta inseamna sa parctici invatatura, nu doar sa-i fi citit teoria dintr-un manual. Prin nepracticare, dupa o vreme poti uita anumite cuvinte si reguli de pronuntie sau sintaxa. Insa din clipa in care ai reluat dialogul, iti reamintesti destul de repede, iar daca ai la indemana si acelasi manual din care ai invatat prima data, probabilitatea de a gresi tinde spre 0.
In ceea ce priveste vietuirea duhovniceasca, asa este cum spui. Un crestin banal ca mine nu reuseste o traictorie aproape rectilinie [ca a sfintilor], ci are multe intreruperi si abateri de la practica, dar nu de la invatatura.