Pastorala Sfantului Sinod - Hristos a devenit o persoana omeneasca ???

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de delia31

A fi persoana e de fapt dinamica chipului pornit inspre asemanare.

Iar despre aceasta vorbeşte de fapt întreaga Tradiţie Ascetică a Bisericii.
Travaliul pocăinţei.

[delia31]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Iar despre aceasta vorbeşte de fapt întreaga Tradiţie Ascetică a Bisericii.
Travaliul pocăinţei.

Tu folosesti des cuvantul travaliu, desi in acceptiunea comuna e limitat doar domeniului ginecologiei.
Dar chiar despre asta e vorba... chinurile facerii...

[delia31]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Disputele teologice ating un nou nivel al polemicii, de data asta lupta se da prin istoria Imperiului Roman: Nero vs Caligula, cu sau fara cal :))

:)
hi, pilgrim, glad to see you again!

[delia31]

În prealabil postat de bogdan81

Uite ce am citit eu la C S Lewis, un autor care deschide o perspectiva asupra problemei. Intr-un eseu al sau despre biserica ca trup mistic al Domnului, Lewis discuta despre madularele acestui trup care suntem noi crestinii. Si Lewis face analogia cu o familie umana. Sa luam de pilda membrii unei familii: tata, mama, fiul si fiica sa zicem. Mama, spune Lewis, NU e doar alta persoana decat fiica, ci este UN ALT FEL de persoana, adica are alta vocatie, o vocatie numai a ei proprie.

Bogdan, e adevarat ce zici referitor la vocatie si la modul unic in care fiecare fructificandu-si talantul, se poate implini ca om.
Reflectia ta referitoare la conceptia lui Lewis, mi-a amintit de o idee a lui Nicolae Cabasila despre umanitatea de dinainte de Intrupare. Mi-a luat ceva timp pana sa gasesc exact cuvintele lui. Zice asa.

"Intrucat Hristos este capul trupului Bisericii, este limpede ca atata vreme cat firea/natura omeneasca n-a primit ipostasa Cuvantului, firea omeneasca era fara o ipostasa adevarata, corpul firii umane era intr-un fel fara cap."

Pe scurt, intruparea e nasterea Capului trupului multiipostatic al firii umane.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de delia31

Tu folosesti des cuvantul travaliu, desi in acceptiunea comuna e limitat doar domeniului ginecologiei.
Dar chiar despre asta e vorba... chinurile facerii...

Scrie Cuviosul Sofronie (în "Vom vedea..." - pp.208-212):


Eram într-o sfâşiere: nefiind slobod de tirania patimilor, sufeream şi, în setea după bunul netrecător, tânjeam către Dumnezeu. Rugăciunea pocăinţei mă înghiţea pe de-a-ntregul. O putere subţire, nematerială, nevăzută, mă purta într-un tărâm al minţii, duhovnicesc.

*

... iarăşi se ştergea totul din amintire, rămânea numai conştiinţa păcatului nematerial dar cumplit, care năştea în mine durere, ruşine, respingere şi chiar ură faţă de mine însumi. Şi din nou totul se contopea în plânsul pocăinţei şi duhul meu ieşea în nemărginire de nenumit.

*

Mila lui Dumnezeu către mine s-a arătat prin faptul că mi-a dăruit un puternic avânt al suferinţei pocăinţei care mă trăgea către o rugăciune neostoită - una în care sufletul uita totul, nu-şi amintea de nimic, ci nealinat trăgea către Dumnezeu nevăzut, dar iubit, necunoscut dar înrudit, neajuns dar apropiat. Nu aflu cuvinte să descriu bogăţia pe care Domnul mi-a dăruit-o.

*

... fără sincera recunoaştere că suntem cu adevărat născătură a iadului în căderea noastră, nu vom putea niciodată ajunge la o deplină pocăinţă; printr-o deplină pocăinţă ne smulgem din îmbrăţişarea morţii "individuumului" egoist şi suntem duşi în contemplarea universalismului Dumnezeiesc al lui Hristos Care "ne-a iubit până în sfârşit" (Io. 13-1)
Când ne urâm pe noi înşine pentru răul care trăieşte în noi, atunci ni se deschid neţărmuritele zări ale iubirii ce s-a poruncit nouă: în afara lui Hristos, niciodată nu vom îmbrăţişa întreaga lume în flacăra de viaţă făcătoare a harului ce se pogoară de Sus...