Capodoperele din curtea Bisericii

Cred că se teme ca mama lui să nu fie pedepsită pentru că vorbeşte în altă limbă decât cea oficială. Probabil mama grăieşte în cecenă. :)

În prealabil postat de ahilpterodactil

E pustiit, resemnat, dupa ce a invatat ani in sir ca tot ce iubeste e strivit, ucis, rapit...

Aşa este, pare resemnat, dar nu copleşit de verdictul "vinovat" în urma dovezilor aduse împotriva lui. Lipsit de apărare, practic el este prezent doar fizic la proces, gândul lui fiind la cei dragi ai lui, în mintea lui se derulează acele scene neplăcute din trecut...

În prealabil postat de ovidiu b.

... vorbeşte în altă limbă decât cea oficială.

Bun. Asa se pare, asa auzim (nu foarte clar).
Daca suntem atenti la corelatii, se intampla si in camera juratilor un fenomen asemanator. Pas cu pas, ei nu mai vorbesc in "limba" dintai, desi vorbesc ruseste...:)
Este o legatura intre cele doua planuri principale.
Este o schimbare treptata in ambele planuri. Ca si cum un ferment comun intervine simultan in ambele planuri. Cine sa fie acest Hermes care duce firul mai departe si ici si colo?
Povestea se intretese. Lumea juratilor si lumea condamnatului sunt ingemanate. Desi ei sunt, fizic, incapsulati (cu cheie, domle, cu cheia!) fiecare in odaia lui, sunt parca in comunicare. Cine face posibila aceasta comunicare. despre ce e vorba de fapt, ma intreb.

Imi amintesc o intamplare din vremea cand eram profesor. Predam, la inceputul primaverii (cam pe vremea asta, in februarie tarziu) o lectie dificila: despre constiinta. ca fenomen psihologic, nu moral.
Problema este, atunci cand faci cu elevii saltul la tema constiintei, ca ei trebuie sa faca rost de o perspectiva noua in intelegerea psihismului. daca pana acum studiam analitic, oarecum rupte unele de altele fenomenele si procesele psihice, acum trebuia sa le vedem in conlucrare, sintetic si, ca sa zic asa, ...nascatoare! Gestante, in hora lor, stihiile omului nasc ceva nou: fenomenul constiintei. Si asta mereu, cat omul e in stare de veghe. Clipa de clipa nasc si, prin aceasta nastere ele insele sunt renascute... In fine. Nu vreau sa ma las furat de ispita de a tine acum o ora de psihologie, iertati!......:)

ce vroiam sa spun e ca s-a ivit atunci necesitatea, nu mai stiu prin ce intamplari din sala, sa dau un exemplu lamuritor. Din memorie mi-a iesit adhoc in ajutor un vers: "Vorbeste-mi despre Dumnezeu! / Si migdalul a inflorit..." Un crampei dintr-o lectura (Alexis Zorba) mi s-a parut salvator in acel moment.
Pare fara legatura acum dar imi amintesc ca atunci, in clipa aceea, exact acesta era versul potrivit!
Si, furat de seducatia exemplului bine gasit, am si intins, teatral (sunt un profesor bun! joc bine teatru inaintea elevilor!...:)), mana spre fereastra.
Si am ramas asa, cu mana intinsa, inlemnit. La fereastra, desi nu era deloc vremea ei, inflorise o magnolie.

Ma mir si azi de acea intamplare.
va jur ca nu o inteleg nicicum si nici nu caut s-o fac. Am zis-o doar asa, intrucat mi s-a parut ca are legatura cu intamplarile din filmul nostru....:)

În prealabil postat de ahilpterodactil

In incheiere as vrea sa va relatez un fapt din viata unui om pe care il cunosc de multi ani. Un fapt care contine un moment neverosimil, cand cele ale "realitatii" devin dintr-odata neobisnuite, ca sa spun asa...
Intr-o seara, cunoscutul meu a fost inconjurat de o duzina de indivizi, pe cand se indrepta spre casa. Mergea pe sosea cand a fost abordat, cu gesturi evident dusmanoase. Omul si-a dat seama ca a dat de belea si a reusit sa fuga, fara sa isi mai puna deocamdata prea multe intrebari. Om credincios, a fugit spre biserica (desi era aproape 10 noaptea, iarna), cautind acolo ajutor...
Dar a fost prins si lovit, batut, pana cand isi aminteste ca a cazut intr-un sant de pe marginea soselei, un sant cu peretii de ciment.
Cand cadea, isi aminteste ca i-a trecut prin minte ca il vor omori acolo.
Din momentul caderii nu isi mai aminteste nimic pana in momentul cand ajunge in fata usii, acasa. Pe picioare, nevatamat, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic.
De acolo inainte isi aminteste totul, in mod firesc. Dar tot ce s-a intamplat intre momentul cand a cazut in santul de langa biserica si momentul cand s-a trezit in fata usii, ramane o enigma.

