Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

DEOSEBIREA BINELUI ŞI A RĂULUI
Stareţul socotea că aşa cum pentru a cerceta adevărul căii noastre către Dumnezeu principiul călăuzitor de încredere este a doua poruncă, cea pentru iubirea aproapelui, tot astfel criteriul sigur spre a deosebi binele de rău este nu atât scopul în sine, oricât de sfântă şi înaltă ar fi expresia sa exterioară, cât mijloacele alese pentru atingere acelui scop.
Singur Dumnezeu este absolut. Răul, nefiinţând prin sine însuşi, ci fiind doar împotrivirea făpturii slobode faţă de Fiinţa cea dintru început, faţă de Dumnezeu, nu poate fi absolut, drept care răul în stare pură nu există şi nu poate exista. Tot răul săvârşit de către făpturile slobode trăieşte neapărat ca parazit pe trupul binelui; el neapărat trebuie să-şi afle o îndreptăţire, să se înfăţişeze învestmântat în haina binelui, şi nu arareori în cea a binelui celui mai înalt. Răul întotdeauna şi neapărat se va împleti într-o oarecare măsură cu o căutare aparent pozitivă, şi aceasta este latura sa care «ademeneşte» omul. El încearcă să înfăţişeze aspectul său pozitiv omului ca pe o valoare atât de însemnată încât, pentru a fi atinsă, toate mijloacele sânt îngăduite.
în viaţa empirică a omului nu este cu putinţă a ajunge la binele absolut; în toată facerea omului este prezentă o oarecare nedesăvârşire. Prezenţa nedesăvârşirii în binele omenesc pe de-o parte şi, pe de altă parte, neapărata prezenţă a aparentului bine pe care şi-1 atribuie răul, face ca deosebirea binelui de rău să fie cât se poate de anevoioasă.
Stareţul socotea că răul întotdeauna lucrează ca «înşelare», ascunzându-se sub chipul binelui; pe când binele, spre a se înfăptui, nu are nevoie de împreună-lucrarea răului. Drept aceea, acolo unde se ivesc mijloace nu bune (viclenie, minciună, silnicie, şi altele asemenea), începe un tărâm străin duhului lui Hristos. Binele nu se atinge prin mijloace rele, iar scopul nu îndreptăţeşte mijloacele. «Binele dobândit nu prin mijloace bune nu este un bine» - iată legământul lăsat nouă de către Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Dacă binele nu arareori biruieşte, şi prin prezenţa sa îndreptează ceea ce fusese rău, ar fi nedrept a gândi că răul ar fi adus binele, că binele ar fi rezultatul răului. Aceasta este cu neputinţă. însă puterea lui Dumnezeu face ca acolo unde ea se iveşte totul să se tămăduiască fără urmă căci Dumnezeu este plinătatea vieţii şi făureşte viaţa dintru nimic.
CALEA BISERICII
«Bisericii noastre îi este dat în Duhul Sfânt a înţelege tainele lui Dumnezeu, şi puternică este Ea prin gândul Său cel sfânt şi răbdarea Sa»... (p. 301)
Taina lui Dumnezeu, pe care Biserica o înţelege în Duhul Sfânt, este dragostea lui Hristos.
Sfânta gândire a Bisericii este ca «toţi să se mântuiască». Iar calea pe care merge Biserica spre acest sfânt tel este răbdarea adică jertfa.
Propovăduind în lume dragostea lui Hristos, Biserica cheamă pe toţi la plinătatea vieţii dumnezeieşti, dar oamenii nu înţeleg chemarea şi o leapădă. Chemând pe toţi spre a păzi porunca lui Hristos: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri», Biserica se aşază între toate puterile ce vrăjmăşuiesc între ele, iar mânia de care sânt pîine acele puteri, întâlnind Biserica în calea sa, năvăleşte asupra Ei. Biserica însă, înfăptuind lucrul lui Hristos pe pământ adică mântuirea întregii lumi, conştient ia asupră-şi povara obşteştii mânii, precum şi Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi dacă Hristos, în această lume a păcatului, a fost prigonit şi nevoit să sufere, atunci şi adevărata Biserică a lui Hristos va fi prigonită şi va suferi. Este legea duhovnicească a vieţii în Hristos, despre care a vorbit însuşi Hristos şi Apostolii; iar dumnezeiescul Pavel a exprimat-o hotărât în astfel de cuvinte: «Toţi carii voiesc cu bunăcinstire a vieţui întru Hristos Iisus pngom-se-vor» (2 Tim. 3: 12).
Iar aceasta totdeauna şi pretutindenea, în lumea întreagă oriunde se află păcatul.
«Fericiţi de-pace-făcătorii, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema». Domnul spune aci că aceia care propovăduiesc pacea lui Dumnezeu se aseamănă Lui, Celui Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu; şi se aseamănă întru toate, adică nu numai întru slava şi învierea Sa, ci şi în defăimare şi moarte. Despre aceasta mult se vorbeşte în Scripturi, şi de aceea cei ce propovăduiesc într-adevăr pacea lui Hristos să nu uite niciodată de Golgotha.
Şi toate acestea numai pentru cuvântul: Iubiţi-vă vrăjmaşii. «Voi căutaţi să Mă omorâţi, căci cuvântul Meu nu încape întru voi», grăieşte Hristos iudeilor (Io. 8: 37). Nici propovăduirea Bisericii, care este acelaşi cuvânt: «Iubiţi-vă vrăjmaşii», nu încape în lume, şi de aceea lumea în toate veacurile a prigonit şi va prigoni adevărata Biserică, a ucis şi va ucide pe slujitorii Ei.
în toate convorbirile cu Fericitul Siluan niciodată nu am avut vreo umbră de îndoială că graiurile sale sânt «graiuri ale vieţii vecinice» pe care le auzise de sus, şi că nu prin «basme meşteşugite» învăţase acel adevăr căruia îi purta mărturie întreaga sa viaţă. Foarte mulţi grăiesc cu uşurătate despre dragostea lui Hristos, dar faptele lor sânt sminteală lumii, drept care şi cuvintele lor sânt lipsite de putere de-viaţă-făcătoare.
Viaţa Stareţului, pe care am văzut-o atât de îndeaproape de-a lungul mai multor ani, şi pe care acum, în nechibzuinţa mea, încerc să o înfăţişez, era o uriaşă nevoinţă, şi atât de minunată, încât nu sânt în putere a afla cuvinte omeneşti ca să-mi exprim minunarea; şi, în acelaşi timp, era atât de simplă, atât de firească şi cu adevărat smerită, că tot cuvântul fălos şi oricât de puţin afectat nu va face decât să introducă un element străin, şi de aceea îmi este atât de greu să scriu despre ea.
Există oameni ce nu sânt în stare a vedea îndărătul unui cuvânt simplu adevăratul său cuprins, dar sânt şi unii al căror auz se scârbeşte de nefirescul cuvintelor pretenţioase. Sfântul şi curatul cuvânt al Stareţului fiind, din păcate, de neînţeles multora, în vârtutea simplităţii lui, am hotărât să-I însoţesc până la un punct cu cuvântul meu sec şi urât, presupunând - poate greşit - că astfel voi putea să-i ajut să-I înţeleagă pe cei obişnuiţi cu un alt chip al vieţuirii şi cu un alt grai.
Să luăm drept pildă scurta învăţătură a Stareţului:
«Ce trebuie să faci spre a avea pace în suflet şi în trup?
Pentru aceasta trebuie pe toţi să iubeşti ca însuţi pe tine şi în fiecare ceas să fii gata de moarte».
De obicei, la gândul apropiatei morţi sufletul oamenilor se turbură de frică, şi adesea şi de deznădejde, până la a se îmbolnăvi şi trupeşte din suferinţa sufletească. Şi atunci cum de zice Stareţul că a fi neîncetat gata de moarte şi a iubi pe toţi umple de pace nu numai sufletul, ci şi trupul? Străină şi neînţeleasă învăţătură!
Vorbind aci de pace în suflet şi în trup Stareţul are în vedere o asemenea stare când nu numai sufletului, ci şi trupului, în chip simţit i se împărtăşeşte lucrarea harului. Cu toate acestea, în cazul de faţă el vorbeşte de o măsură mai mică decât cea pe care o cercase în vremea arătării Domnului. Atunci harul, şi în suflet, şi în trup, prinsese atâta putere, încât şi trupul îşi simţea sfinţirea, iar dulceaţa Duhului Sfânt insufla o atât de puternică dragoste de Hristos, încât însuşi trupul dorea să sufere pentru Domnul.
Va urma cu
PENTRU DEOSEBIREA DINTRE IUBIREA CREŞTINĂ ŞI DREPTATEA OMENEASCĂ

[ALEXANDRU ANASTASIU]

