O posibila contradictie intre notiunile de Rai si Iad

În prealabil postat de MihaiG

Înseamnă că susţineţi apocatastaza. În opinia mea, singura opţiune creştină teologică validă, vis-a-vis de "problema iadului", dar, din păcate, condamnată ca erezie de nu mai ştiu care Sinod ortodox.

Din ce am înţeles, lucrurile astea (ieşirea din iad) ar putea să se petreacă până la A Doua Venire a Domnului, adică la Judecata Universală. Până atunci stările sufletelor nu sunt defintive, ele suportând şi consecinţele în istorie ale faptelor lor, dar şi efectele rugăciunilor celor iubiţi.
Speranţa mea e ca până la acea judecată să rămână iadul gol.

Nu îmi permit, nu îmi îngădui ca problema suferinţei şi chinului şi caznelor veşnice a aproapelui meu - a tatălui meu, a fiului meu, a fratelui meu, a prietenului meu să rămână un mister.... nu în măsura în care mi se cere să achiesez la ideea că asemenea chinuri, dacă s-ar întâmpla să se actualizeze, sunt justificate, şi drepte, şi de dorit (pentru că dreptatea divnă e de dorit, nu-i aşa ? ).....

Noi gândim mai mult în termeni de iubire decât de dreptate. Iar cei care vor fi lăsaţi în iad nu din cauza dreptăţii lui Dumnezeu vor fi acolo, ci din cauza libertăţii lor (a felului în care au ales). E vorba de cei care Îl refuză pe Dumnezeu sistematic. Ei sunt suflete moarte încă din viaţa asta. Moartea i-a găsit împietriţi dacă au ajuns în iad.

Dar mai bine dau un citat de la Părintele Stăniloae cu privire la problema asta:

„Dar taina libertăţii nu permite să se poată spune că iadul va înceta pentru toţi să fie etern. Cei care nu vor putea ieşi din iad până la judecata universală nu vor mai putea ieşi în veci din iad.
Dar pe ce se bazează faptul că cei ce vor fi lăsaţi în iad prin judecata
universală vor rămâne veşnic în el, odată ce Dumnezeu nu încetează niciodată de a fi un Dumnezeu iubitor şi odată ce aceia vor păstra în veci o anumita libertate? Se bazează pe preştiinţa lui Dumnezeu, în baza căreia Dumnezeu ştie sigur că aceia nu vor răspunde în veci ofertei Lui de iubire, fie pentru că nu vor vrea, fie pentru că şi-au creat prin refuzul total al comuniunii din viaţa pământească şi din răstimpul între judecata particulară şi cea universală o astfel de stare, că nu mai sunt capabili să accepte o comuniune cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin socoteşte că lipsa voinţei de a dori pe Dumnezeu se acoperă cu “neschimbabilitatea“ pătimaşă în care se află cel din iad. Propriu-zis după moarte sunt “neschimbabili“: în bine, cei din rai şi cei din iad în rău.
Taina faptului că unii vor putea fi scoşi din iad până la judecata universală şi că alţii nu vor ieşi în veci din el, ci vor trece în iadul veşnic, împreună cu cei ce vor trece din viaţă, acolo, în momentul sfârşitului lumii, este o taină a libertăţii omului şi o taină a putinţei de învârtoşare a lui într-o libertate negativă imposibil de depăşit, şi nu o putem pătrunde noi.
Pentru mintea noastră e tot aşa de posibil ca cei din iad să vrea să iasă din el, sau să nu vrea. Numai Dumnezeu poate pătrunde şi cunoaşte de mai înainte această taină şi noi nu avem ce face decât să credem ceea ce ne-a spus El prin Revelaţie, rămânând să aflăm numai la judecata din urmă care anume dintre oameni vor fi trimişi în iadul veşnic.”(Teologia dogmatică ortodoxă - vol. 3, pag. 176)

Eu nu m-am considerat niciodată un candidat real la Rai - dar, având de ales între a suferi împreună cu persoana iubită şi a fi fericit în lipsa ei (şi aici mă refer la un număr de persoane, părinţi, soţia mea, fiul meu, prietenii mei), cred că aş alege prima variantă... sau - îmi cere divinitatea să aleg între Rai şi cei iubiţi ? Atunci care este înţelesul şi semnificaţia Raiului ? Să fiu cu Hristos, în vreme ce fiul meu, sau fratele meu, sau tatăl meu arde în Iad ?!!!

Aici este un paradox: pentru că iubirea asta jertfelnică ce s-ar pogorî şi în iad (oare Cine a mai făcut-o?) este dumnezeiască, şi mântuitoare, pentru că e Hristos în ea. Însă asta este o părere poate prea personală.