Problema e ca in afara de 4 rani destul de superficiale si de amnezia aceea, omul nu a patiti nimic evidentiabil.
Dar ce s-a intamplat dupa ce a cazut in sant?
Si, mai ales, cum a ajuns acasa (cale de vreo 2-300 de metri), cine i-a deschis poarta, cum a ajuns in pragul usii?

Ipoteza ca atacatorilor li s-a facut mila de el este exclusa, erau cu totii foarte agresivi, furiosi, cu chip bestial. Mai ales unul dintre ei care il lovea cu o furie de nedescris, cu o ura inexplicabila.
Iar din sant, cu toti gramada peste el, nu parea sa mai aiba scapare.

Uneori realitatea capata valente nebanuite.

Exact asa. Precum vedeti.
https://www.youtube.com/watch?v=jLPy_h8IzQg

[delia31]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Imi amintesc o intamplare din vremea cand eram profesor. Predam, la inceputul primaverii (cam pe vremea asta, in februarie tarziu) o lectie dificila: despre constiinta. ca fenomen psihologic, nu moral.
Problema este, atunci cand faci cu elevii saltul la tema constiintei, ca ei trebuie sa faca rost de o perspectiva noua in intelegerea psihismului. daca pana acum studiam analitic, oarecum rupte unele de altele fenomenele si procesele psihice, acum trebuia sa le vedem in conlucrare, sintetic si, ca sa zic asa, ...nascatoare! Gestante, in hora lor, stihiile omului nasc ceva nou: fenomenul constiintei. Si asta mereu, cat omul e in stare de veghe. Clipa de clipa nasc si, prin aceasta nastere ele insele sunt renascute... In fine. Nu vreau sa ma las furat de ispita de a tine acum o ora de psihologie, iertati!......:)

ce vroiam sa spun e ca s-a ivit atunci necesitatea, nu mai stiu prin ce intamplari din sala, sa dau un exemplu lamuritor. Din memorie mi-a iesit adhoc in ajutor un vers: "Vorbeste-mi despre Dumnezeu! / Si migdalul a inflorit..." Un crampei dintr-o lectura (Alexis Zorba) mi s-a parut salvator in acel moment.
Pare fara legatura acum dar imi amintesc ca atunci, in clipa aceea, exact acesta era versul potrivit!
Si, furat de seducatia exemplului bine gasit, am si intins, teatral (sunt un profesor bun! joc bine teatru inaintea elevilor!...:)), mana spre fereastra.
Si am ramas asa, cu mana intinsa, inlemnit. La fereastra, desi nu era deloc vremea ei, inflorise o magnolie.

Ma mir si azi de acea intamplare.
va jur ca nu o inteleg nicicum si nici nu caut s-o fac. Am zis-o doar asa, intrucat mi s-a parut ca are legatura cu intamplarile din filmul nostru....:)

Ave Caesar, morituri te salutant!
Felul asta de a fi profesor e o arta. Rarissima. Se cheama hemografie. Scrierea cu tine insuti, cum ar veni.
Ca-n poemul lui Nichita:

"A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum nu ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi……..
…„ Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.” ( N.S.)

Cred ca elevii carora le-ai scris lectiile la orele tale pe tabla inimii, au mari sanse sa-si contemple candva inmugurirea si inflorirea magnoliei launtrice.

Frumos topic, frumoase si comentariile. Cred ca l-ati dus din curtea Bisericii foarte aproape de altar…

În prealabil postat de ahilpterodactil

Este o schimbare treptata in ambele planuri.

Pasarea aceea imi retine din nou atentia...:) Imi ziceam azi (eram prins cu treburile, cand mi-a trecut deodata prin minte) ca si ea are, impreuna cu toti ceilalti, o participare intr-un fel de crescendo.
La inceput nici nu stim de prezenta ei. Desi este acolo, intelegem ulterior, de la inceput.
O vrabie (sau ce o fi, nu prea ma pricep la pasari - poate ne sopteste Adrian, de nu cumva e vreun pitigoi) inchisa intr-o sala de sport nu e ceva nemaivazut. In copilarie aveam uneori cate o randunica in casa ori in sala de clasa, de care ne bucuram cu totii, pana isi gasea drumul sa zboare in lumea ei prin vreo fereastra...:)

In film, ea isi manifesta prezenta treptat, in varii moduri. Sunt cateva momente cand pare a interveni direct, in mod evident - zburind foarte jos, razant cu masa, intervenind intre vorbitori... Ca un al treisprezecelea actor.
Pare ca ea prinde viata si se manifesta tot mai pregnant, in ritm cu speranta renascuta in sufletul condamnatului. Pe masura ce sufletul baiatului se dezmorteste, parca prinde si ea viata, intervine, zboara tot mai larg. Dar o face, parca, dupa o traiectorie precisa, desenind zigzagat traseul care trebuie urmat...:) Indicatie de regie?

O clipa am crezut, de pilda, ca tocmai ea e responsabila de oprirea luminii!...:)
Iar cand se gainateaza pe capul celui care delira, cuprins de febra cutitului, ce sa mai spun!! Parca i-a tras Dumnezeu o castana mocofanului, sa se mai trezeasca un pic!....:)

Pare a fi insasi taina intrupata a libertatii, care zboara (zavorata) intre oameni. Iar la sfarsit in lumea larga, in nemarginirea ei...