PENTRU DEOSEBIREA DINTRE IUBIREA CREŞTINĂ ŞI DREPTATEA OMENEASCĂ
Oamenii au cel mai adesea o înţelegere juridică asupra dreptăţii. A împovăra pe cineva cu răspunderea pentru vina altcuiva ei o resping ca pe o nedreptate. Aceasta nu îşi are locul în conştiinţa lor juridică. Dar alta grăieşte duhul iubirii lui Hristos. In duhul acestei iubiri, a împărtăşi răspunderea pentru vina celui iubit, ba chiar deplin a o purta, nu numai că nu este străin, ci întru totul firesc. Mai mult, prin faptul de a purta vina străină se vădeşte adevărul iubirii şi se ajunge la conştientizarea ei. Dacă este a ne folosi numai de latura îndulcirii iubirii, atunci unde mai este latura noimei sale? Dar când se adaugă libera luare asupră-şi a vinei şi a suferinţelor celui iubit, atunci dragostea îşi atinge desăvârşirea atotcuprinzătoare.
Mulţi nu pot sau nu voiesc să ia asupra lor şi să poarte de bună voie urmările păcatului strămoşului Adam. Ei spun: «Adam şi Eva au mâncat din rodul oprit, dar ce mă priveşte pe mine? Sânt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele personale, şi nicicum pentru cele străine». Şi nu înţelege omul că printr-o astfel de mişcare a inimii repetă în sine păcatul Strămoşului, care devine propriul său păcat şi propria cădere. Adam s-a lepădat de răspundere punând vina asupra Evei şi a lui Dumnezeu Care îi dăduse acea femeie, rupând astfel unimea Omului şi unirea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată când ne împotrivim a purta vina pentru răul obştesc, pentru faptele celor apropiaţi, noi repetăm acelaşi păcat şi rupem la rândul nostru unimea Omului. Domnul a întrebat pe Adam mai nainte de Eva. Şi trebuie înţeles că dacă el nu s-ar fi îndreptăţit, ci ar fi luat asupră-şi răspunderea pentru păcatul lor obştesc, alta ar fi fost soarta lumii, tot aşa cum ea se schimbă atunci când luăm asupră-ne povara vinei celor apropiaţi.
Fiecare om poate spune multe spre propria-i îndreptăţire în orice faptă, dar de va cerceta cu luare aminte în inima sa va vedea că, îndreptăţindu-se, nu scapă de viclenie. Se îndreptăţeşte omul mai întâi fiindcă nu voieşte să se recunoască fie şi în parte vinovat pentru răul din lume; se îndreptăţeşte fiindcă nu înţelege că este înzestrat cu o libertate asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, ci se vede doar ca un fenomen, ca un lucru al acestei lumi, şi deci ca atârnând de ea. într-o astfel de conştiinţă iese la iveală mult din conştiinţa robului: drept aceea îndreptăţirea este proprie robului, iar nu fiilor lui Dumnezeu.
La fericitul Stareţ nu am văzut înclinarea de a se îndreptăţi. I )ar în chip ciudat tocmai acest fel de a face, adică a lua asupră-şi vina şi a cere iertare, li se pare multora a fi o atitudine de rob. lată cât de deosebită este înţelegerea fiilor Duhului lui Hristos şi a celor neduhovniceşti. Celui neduhovnicesc îi pare de necrezut că întreagă lumea oamenilor poate fi resimţită ca un tot ce este cuprins în fiinţa proprie a fiecărui om, fără a exclude celelalte persoane. întregul fiinţei atot-omului, după înţelesul celei de-a doua porunci: «Să iubeşti pe aproapele ca însuţi pre tine», trebuie şi se poate cuprinde în propria-i fiinţă. Atunci tot răul ce se petrece în lume va să se înţeleagă nu ca fiind ceva străin, ca al său propriu.
Dacă fiecare persoană-ipostas omenesc, zidit după chipul Ipostaselor absolute dumnezeieşti, este în stare a cuprinde în sine plinătatea fiinţei atot-omului, aşa cum şi fiecare Ipostas Dumnezeiesc este purtător a toată plinătatea Fiinţei Dumnezeieşti - acesta fiind înţelesul adânc al celei de-a doua porunci -atunci şi lupta cu răul, cu răul cosmic, fiecare o va face începând cu sine însuşi.
Stareţul însuşi vorbea totdeauna numai despre dragostea lui Dumnezeu, şi niciodată despre dreptate, dar eu înadins l-am provocat la o convorbire despre aceasta. El a spus, mai mult sau mai puţin, următoarele:
«Despre Dumnezeu nu se poate spune că este nedrept, sau că în El se află nedreptate, dar nici nu se poate spune că este drept, aşa cum înţelegem noi dreptatea. Sfântul Isaac Sirul zice: „Nu îndrăzni a numi pe Dumnezeu drept. Căci unde este acea dreptate: noi am greşit, iar El Şi-a dat pe Fiul cel Unul-Născut crucii?" Iar la cele spuse de Cuviosul Isaac se poate adăuga: Noi am greşit, iar Dumnezeu pe Sfinţii îngeri i-a pus în slujba mântuirii noastre. Dar şi îngerii, plini fiind de dragoste, ei înşişi au dorinţa de a ne sluji, şi în această slujire primesc asupră-şi durerile. Dar iată că şi vietăţile necuvântătoare, şi tot restul făpturii au fost date de către Domnul legii stricăciunii, căci nu li se cuvenea a rămâne slobode de acea lege, atunci când omul, pentru care ea fusese făcută, prin păcatul lui ajunsese rob stricăciunii. Astfel că unii de bunăvoie, iar alţii nu de bunăvoie, însă „toată zidirea împreună-suspină şi împreună-chinuieşte până acum" (Rom. 8: 20-22), împreună-pătimind cu omul. Iar aceasta nu este legea dreptăţii, ci legea iubirii».
Dragostea lui Hristos, ca Dumnezeiască putere, ca dar al Duhului Sfânt Care singur lucrează în toţi, adună fiinţial totul întru una; iubirea îşi însuşeşte viaţa celui iubit. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu este cuprins în viaţa Dumnezeirii; cel ce iubeşte pe aproapele cuprinde în fiinţa sa ipostatică viaţa fratelui; cel ce iubeşte întreaga lume, în duh îmbrăţişează întreaga lume.
Acea mare rugăciune pentru lume cu care se ruga Fericitul, marele Stareţ Siluan, duce tocmai la o astfel de înţelegere sau, mai bine zis, simţire a părtăşiei fiinţiale a propriei fiinţe personale cu fiinţa atot-omenirii. Dacă se poate spune, cum fac mulţi filosofi contemporani, că perceperea prin simţirile noastre a oricărui obiect nu este doar un act psihic subiectiv, străin de fiinţarea obiectivă a însuşi obiectului, ci este însuşi obiectul care prin lucrarea sa reală pătrunde în conştiinţa noastră, înfiripându-se astfel o părtăşie în fiinţă, atunci cu atât mai mult trebuie să vorbim despre părtăşie în fiinţă acolo unde lucrează unul harul dumnezeiesc a-toate-pătrunzător al Sfântului Duh - Atotţiitorul.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

PENTRU LINIŞTIREA MINŢII ŞI RUGĂCIUNEA CURATA
Toată viaţa Fericitului Stareţ Siluan era rugăciune. Se ruga neîncetat, schimbând de-a lungul zilei chipul rugăciunii după împrejurările vieţii zilnice. Avea şi darul înaltei rugăciuni a minţii, căreia îi închina cu precădere vremea nopţii, când putea avea deplina linişte şi întunerecul prielnice unei astfel de rugăciuni.
Feluritele forme sau chipuri ale rugăciunii sânt îndeobşte unul din punctele cele mai însemnate ale nevointei; la fel era şi pentru Stareţ, drept care îmi îngădui să mă aplec asupra lor.
PENTRU CELE TREI CHIPURI ALE RUGĂCIUNII
Rugăciunea este făurire, cea mai înaltă făurire, făurirea cu precădere, şi în vârtutea acestui lucru este nesfârşit de felurită; şi totuşi este cu putinţă o împărţire a ei în diferite chipuri, în legătură cu aşezarea sau îndreptarea puterilor duhovniceşti mai de seamă ale omului, ceea ce fac şi Părinţii Bisericii.
în această privinţă rugăciunea coincide cu treptele fireşti ale dezvoltării duhului omenesc. Prima mişcare a minţii este o mişcare în afară; a doua - întoarcerea asupră-şi; iar a treia -mişcarea către Dumnezeu prin omul lăuntric.
Potrivit acestei rânduieli Sfinţii Părinţi au deosebit trei chipuri ale rugăciunii: primul, în vârtutea neputinţei minţii de a se înălţa nemijlocit către curata gândire la Dumnezeu, poartă trăsătura închipuirii; al doilea - a cugetării; iar al treilea - a afundării în contemplare. Cu adevărat drept, cuvenit şi roditor, Părinţii îl socotesc numai pe cel de-al treilea; dar având în vedere neputinţa omului la începutul căii sale către Dumnezeu, le socotesc fireşti şi pe celelalte două chipuri ale rugăciunii şi, la vremea lor, folositoare. Cu toate acestea ei arată că dacă omul se mulţumeşte cu primul chip al rugăciunii şi îl cultivă în viaţa sa duhovnicească, pe lângă nerodire, sânt cu putinţă şi adânci tulburări duhovniceşti. în ce priveşte al doilea chip, deşi depăşeşte cu mult pe primul prin vrednicia sa, totuşi rămâne de asemenea puţin roditor, şi nu scoate pe om din neîncetata luptă cu gândurile, şi nu îi dă să atingă nici slobozirea de patimi, şi cu atât mai puţin curata contemplare. Al treilea şi cel mai desăvârşit chip al rugăciunii este acea stare a minţii în inimă, când cel ce se roagă din adâncul fiinţei sale stă slobod de chipuri, cu mintea curată înaintea lui Dumnezeu.
întâiul chip al rugăciunii ţine pe om într-o necontenită rătăcire, într-o lume închipuită, în lumea visătoriei şi, dacă vreţi, a înfăptuirii poetice; cele dumnezeieşti şi, îndeobşte, tot ce este duhovnicesc este înfăţişat în felurite chipuri de-ale fanteziei, iar apoi chiar şi viaţa reală a omului se pătrunde treptat de elemente din sfera fanteziei.
Cu al doilea chip al rugăciunii intrările lăuntrice ale inimii şi ale minţii rămân larg deschise spre a fi pătrunse de tot ce este străin, ceea ce face ca omul să trăiască neîncetat suspus celor mai felurite înrâuriri din afară; astfel, neînţelegând ce se petrece în realitate cu dânsul în chip obiectiv, adică în ce fel răsar în el toate aceste gânduri şi lupte, se dovedeşte neputincios a se împotrivi navalei patimilor aşa cum se cuvine. Cu o astfel de rugăciune omul primeşte uneori har şi dobândeşte o stare sufletească bună, dar starea sa lăuntrică, nefiind cea dreaptă, nu poate rămâne în ea. Ajungând la o oarecare înclinare spre cunoaşterea religioasă şi o relativă bună-cuviinţă în purtarea sa, şi mul-ţumindu-se cu această stare, treptat el se lasă atras către theolo-ghisirea intelectuală. Pe măsura sporirii acesteia, lupta lăuntrică cu patimile subţiri - slava deşartă şi mândria - devine tot mai întortocheată şi sporeşte măsura pierderii harului. în desfăşurarea sa, acest chip al rugăciunii, a cărei principală trăsătură este concentrarea atenţiei în minte, îndreaptă pe om spre contemplarea raţionalist-filosofică, ducându-1, la fel ca şi cel dintâi chip al rugăciunii, într-o lume închipuită, abstractă. Desigur, acest fel de închipuire abstractă a minţii este mai puţin naiv, mai puţin grosolan şi mai puţin depărtat de adevăr decât cel dintâi.
Al treilea chip al rugăciunii - împreunarea minţii cu inima - este pe deplin starea duhovnicească firească a duhului omenesc, dorită, căutată, dăruită de sus. împreunarea minţii cu inima o cunoaşte tot credinciosul, atunci când se roagă cu luare-aminte, «din inimă»; într-o mai mare măsură o cunoaşte când îi vine umilinţa şi dulcele simţământ al iubirii de Dumnezeu. Plânsul umilinţei în rugăciune este semnul credincios că mintea s-a unit cu inima şi că rugăciunea şi-a aflat locul cel dintâi, cea dintâi treaptă a înălţării către Dumnezeu; iată de ce el este atât de preţuit de către toţi nevoitorii. Dar în cazul de faţă, vorbind despre cel de-al treilea chip al rugăciunii, am în vedere un alt lucru încă şi mai mare: mintea ce stă cu rugăciune şi luare-aminte în inimă.
Urmarea caracteristică, proprie acestei mişcări şi a sălăşluirii minţii înlăuntru este curmarea lucrării închipuirii şi slobozirea minţii de tot chipul ce ar pătrunde-o. Astfel mintea devine întreagă auz şi vedere, şi vede şi aude fiece gând ce se apropie din afară, înainte ca acesta să pătrundă în inimă. Săvârşind rugăciunea într-o astfel de stare, mintea nu numai că nu îngăduie gândurilor a pătrunde în inimă, dar le şi respinge, păzin-du-se astfel a se amesteca cu ele, lucru prin care se ajunge la tăierea a toată lucrarea patimii încă din cel dintâi al ei stadiu, din însăşi zămislirea ei. Problema este cât se poate de adâncă şi complexă, şi nu putem aci decât să o pomenim în treacăt.
PENTRU DESFĂŞURAREA GÂNDULUI
Păcatul se înfăptuieşte trecând prin anume trepte ale înfiripării sale lăuntrice.
Cea dintâi treaptă este apropierea din afară a unei oarecari înrâuriri duhovniceşti, care la început poate să nu fie deloc limpede şi închegată. Prima treaptă a închegării - ivirea vreunui chip în câmpul vederii lăuntrice a omului - neatârnând de voia lui, nici nu i se socoteşte păcat. In unele cazuri chipurile acestea poartă un caracter cu precădere văzut, în altele, cu precădere gândit, dar cel mai adesea al amândurora. Dar fiindcă şi cele văzute atrag după sine un anume tip de gând, nevoitorii numesc toate chipurile «gânduri».
La omul nepătimaş mintea «stăpânitoare», fiind puterea cunoscătoare a fiinţei, poate să se plece asupra gândului ce vine, rămânând totuşi slobodă de stăpânirea lui. Dacă însă în om se află «loc», teren potrivit, cum ar fi o înclinare către duhul ce se cuprinde în gând, atunci energia lui încearcă să pună stăpânire pe lumea sufletească, adică pe inima omului; aceasta o dobândeşte trezind în sufletul mai nainte înclinat către patimă un oarecare simţământ de desfătare propriu unei anume patimi. Tocmai în această desfătare constă «ispita». însă nici clipita desfătării, deşi vădeşte mărturia nedesăvârşirii omului, nu i se socoteşte încă drept păcat: este doar «îmbierea» păcatului.
Mai departe, desfăşurarea gândului păcătos se poate înfăţişa în linii generale precum urmează: desfătarea la care îmbie patima atrage către sine atenţia minţii, clipită de o deosebită însemnătate şi plină de răspundere, căci împreunarea minţii cu gândul alcătuieşte o condiţie prielnică dezvoltării lui, dacă mintea nu se rupe de la îmbiere printr-un act de voire lăuntrică, ci petrece mai departe cu atenţia în ea; atunci începe înclinarea către dânsa, un dialog plăcut cu ea, apoi «legătura», care poate trece la un deplin «consimţământ» activ. Mai departe, tot crescând desfătarea pătimaşă, ea poate stăpâni mintea şi voinţa omului, ceea ce se numeşte «robie». După aceasta toate puterile celui robit de patimă se vor îndrepta către o mai mult sau mai puţin hotărâtă înfăptuire a păcatului, de nu vor fi piedici din afară în calea înfăptuirii lui.
O asemenea robie poate rămâne singura, fără a se mai reînnoi vreodată, dacă ea nu a fost decât urmarea lipsei de experienţă a omului ce petrece în nevoinţă şi în luptă. Dar dacă robirea se tot repetă, ea poate deveni «deprindere» a patimii şi atunci toate puterile fireşti ale omului încep a-i sluji.
De la cea mai timpurie ivire a lucrării îndulcitoare a patimii, numită mai sus «îmbiere», trebuie să înceapă lupta care se poate prelungi pe toate treptele desfăşurării gândului păcătos; şi la fiecare treaptă gândul poate fi biruit, şi astfel a nu se săvârşi în faptă; dar totuşi, încă din clipa clătinării voii este de faţă un element al păcatului, şi va fi nevoie de pocăinţă spre a nu pierde harul.
Omul necercat duhovniceşte, de obicei întâmpină gândul păcătos de-abia după ce el a trecut neobservat de primele trepte ale desfăşurării sale, adică atunci când a căpătat de acum o oarecare putere, sau chiar mai mult: când se apropie de primejdia de a săvârşi faptic păcatul.
Pentru a nu ajunge aci, neapărat trebuie ca mintea să se aşeze cu rugăciune în inimă. Aceasta este o nevoie esenţială pentru fiece nevoitor ce doreşte, printr-o pocăinţă adevărată, a se întări în viaţa duhovnicească, deoarece, precum am spus mai sus, într-o astfel de stare păcatul se taie din însăşi zămislirea sa. Aci s-ar cuveni a pomeni cuvântul Prorocului: «Fiica Vavilonului ticăloasă ... fericit carele va cuprinde şi va repezi pruncii tăi de piatra» numelui Iisus Hristos (vezi Ps. 136: 8-9).