Toata suflarea sa laude pe Domnul!...:)
Chiar si pasarile, dimpreuna cu oamenii.

[CristianR]

Am reușit și eu să văd, în cele din urmă, filmul. Încă o dată, de fapt, și nu cu toată atenția, din păcate. Sigur va trebui să-l revăd.
Chiar dacă e mai bun decât 12 oameni furioși, cred că trebuie menționat că pe acesta îl reeditează (1957, cu Henry Fonda).

E foarte interesant modul în care se trece de la un soi de conștiință comună, la conștiința fiecăruia în parte, pentru ca în final să se ajungă la o altă conștiință comună, care nu este suma conștiințelor particulare.

De fapt, inițial toată lumea vrea să termine cât mai repede, să meargă fiecare la ale lui. Toți sunt străini între ei, fiecare are viața lui și par a se afla oarecum întâmplător în postura de a da un verdict care privește viața unui alt străin. Și, cu o singură excepție, nu par a fi prea sensibili la soarta pe care o va avea tânărul în urma verdictului lor.

Unuia, însă, îi pasă. Și asta, după cum va arăta, din pricină că și de el i-a păsat cuiva, într-un moment critic, aducându-l dinspre moarte înspre viață.

Faptul că unuia îi pasă tulbură conștiința amorțită a grupului și vedem cum în fiecare se trezește un om cu o conștiință proprie și cu responsabilitate. Rând pe rând, toți se raportează la cel acuzat de crimă din perspectiva propriei vieți. Încep, trezindu-se, să trăiască viața celuilalt, care nu mai este un străin, ci e unul ca și ei, suferind așa cum fiecare a suferit cândva.

Ceea ce părea indubitabil începe să se clatine, raționamentul după care a fost socotit inițial vinovat se dovedește a avea multe fisuri, iar în cele din urmă se prăbușește.

Din criminal, cum era socotit inițial, se dovedește că tânărul este o victimă, ducând până atunci o viață tragică, din pricina unui război care nu era al lui.
Fiind nevoie de unanimitate pentru ca ședința să se încheie și fiecare să poată pleca la ale sale, din nou conștiințele personale trebuie să se unească, ca într-un sobor, într-una comună; mai bună, de data asta, decât inițial, după ce au parcurs un proces individual de trezire.

Totuși, în momentul în care Nikolai, președintele juriului, le arată că binele aparent (a-l declara nevinovat pe puști) nu este și binele real (acesta fiind la adăpost doar la închisoare), reapare pasarea responsabilității; către sistem, către ceea ce vor hotărî alții. Treburile personale (ogorul, boii, nevasta?) sunt prea importante ca să fie sacrificate, fie și parțial, pentru a face binele până la capăt.

O conștiință singulară, a lui Nikolai (moș Nicolae?), rămâne să preia pe umerii săi întreaga grijă a protejării lui Ruslan (dacă am reținut bine numele).

Nikolai pare a fi la fel de important ca cel căruia îi pasă de la început de soarta copilului. El este cel care îndeamnă juriul la responsabilitate, la seriozitate şi insistă pentru numărarea voturilor observând că unul din membrii juriului votează pentru "nevinovat". La început membrii juriului votează superficial, neţinând cont de faptul că s-ar putea să fie unul care are un alt verdict, diferit de al lor. Şi tot el preia practic toată povara protejării copilului, lucru pe care iniţiatorul schimbarii verdictului nu-l face.

[Mihailc]

În prealabil postat de ovidiu b.

Nikolai pare a fi la fel de important ca cel căruia îi pasă de la început de soarta copilului. El este cel care îndeamnă juriul la responsabilitate, la seriozitate şi insistă pentru numărarea voturilor observând că unul din membrii juriului votează pentru "nevinovat". La început membrii juriului votează superficial, neţinând cont de faptul că s-ar putea să fie unul care are un alt verdict, diferit de al lor. Şi tot el preia practic toată povara protejării copilului, lucru pe care iniţiatorul schimbarii verdictului nu-l face.

Observaţii foarte pătrunzătoare... Nikolai este cel care ne spune şi arată că în iubire nu există jumătăţi de măsură: dacă ţi-ai asumat aproapele căzut între tâlhari, mergi până la capăt, chiar dacă vei trece prin infern şi vei pierde confortul şi îţi vei confrunta limitele şi îţi rişti toţi talanţii moşteniţi sau dobândiţi. Fără creştinism de confort I, fără metanoia intelectualistă, fără evlavie idolatră la "sfânta neputinţă" şi "cuviosul mediocrie egofilul".

Fără predici ale fariseilor cu mitră de aur pe cap despre sublima sărăcie !

"Vedem, ne mirăm, ne dăm cu părerea... dar nu facem nimic", zice Nikolai, definind astfel orice spiritualism falimentar.