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Până aici am arătat cu nu orice lucrare în duh este de la Duhul Sfânt. Nu orice rugăciune este rugăciune scăpată de înşelare. Şi aceasta chiar dacă omul este bine ancorat în Ortodoxie. Vă daţi seama dacă în Ortodoxie se poate greşi aşa dacă nu există atenţie, smerenie, dragoste şi foarte, foarte multă experienţă darămite în medicina culeasă de aiurea cu cine ştie ce idei păgâne cocoţate prin ea şi fructificată demonic prin închipuire şi cugetare nepăzite de dogmele Ortodoxe.
Sinistru şi în teorie şi mai ales după cum vom vedea şi în practica ascuns vrăjitorească a "medicinei" alternative.
Va urma cu
GEORGES BLOND
FURIOŞII DOMNULUI
Catolici şi protestanţi : patru veacuri de fanatism

Pentru a încheia cu ciclul înşelării în creştinism.
Înainte de a purcede la concreta înşelare din medicină, şi câte avem de spus aici! vom mai insista un pic şi despre înşelarea care se strecoară în anumite practici ortodoxe datorită mândriei sau prostiei. Toate acestea numai şi numai pentru a înţelege ce ne zicea Avva Pimen:
Cine vrea să se mântuiască este suficient să dobândească trezvia!!!

[ALEXANDRU ANASTASIU]

SAU O MICĂ ÎNCHEIERE LA "PAPALITATE"

Dragii mei, cu bucurie vă anunţ şi mulţumesc domnului administrator că s-a închis, după atâtea sute de ani de rătăcire… Papalitatea. De dragul coforumiştilor noştri, combativi pe frontul de vest, le dorim să se închidă nu doar în lumea virtuală ci şi în cea reală, prin revenirea la Sfânta Biserică din care au plecat de atâta amar de ani. Vor putea şi ei, în sfârşit să se mântuiască. Dar, după cum spun proorociile Sfinţilor Părinţi aceasta se va petrece de abia după Marele Prăpăd. Să sperăm că vor supravieţui. Atunci vor supravieţui doar cei ce caută cu sinceritate Adevărul, indiferent de ce confesiune vor fi pentru că doar ei vor putea primi Ortodoxia în dogmă şi Sfinte Taine la Sinodul al VIII-lea ecumenic.
Părerea de rău este că nu am putut termina, măcar pe scurt, arătarea adevărului, în această problemă. De aceea am şi scris domnului administrator să dea dreptul la replică. Cum însă domnia sa se află între ciocan şi nicovală nu a putut răspunde acestei cerinţe şi îl asigurăm de înţelegerea şi dragostea noastră. Sunt convins că este foarte greu să administrezi un focar atât de mare de informaţii, cu impact maxim, tocmai în inima opiniei publice. Mulţumim şi pentru atât cât este aici şi îi dorim ca la Înfricoşata Judecată să aibă răspuns bun ştiind bine că:

Iac.3:1. Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua.
Iac.3:2. Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul.

Cine doreşte să afle adevărul îl poate citi, foarte bine documentat, în cărţile Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică. http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro...-ereticaq.html.
Cum însă şi în acest lung şir de postări este vorba de înşelare mă voi strădui să le îmbin răspunsurile pe scurt. Dacă Dumnezeu va vrea să le citească să le citească.
Dacă însă Dumnezeu va vrea să se închidă şi acest lung şir de postări numit bioterapia sau vom fi proscrişi (=banned) vă invit la Traian Bădărău, pe blog, pentru continuare, dacă şi duhovnicul meu va blagoslovi. Linkul se găseşte pe semnătură. E adevărat că nu este traficul de aici dar în schimb vom avea avantajul liniştii dogmatice şi vom putea posta cu adevărat doar pentru cei ce cu sinceritate (indiferent de ce confesiune ar fi, dar nu cu duh viclean ci cu sinceritate) caută Adevărul, adică Ortodoxia. Vom căuta duhul bucuriei comunicării în sinceritate iar nu duhul certurilor de cuvinte sau crizelor de personalitate. Dar poate că vom reuşi să ducem aici, până la capăt, misiunea ce ne-a fost încredinţată, ca să nu ne complicăm cu transhumanţa....


Theodor_de_Mopsuestia
Senior Member

Data înregistrării: 24.04.2008
Religia: Catolic
Mesaje: 509

Domnule doctor, am obosit parcurgand, fie si in diagonala, maldarul de citate luate aiurea dupa autori anticatolici, despre care, daca sunteti intr-adevar medic, ar fi trebuit sa va dati seama ca au grave probleme de perceptie a realitatii si relationare cu semenii de alte convingeri. Pana si eu, paralel cu medicina psihiatrica, mi-am dat seama. Ceva autentic puteti produce? altceva decat copy/paste din carti expirate si bolnave si/sau derivate ale predicilor ex-duhovnicului dvs.? Dumnezeu sa il odihneasca cu dreptii; ceva imi spune ca un duhovnic mare cu adevarat nu isi lasa ucenicii sa apuce pe calea fanatismului, fie el (fanatismul) si cerularian, adica parut ortodox.
__________________
Dragul meu, îţi mulţumesc că ai tras exact concluzia pe care o aşteptam. Defectul tău este că citeşti pe diagonală şi deci nu îţi poţi forma gândirea autentică în căutarea serioasă a adevărului. Dacă ai fi avut dorinţa nu de apărarea unor idei preconcepute de papă ai fi văzut că autorul acelor citate este un fost iezuit confirmat de un fost popă iezuit. Dacă nu este aşa şi este o minciună, iar citatele aparţin unor protestanţi nu trebuie să te superi, ei sunt tot producţia papalitaţii, ca o contrareacţie la fanatismul ei, arătând acelaşi fanatism. Ca atare, duhul care nu-ţi place ţie nu-mi place nici mie, dar nu e Ortodox, e duhul fanatismului papal răsfrânt în contemporaneitate, azi transformat viclean prin agiornamento în rânjet politicos pentru a fi corect politic, dar am citat cartea pentru a arăta informaţii despre iezuiţii (pe care îi ridicai mai demult în slăvi) folosind sursele voastre cele fanatice. Nu este greu să găseşti astfel de informaţii pentru că ei au făcut o carieră în sadism şi este presărată istoria cu bălţile de sânge lăsate de ei. Ei au ars pe rug, din ordinul papei, şi oameni care sunt azi consideraţi sfinţi de către voi.
Pentru că într-adevăr numai numele de iezuit provoacă groază şi scârbă, având duhul pe care tu tocmai l-ai criticat, o să dau nişte texte de la Sfinţii Părinţi despre acest subiect, pe scurt, deoarece aici nu dorim a dezvălui Papalitatea (bine că am scăpat de Ea, măcar virtual, măcar pe forumul nostru) ci înşelarea în general pentru a vedea că dacă în domeniul religios este atâta înşelare cu atât mai mult în medicină. Prin parcurgerea studiului mecanismelor înşelării vom putea discerne pe adevăraţii medici, ce practică adevărata medicină, faţă de multitudinea de înşelaţi şi înşelători.
În ceea ce priveşte pe fratele Traian nu el şi nici eu n-am scris cartea de mai sus ci oamenii voştri. Noi însă nu putem să nu sesizăm că singura Biserică nepătată de sânge este Biserica Ortodoxă. Aici nu este vorba de fanatism ci de o constatare istorică, necesară atunci când se face propaganda fide pe la noi, pentru maşinăriile de fanatism religios papal şi protestant care au tocat mii de oameni, din care şi foarte mulţi mucenici ortodocşi. Dar este o tehnică a celor de pe frontul de vest ca atunci când nu au argumente să atace persoane…
Pentru citatele dese folosite am să-ţi dau tot un citat de la Sfântul Siluan care, dacă de sigur nu-l vei citi chinezeşte, adică cu ochii oblici, te va lămuri îndeajuns… dacă vrei.
Cu durere şi dragoste… dar întru adevăr, Alexandru

[ALEXANDRU ANASTASIU]

ARHIMANDRITUL SOFRONIE
CUVIOSUL
SILUAN ATHONITUL
Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica)
Tipărită cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului
ANDREI
Arhiepiscopul Alba-Iuliei


Mănăstirea Sfântul Panteleimon este una dintre cele mai mari şi mai bine chivernisite din Sfântul Munte. Are o minunată bibliotecă, ce numără până la douăzeci de mii de volume, prinŹtre care nu puţine manuscrise vechi, greceşti şi slavone, multe cărţi vechi foarte valoroase, adevărate rarităţi bibliografice, boŹgate secţiuni theologicc, istorice şi altele. în odăile mari şi bine amenajate ale arhondaricului Mănăstirii sânt primiţi adeseori oaspeţi, cu precădere străini. Părintele V., om cu formare theo-logică, care ştia multe limbi străine, era rânduit să vorbească cu ei.
în 1932 venise la Mănăstire un doctor în theologie, catolic, Păr. Ch. B. Acesta a vorbit mult cu Părintele V. despre diferite probleme legate de viaţa Sfântului Munte şi, între altele, a înŹtrebat:
- Ce cărţi citesc monahii voştri?
- Ioan Scărarul, Avva Dorothei, Thcodor Studitul, Ioan
Cassian Romanul, Efrem Sirul, Varsanufie şi Ioan, Macarie cel
Mare, Isaac Sirul, Simeon Noul Theolog, Nichita Stithatul, Gri-
gorie Sinaitul, Grigorie Palama, Maxim Mărturisitorul, Isihie,Diadoh, Nil şi alţi Părinţi cuprinşi în Filocalie - a răspuns Părintele V.
- Monahii voştri citesc astfel de cărti!... La noi numai profesorii le citesc, a spus doctorul, neascunzându-şi mirarea.
- La noi ele sânt cărţile de căpătâi ale fiecărui monah, a răspuns Părintele V. Citesc şi alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi cele ale scriitorilor asceţi mai târzii, ca de pildă Episcopul Ignatie Briancianinov, Episcopul Theofan Zăvorâtul, Cuviosul Nil Sorski, Paisie Velicikovski, Ioan din Kronstadt şi alţii.
Părintele V. a povestit despre această convorbire Stareţului Siluan, pe care adânc îl cinstea. Stareţul a răspuns:
- Ai fi putut spune doctorului aceluia că monahii noştri nu
numai că citesc aceste cărţi, dar ei înşişi ar putea scrie altele la
fel... Monahii nu scriu fiindcă de-acum sânt multe cărţi minunate, iar ei se mulţumesc cu ele; dar de ar fi ca ele să se piardă,
atunci monahii ar scrie altele noi.
în răstimpul îndelungii sale vieţi la Athos Stareţul s'a întâlnit cu mulţi mari nevoitori; unii dintre ei cunoşteau din cercare stările despre care scriu marii nevoitori precum lsaac Sirul, Macarie cel Mare şi alţii; deci cuvântul Stareţului mi s'a părut cât se poate de firesc.

SFÂNTA PREDANIE ŞI SCRIPTURA
Felul Stareţului de a vedea ascultarea ca fiind de neapărată trebuinţă spre a învăţa viaţa duhovnicească era strâns legat de felul cum privea Sfânta Predanie şi Cuvântul lui Dumnezeu.
Viaţa Bisericii o înţelegea ca viaţa în Duhul Sfânt, iar Sfânta Predanie ca neîntrerupta lucrare a Duhului Sfânt în Biserică. Predania, ca vecinică şi neschimbată petrecere a Duhului Sfânt în Biserică, este cel mai adânc temei al fiinţării Ei, drept pentru care Predania cuprinde în sine întreagă viaţa Bisericii, până într' acolo încât şi însăşi Sfânta Scriptură nu este decât unul din chipurile ei. De aci urmează că:
Dacă Biserica s'ar lipsi de Predania Ei, ar înceta a fi ceea ce este, căci slujirea Noului Legământ este slujirea Duhului, ŤscriŹsă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, nu întru lespezi de piatră, ci întru lespezile cele de carne ale inimiiť (2 Cor. 3: 3-6).
Aşadar, de ar fi ca Biserica să se lipsească de toate cărţile ei pentru vreo oarecare pricină, adică de Vechiul şi Noul LegăŹmânt, de scrierile Sfinţilor Părinţi şi de cărţile de slujbe biseriŹceşti, atunci Predania ar realcătui Scriptura, fie şi nu cuvânt cu cuvânt, fie şi în altă limbă, dar în esenţa sa, şi această nouă Scriptură ar fi înfăţişarea aceleiaşi Ťcredinţe carea o dată s'a Predanisit sfinţilorť (Iuda 1: 3), arătarea aceluiaşi Duh Unul Care neschimbat lucrează în Biserică, arătându-se a fi temeiul Ei, esenţa Ei.
Sfânta Scriptură nu este mai adâncă şi nu este mai însemnată decât Sfânta Predanie ci, precum s'a spus mai sus, unul din chiŹpurile ei. Acest chip este cât se poate de preţios, şi prin uşurinţa lui de a se păstra, şi prin uşurinţa de a se folosi; scoasă însă din şuvoiul sfintei Predanii, Scriptura nu poate fi înţeleasă precum se cuvine de nici un fel de cercetare ştiinţifică.
Dacă Apostolul Pavel avea Ťmintea lui Hristosť, atunci cu atât mai mult Sfânta Biserică, ce-I cuprinde şi pe Pavel, are mintea lui Hristos. Iar dacă scrierile lui Pavel şi ale celorlalţi apostoli se numesc Sfânta Scriptură, atunci şi noua Scriptură a Bisericii, adică cea de după pierderea cărţilor vechi, ar fi tot atât de sfântă, căci, după făgăduinţa Domnului, Dumnezeu - Sfânta Treime - neschimbat petrece în Biserică.
Greşit socotesc cei care, despărţindu-se de Predania BiseŹricii, merg, precum cred, la izvoarele ei, adică la Sfânta ScripŹtură. Nu Sfânta Scriptură este izvorul Bisericii, ci Sfânta PreŹdanie. De-a lungul celor dintâi zeci de ani ai istoriei sale BiseŹrica nu avea Scripturile Noului Legământ şi trăia numai după Predanie, pe care Apostolul Pavel în Epistolele sale îi îndemna pe credincioşi să o păzească (2 Thes. 2: 15).
Este îndeobşte cunoscut că toţi ereziarhii s'au întemeiat pe Sfânta Scriptură, cu singura deosebire că ei Ťo înţelegeau după sineť. Despre o astfel de stâlcire a înţelesului Sfintei Scripturi prin răstălmăcirea ei după propria lor înţelegere vorbea deja Apostolul Petru (2 Pt. 3: 16).
Osebitele mădulare ale Bisericii, fără a-i exclude nici pe cei mai buni fii şi învăţători ai Ei, nu ajung a cuprinde în sine toată plinătatea darurilor Sfântului Duh, drept pentru care în învăţătuŹrile şi scrierile lor se găsesc unele nedesăvârşiri şi uneori chiar greşeli; însă în întregul ei învăţătura Bisericii, care cuprinde pliŹnătatea darurilor şi a cunoaşterii, rămâne în veci adevărată.
Neclătita credinţă în adevărul învăţăturii Soborniceştii BiŹserici în întregul Ei şi adânca încredere în tot ce Ea a primit şi a întărit în experienţa Sa se află la temeiul vieţii monahului athoŹnit, scutindu-1 de orice amatorism netradiţional şi de căutări orbecăinde. O astfel de intrare prin credinţă în viaţa Bisericii îl face pe monah un împreună-deţinător al nemărginitelor Ei boŹgăţii, împărtăşind de îndată experienţei sale personale o hotărâtă trăsătură de temeinicie.
învăţându-se din Sfintele Scripturi, din scrierile Sfinţilor PăŹrinţi şi din cărţile liturgice, nedeşertate comori de cuprins dogŹmatic şi de rugăciune, monahul se întâlneşte cu o bogăţie neŹgrăit de măreaţă; drept aceea, nu găseşte în sine înclinarea de a scrie şi el despre acestea, neputând adăuga ceva esenţial nou. Dar când în viaţa Bisericii se iveşte o adevărată nevoie, atunci se scriu noi cărţi.
Fiecare nouă carte ce pretinde a se alătura învăţăturii BiŹsericii sau a o înfăţişa, se supune judecăţii Bisericii care, fie şi încet, cearcă şi ispiteşte toate laturile, şi mai cu seamă înrâurirea învăţăturii ei asupra vieţii. Acest criteriu al înrâuririi învăţăturii asupra vieţii are o deosebită însemnătate, în vârtutea strânsei legături între conştiinţa dogmatică şi viaţă; şi Biserica respinge tot ce se dovedeşte a fi potrivnic sau necorespunzător duhului iubirii lui Hristos prin care Ea trăieşte.
Fiecare fiu şi mădular al Bisericii, călătorind către această iubire, se poticneşte, cade, săvârşeşte nelegiuiri; Biserica însă, în adâncul său, cunoaşte în Duhul Sfânt adevărul dragostei lui Hristos, iar când se iveşte fie şi cuvântul iubire, dar cu alt cuŹprins, Biserica nu se lasă ademenită de nici o filosofie, de nici o altă strălucită învăţătură. Biserica nu se înşală.
Socotesc că Fericitul Siluan, credincios fiu al Bisericii, în scrierile sale îndrumă către cel de pe urmă şi mai temeinic criŹteriu al adevărului în Biserică.
Criteriul acesta este dragostea lui Hristos pentru vrăjmaşi şi smerenia lui Hristos.
Stareţul scria:
ŤNimenea poate cunoaşte de la sine ce este dragostea lui Dumnezeu, dacă nu-1 va învăţa Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră dragostea lui Dumnezeu este cunoscută în Duhul Sfânt, şi de aceea vorbim despre eať.
ŤDomnul este bun şi milostiv, dară noi a grăi despre iubirea Sa nimic am putea în afara Scripturii, de nu ne-ar fi învăţat Duhul Sfântť.
ŤNoi nu putem judeca decât în măsura în care am cunoscut harul Sfântului Duh...ť
ŤSfinţii grăiesc despre ceea ce cu adevărat au văzut şi cuŹnosc. Ei nu vorbesc despre ceea ce nu au văzut...ť (vezi Col. 2: 18).
ŤSfinţii nimic nu grăiesc din mintea lorť.


Şi să nu daţi plicticoasa replică: dacă arătăm adevărul nu iubim pe vrăjmaşi. Tocmai dacă îl arătăm, chiar dacă îi doare, le dăm o şansă de mântuire. Le iubim nu confortul linguşitor al confirmării că ei se mântuiesc, ca să nu-i supărăm, că asta durează doar clipa vieţii de aici ci le dorim din toată inima neliniştea cea bună să caute adevărul, să se mântuiască, să se odihnească nu aici ci în veşnicie, chiar dacă pe noi ne consideră fanatici şi neciopliţi.
Noi ne ferim de a da replici de la noi căci noi nu dorim să ne lăudăm cu noi sau cu felul de a replica inteligent ci cu Dumnezeu care este minunat întru sfinţi şi mai ales pentru că dorim cu ardoare să se laude ADEVĂRUL...

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Despre falsa sfinţenie de vest
Un cuvânt al
Sfântului Ignatie Briancianinov
DESPRE ÎNŞELARE
Editată de
Schitul romanesc Lacu,
Sf. Munte Athos,
1999

Preacuviosul Dorotei, recunoscut ca sfant de catre Biserica soborniceasca, unul din cei mai alesi scriitori ascetici, a vietuit in chinovie, printre frati, iar dupa sfarsitul sfintilor povatuitori si-a intemeiat propria sa manastire si a fost intai-statator al ei. Sfantul Ioan Scararul atentioneaza ca cei inclinati spre cugetare semeata si alte patimi sufletesti nu trebuie nicicum sa-si aleaga viata in pustnicie, ci sa petreaca in mijlocul obstii si sa se mantuiasca prin lucrarea poruncilor (Cuvantul 8, cap. 10, 18, 21, 25 - Cuvantul 27, cap. 13, 36): caci orice fel de vietuire, fie in pustie, fie in chinovie, atunci cand este potrivit, atunci cand este potrivit cu voia lui Dumnezeu, si are ca tel a placea lui Dumnezeu, este preafericit (88 de capete ale Preacuviosului Simeon Noul Teolog). Din zavorarea de mai inainte de vreme odrasleste inselarea draceasca, nu numai cea care bate la ochi, ci si cea care este nevazuta la aratare: a cugetului, a sufletului, fara de asemanare mai primejdioasa decat cea dintai, ca una care se tamaduieste foarte anevoie, iar adesea nici nu cunoaste tarriaduire. Acest rod al inselarii, care se intemeiaza pe cugetarea semeata, este numit de catre Sfintii Parinti "parere" (Ale Sfantului Grigorie Sinaitul, capetele 128,131,132), atunci cand nevoitorul primeste pareri mincinoase despre lucrurile duhovnicesti si despre sine, socotindu-le adevarate. Parerilor si vedeniilor mincinoase le urmeaza intotdeauna, potrivit legaturii firesti de simtire si de lucrare dintre minte si inima, simtiri amagitoare, desfatatoare ale inimii: ele nu sunt altceva decat lucrarea unei patimi subtiri a dulcetii si slavei desarte. Cei molipsiti de catre aceasta inselare se fac propavaduitori ai unei invataturi ascetice mincinoase, cateodata si ereziarhi, spre vesnica pieire a lor si a celor apropiati lor. Sfantul Isaac Sirul pomeneste, in cel deal 55-lea Cuvant, ca un oarecare Malpas a dus in pustnicie o viata foarte aspra de nevoitor, cu telul de a atinge o inalta stare duhovniceasca, si a cazut in trufie si inselare demonica vadita, facandu-se intemeietor si capetenie a sectei evhaitilor.
Ca pilda de carte ascetica scrisa in acea stare de inselare numita "parere" putem da lucrarea lui Toma de Kempis, numita "Urmarea lui Hristos". Ea rasufla o patima subtire a dulcetii si o cugetare semeata, care naste in oamenii orbiti si plini pe deasupra peste masura de patimi, o desfatare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericitii si intunecatii ! Ei nu pricep, ca adulmecand damful subtire al patimilor care traiesc in ei, se indulcesc de el, socotindu-1 in orbirea lor, mireasma a harului ! Ei nu inteleg ca de desfatarea duhovniceasca sunt in stare doar sfintii, ca inaintea desfatarii duhovnicesti trebuie sa mearga pocainta si curatirea de patimi, ca desfatarea duhovniceasca nu sta in puterea pacatosului, ca el trebuie sa se cunoasca pe sine ca fiind nevrednic de desfatare, sa o alunge, daca aceasta va incepe sa-i dea tarcoale, sa o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o vadita si pierzatoare amagire de sine, ca pe o miscare subtire a slavei desarte, a cugetarii semete si a patimii dulcetii. IIn pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vartoasa inselare demonica Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola si alii nevoitori ai latinilor (Dupa caderea Bisericii de Apus de la cea din Rasarit), recunoscuti de ei ca sfinti. "Atunci cand Francisc a fost rapit la cer" spune scriitorul Vietii acestuia, "Dumnezeu Tatal, vazandu-l, S-a intrebat, fiind pentru o clipa in nedumerire: cui sa dea intaietate, Fiului Sau Celui dupa fire, sau fiului dupa har - Francisc". Ce poate fi mai cumplit, mai had decat aceasta hula, ce poate fi mai intristator decat aceasta amagire !
In vremea de astazi, in patria noastra, putem spune cu hotarare ca viata anahoretica intr-o pustie nelocuita este cu neputinta, iar zavorarea - foarte anevoioasa, fiind mai primejdioasa si mai nepotrivita ca oricand. In acest fapt trebuie sa vedem voia lui Dumnezeu si sa ne supunem ei. Daca vrei sa fii un isihast placut lui Dumnezeu, iubeste tacerea si deprinde-te cu ea cu toata osardia care-ti sta in putinta. Nu-ti ingadui sa vorbesti in desert nici in biserica nici la trapeza, nici la chilie; nu-ti ingadui sa iesi din manastire decat la mare nevoie si pentru cat mai putina vreme; nu-ti ingadui a lega cunostinte, mai cu seama apropiate,nici in afara, nici inlauntrul manastirii; nu-ti ingadui o purtare sloboda si destinderi vatamatoare; poarta-te ca un strain si calator, atat in manastire cat si in viata pamanteasca indeobste - si te vei face isihast, pustnic, anahoret, prin dumnezeiasca dragoste.
Iar daca Dumnezeu te va vedea inzestrat pentru pustie sau pentru zavorare, atunci El Insusi, cu negraitele Sale judecati, iti va orandui viata de pustnicie si linistire, precum i-a oranduit-o Fericitului Serafim de Sarov, sau iti va orandui zavorare, .precum a oranduit-o Fericitului Gheorghe, zavoratul din manastirea Zadonsk*.
pag. 22
Staretul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a stramutat in Muntele Athos, din Moldova, in anul 1747. In scurta vreme, a cercetat toate manastirile si schiturile, a stat de vorba cu numerosi batrani pe care parerea obsteasca a Sfantului Munte ii tinea de monahi foarte incercati si sfinti. Atunci, insa, cand a inceput sa-i intrebe pe acesti monahi despre cartile Sfintilor Parinti care au scris despre rugaciunea mintii, s-a aratat nu doar ca nu aveau habar ca vor fi fost pe lume asemenea carti, ci si ca nu stiau nici macar numele sfintilor Scriitori; Filocalia nu fusese, inca, tiparita in greceste (Din scrisoarea staretului Paisie catre staretul Teodosie. Scrierile lui Paisie, ed. Pustiei Optina). Rugaciunea cu luare-aminte cere lepadare de sine, si putini se hotarasc sa se lepede de sine. Cel inchis in sine prin luarea-aminte, care se afla in stare de uimire din pricina vederii pacatoseniei sale nu este in stare de vorbire multa si, indeobste, de scene de efect si actorie - unul ca acesta apare inaintea celor ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, "neispravit" in~ toate privintele. Usor este, oare, sa te deosebesti de parerea lumii ? Iar lumea, cum sa-1 cunoasca pe nevoitorul adevaratei rugaciuni, cand nevointa aceasta este ea insasi cu totul necunoscuta lumii ? Altfel stau lucrurile cu cel aflat in amagire de sine ! Nu mananca, nu bea, nu doarme, iarna umbla doar in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti ii invata si ii mustra cu o nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui, infierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceasta infierbantrare nenorocita si pierzatoare. Sfant si gata ! De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe care le are societatea omeŹneasca spre asemenea lucruri: "rabdati", scrie Apostolul Pavel catre Corinteni, "de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce e al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz" (2 Cor. 11, 20). In continuare, Sfantul Apostol spune ca el, fiind in Corint, nu a putut sa se poarte cu indrazneala si obraznicie: purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a "blandetii si ingaduintei lui Hristos" (2 Cor. 10,1). O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti - aceasta dupa caderea ei de la Biserica Rasariteana si indepartarea Sfantului Duh de la ea - s-au rugat si au ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti paruti sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inselarea isi ridica, deja, in chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosita la eretici credinta dogmatica. Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost intotdeauna "extatica" din pricina neobisnuitei lor infierbantari trupesti si patimase. Intr-o asemenea stare se afla(Ignatiu de Loyola, intemeietorul Ordinului iezuitilor. Inchipuirea lui era atat de aprinsa si de atatata, incat, precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca si sa intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte, dupa bunul sau plac, iadul sau raiul. Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lucrarea inchipuirii omenesti; lucrarea inchipuirii omenesti, de una singura, este neindestulatoare pentru aceasta: faptul se savarsea prin lucrarea demonilor, care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neindestulatoare omeneasca, adaugand lucrare la lucrare, plinind o lucrare prin cealalta, pe temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a insusit o indreptare mincinoasa. Se stie ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si numai prin bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari - se daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea). Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe cei inselati. In sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor. "Cel ce vede duhul amagirii - in vedeniile care-i sunt infatisate", a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, "foarte adesea este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smereniei ori rugaciunii, ori lacrimii adevarate nu incape intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta si se deda intruna, fara frica, patimilor viclene (Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7).
pag. 29
Despre papism, deocamdată, atât.
Cu durere şi dragoste, Alexandru

[ALEXANDRU ANASTASIU]

15.11.2011, 0610

Erethorn
Senior Member

Data înregistrării: 28.12.2009
Locaţie: Timisoara
Religia: Catolic
Mesaje: 1.750

Domnule doctor, dumneavoastra aveti ca semnatura un citat foarte frumos, cu care sunt intru totul de acord:

SF. MARCU ASCETUL: "Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea"

Haideti sa aplicam acest criteriu al Sf. Marcu Ascetul la discursul dumneavoastra, si deci sa analizam cam cat adevar se poate afla in urmatoarea expresie smerita, blanda si iubitoare care va apartine:

La urmă arătăm cum din minciună provine sadismul demonic al papalităţii.

Expresia smerită, blândă si iubitoare… în adevăr are aceeaşi rădăcină ca şi expresiile următoare din Sfânta Scriptură:

Apoc.2:2. Ştiu faptele tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi cum că nu poţi suferi pe cei răi şi ai cercat pe cei ce se zic pe sine apostoli şi nu sunt şi i-ai aflat mincinoşi;
Apoc.2:9. Ştiu necazul tău şi sărăcia ta, dar eşti bogat, şi hula din partea celor ce zic despre ei înşişi că sunt iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei.
II.Ioan 1:6. Şi aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum aţi auzit dintru început, ca să umblaţi întru iubire.
II.Ioan 1:7. Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul.
II.Ioan 1:8. Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat, ci să primiţi plată deplină.
II.Ioan 1:9. Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul.
II.Ioan 1:10. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit!
II.Ioan 1:11. Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.
Iuda 3 Iubiţilor, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.
Iuda 4 Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.
Iuda 8 Asemenea deci şi aceştia, visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle (cereşti).
Iuda 10 Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, - ca dobitoacele necuvântătoare, - ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea.
Iuda 11 Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core.
Iuda 12 Aceştia sunt ca nişte pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti, ospătând fără sfială împreună cu voi, îmbuibându-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi,
Iuda 13 Valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie.Iuda 16 Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste.
Iuda 17 Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos,
Iuda 18 Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite.
Iuda 19 Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul.

Şi multe altele…
Expresia mea este o palidă contrapondere la mândria, furia şi urâtoarea dâră murdară a papalităţii în istorie. Vedeţi… noi facem apologie, nu asasinate în masă.
Cu durere şi dragoste, chiar şi pentru papa, ca să revină în sfârşit la Sfânta Biserică, să se poată mântui, Alexandru

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Din cartea GEORGES BLOND
FURIOŞII DOMNULUI
Catolici şi protestanţi : patru veacuri de fanatism

paginile 148-158
Dictatura lui Calvin
— în sfîrşit, copiii noştri vor putea învăţa să citească Ouar şi eu vreau sa învăţ să scriu şi să socotesc mai bine: Mulţi oameni sînt foarte mulţumiţi că s-a deschis şcoala asta, ştiu cîteva familii care se duc ia scoală în fiecare zi copii şi părinţi. Cum, încă nu ştiţi unde se găseşte'? Sala „Boytet" la Crucea de Aur. Mai era şi cea ele la Versonnex, in cartier, dar era situată departe pentru copii şi dealtfel şcoala aceea nu era de ajuns.
Fireşte, aceste cuvinte de mai sus, schimbate între gene-vezi în toamna anului 1532, n-au fost înregistrate la mag¬netofon, dar substanţa lor e istorică. Nouă, cărora instruc¬ţiunea ne esie împărţită cu tot atîta dărnicie ca şi apa de băut. ne este greu să ne închipuim foamea şi setea de cunoştinţe a populaţiei de la oraşe m secolul al XVI-lea. Pe măsură ce se dezvoltau industria şi comerţul, analfabeţii sufereau în viata profesională de pe urma ignoranţei lor. înfiinţarea la Geneva a şcolii de la Crucea de Aur a stîrnit entuziasm. Iniţiativa se datora lui Antoine Froment, cleric reformat, venit din Neufchâtel. Copiii, ca şi adulţii, pri-meau acolo o instrucţiune elementară: învăţau să scrie, să citească şi să socotească. Se înghesuiau care mai de care şi nu vedeau nici un rău ca învăţământul să fie com¬pletat cu comentarii pe marginea Noului testament. Iniţia¬tiva lui Froment nu era numai „socială", ci şi dibace, ea râspîndea ideea că între Reformă şi instrucţiune se poate pune semnul egalităţii.
Reforma sosită din Germania a invadat Geneva, ca o armată puternică ce întîmpină puţină rezistenţă. Au fost şi unele tulburări, cîţiva morţi, o intervenţie a trupelor ducelui de Savoia pe sub zidurile oraşului, episcopul a trebuit să fugă, mai curînd intimidat decît alungat de o răzmeriţă populară. Dar oraşul a fost cucerit cu foarte mică vărsare de sînge şi fără nici un martir. în cele din urmă, consiliul general adoptă o hotărîre potrivit căreia populaţia Genevei „va trăi în conformitate cu cuvîntul Domnului". Majoritatea catolicilor care nu se converteau plecau din oraş.
Cu tot acest succes relativ lesnicios, numele Genevei rămîne asociat în istoria antagonismului dintre catolici şi protestanţi cu o idee de violenţă, de asprime necruţătoare. Şi în acest oraş s-au auzit ţipetele schingiuiţilor, a fost văzut înălţîndu-se fumul rugurilor. Putem să ne dăm seama destul de uşor de ce. s-au petrecut acele lucruri şi cum.
în a doua jumătate a lunii iulie 1.536, un călător de vreo treizeci şi cinci de ani, slab, cu faţa gălbejită şi străvezie, cu o barbă lungă, subţire şi foarte ascuţită, se opri la un han de lîngă poarta Cornavin, spunînd că ar dori să înnopteze acolo. Povesti că venea de la Ferrara şi se ducea la Basel şi îşi arătă paşaportul. Se numea Jean Calvin.
Calvin nu avea treizeci şi cinci de ani cînd sosi la hanul de la poarta Cornavin, ci douăzeci şi şapte. Părea mai bătrîn, deoarece organismul său şubred şi bolnăvicios era deja uzat de muncă, de interminabilele călătorii pe drumurile Europei occidentale şi de asemenea, fâră-ndo-îală, de un foc lăuntric intens şi stâpînit, foc şi gheaţă totodată, care avea să facă din el exact contrarul unui om deschis.
De-abîa se instalase la han ca să îmbuce ceva de regim, cînd îi văzu intrînd în sală ca o furtună pe călugărul re¬format Jean Farel. Am mai întîinit acest personaj la Meaux ; părăsind cenaclul, s-a dus să întemeieze la Paris prima biserică luterană clandestină.
Nimic nu-i inspira mai multă silă lui Calvin decît efu¬ziunile, tărăboiul, indiscreţia. Şi iată-i îmbrăţişat, scuturat, asurzit de piticul roşcovan, care îi povestea despre admi¬rabila instaurare a protestantismului la Geneva, care-i spunea în ce măsură a contribuit el, Farel, la această chestiune şi care conchidea — în acea clipă Calvin se trase înapoi, gest care rămase vestit — că cucerirea nu era asi-gurată şi că era nevoie ca el, Calvin, să rămînă la Geneva pentru a evangheliza oraşul pînă în adîncurile lui, pînă la rădăcină.
— Dar, spuse Calvin, eu mă duc la Basel, mă duc să
studiez. Trebuie să mă păstrez disponibil pentru aceste
studii.
Farel scoase un răget cînd auzi un cleric spunînd că vrea să se păstreze disponibil.
— Am să-I rog pe Dumnezeu, sfîrşi el prin a striga,
să blesteme studiile tale dacă refuzi să munceşti aici
pentru cauza lui Dumnezeu !
Calvin se uita la el oarecum îngrozit. în cele din urmă declară că va rămîne.
Prima sa perioadă de şedere ia Geneva a durat ceva mai puţin de doi ani şi s-a încheiat cu un eşec. însărcinat de consiliu să-i determine pe genevezi ca în cel mai scurt termen „să trăiască în conformitate cu cuvîntul Domnului", Calvin redacta pe dată lucrarea Articole despre disciplina ecleziastică. Primul obiectiv : să măture orice urmă a cultului catolic. Era uşor. Echipe de oameni plini de rîvnă despuiau bisericile, devenite temple, de statui şi de toate imaginile. Obiectele nu se apără. Catolicii rămaşi în oraş nu îndrăzneau să crîcneaseă. Dar Calvin întîlni opoziţio-nişti în rîndurile reformaţilor.
Articolele stipulau că toţi locuitorii vor face în public o confesiune de credinţă, că copiii vor urma lecţii de cate¬hism, că împărtăşania cu ambele cuminecături va fi prac¬ticată o dată pe lună, dar că cetăţenii nevrednici vor fi excluşi de la această ceremonie. Excomunicaţi, spunea textul.
— Şi cine vor fi cei nevrednici ?
■— Oamenii cu purtări necuviincioase. :— Şi cine îi va desemna ?
— Preoţii.
Genevezilor li s-a părut prea de tot ca preoţii să instituie o cenzură morală. în ziua de paşti a anului 1538, Calvin, predicînd la catedrala Sfîntul Petru, a proclamat că refuză să acorde împărtăşania cu ambele cuminecături unei asistenţe în care se aflau, desigur, oameni adulteri sau care blestemă. A doua zi, adunarea generală 1-a sur¬ghiunit din oraş.
Opera scrisă a lui Calvin cuprinde cincizeci şi nouă de volume in-octavo, aproape patruzeci de mii de pagini. Totuşi, Karl Barth, unul dintre cei mai mari teologi ai Reformei, s-a ridicat împotriva folosirii termenilor de calvinism şi luteranism, care ar putea lăsa impresia, după părerea lui, că există două doctrine fundamental deose¬bite. Nu vom încerca aici nici măcar să definim calvinis-mul, aşa cum îl consideră cei care acceptă să-I numească astfel. Vom aminti numai ceea ce este îndeobşte admis, şi anume că concepţia lui Calvin despre „mîntuirea prin credinţă şi nu prin fapte bune" era încă şi mai riguroasă decît a lui Luther. „Servul arbitru" al primului reformator este la Calvin împins la extrem în ideea sa centrală a pre¬destinării. „Noi numim predestinare sfatul etern al lui Dumnezeu prin care el a determinat ceea ce trebuie să facă dintr-un om oarecare. Căci nu-i creează pe toţi deopotrivă, ci pe unii îi sorteşte vieţii veşnice, iar pe alţii damnării pe vecie". în concepţia lui Calvin, această doc¬trină, recunoscută chiar de el ca fiind cumplită, nu trebuia să ducă la un fatalism care să îngăduie toate ticăloşiile („Orice aş face, sînt ales sau osîndit dinainte"), ci, dimpo¬trivă, postula o rigoare morală intransigentă. Nu a izbutit să-i convingă pe genevezi să îmbrăţişeze părerile sale.
Se gîndea că nu se va mai întoarce niciodată la Geneva. Plecase la Strasbourg, unde amplifica şi traducea din la¬tină in franceză lucrarea sa Instituţia creştină, carte de teologie dogmatică atît de bine scrisă, încît avea să-i asigure reputaţia unui „foarte mare scriitor, sub raport cronologic primul dintre maeştrii limbii franceze moderne". Muncea din zori şi pînă în noapte, distrugîndu-şi sănătatea de pe atunci şubredă. Emfizematos, hepatic, ar fi diagnosticat un medic din zilele noastre. Discipolii săi îi conjurau să se menajeze şi de asemenea îi spuneau :
— De ce nu te căsătoreşti ? O soţie bună ar avea grijă de dumneata. Dealtfel, din moment ce eşti împotriva celibatului preoţilor, ar trebui să dai exemplu.
Calvin nu avea temperamentul lui Luther. Nu avea temperament deloc din cîte ne putem da seama, dar argu¬mentul doctrinal îi convinse şi declară : „Bine, însura-ţi-mă !". I se găsi o soţie, Idelette de Bure, elegantă, fină, drăguţă ; era aproape păcat să fie căsătorită cu un om care repeta întruna că pentru el singura frumuseţe a femeii era „castitatea, pudoarea, modestia şi grija pentru soţ". O cunoscu totuşi, înlrucît îi născu un fiu, care n-a trăit. Ea muri cu mult înainte de soţul ei.
în octombrie 1540, doi soli de ia Geneva îl vestiră pe Calvin că cele trei consilii votaseră în unanimitate reche¬marea sa. I se cerea, era rugat să se întoarcă.
Cronicarii nu vorbesc prea mult despre evenimentele care determinaseră această hotărîre. Avuseseră loc „mari tulburări, lupte civile şi sfîşieri, omoruri şi ruine" cîtă vreme Reforma se instaurase fără mari complicaţii. Pla¬ciditatea elveţiană fusese tulburată abia într-un tîrziu de marea schimbare religioasă, iar burghezia geneveză mun-citoare şi econoamă, doritoare în primul rînd de ordine, nu avusese răbdare să aştepte ca apele să se liniştească. La. patruzeci de luni după surghiunire, surghiunitul a fost primit cu mari onoruri. Toţi magistraţii oraşului veniseră în întîmpinarea sa, precedaţi de un crainic. Calvin pusese condiţii. Ele se rezumau la două cu¬vinte : autoritate absolută. La 20 noiembrie 1541 populaţia geneveză adunată în piaţa Molard vota prin aclamaţii instaurarea unui „guvern în conformitate cu evanghelia Domnului nostru Iisus Hrîstos". Hristos devenea re¬gele cetăţii, iar Calvin reprezentantul lui. Ne aducem aminte cum s-a încheiat pentru Savonarola, la Florenţa, această strînsă îmbinare a elementului religios cu cei politic. Cum s-a terminat Ia Munster. Faptul că la Ge¬neva nu am asistat la o prăbuşire răsunătoare a profe¬tului dictator rămîne istoriceşte de mirare.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Calvin începuse prin a ridica la rangul de principiu separarea puterilor : cea politică, cea religioasă. De fapt, situaţia stătea astfel : magistraţii (civili) aveau reprezen¬tanţi în consistoriu (religioşi), însărcinaţi să vegheze Ia păstrarea bunelor moravuri ..publice şi private". Spre a supune oraşul autorităţii cuvîntului Domnului, consiliul general începu prin a promulga ordonanţe care con¬damnau hulirea şi beţivăneala, urmate de altele care interziceau balurile, banchetele, luxul şi numeroase pri¬lejuri de petrecere.
Numai după cîteva luni de regim al lui Calvin, totul e reglementat : meniul de Ia ospeţele de sărbătoare, orele ele deschidere ale tavernelor, jocurile de cărţi, îmbrăcă¬mintea, pieptănătura. O tînără care în glumă s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti la sărbătorirea unei nunţi a fost dusă ia tribunal mânu militari. Femeile vinovate de a se fi arătat în public cu mîneci bufante erau supuse Ia o amendă. Era amendat şi cel care a adormit la predică şi cel care a cîntat un cîntec ce era socotit deşucheat.
Iscodirea este corolarul obligatoriu al oricărei ordini morale. Corne e un burghez onorabil, pe deasupra şi sin¬dic, cu alte cuvinte o autoritate. El şi soţia lui se vizi¬tează cu familia Perrin, a cărei pietate se află deasupra oricărei bănuieli. Prietenul Perrin a fost chiar un adept înflăcărat al lui Farel. Dar iată că, cu prilejul unei săr¬bători de familie, soţii Corne şi Perrin cad în mrejele ispitei şi dansează. Denunţaţi, se trezesc in temniţă.
— Destul !
într-un oraş se găsesc întotdeauna adepţi fanatici ai ordinii morale. Dar şi mal .lesne se găsesc oameni care se opun acestei ordini, ce] puţin la început. Timp de mai mulţi ani, Calvin a luptat împotriva acestei opoziţii fă-şe sau subterane, trintind ani de puşcărie, amenzi şi amenzi onorabile ( ' Pedeapsă infamantă care consta în mărturisirea publică a unei greşeli, a unei crime'). Persoane de seamă, care în urmă cu c săptămână erau titulare ale unei funcţia municipale sau religioase, erau văzute deodată în stradă, cu capul desco¬perit şi în cămaşă, strigînd că făptuiseră o crimă şi po-câindu-se.
Mînia împotriva dictatorului începu să crească. Calvin fu insultat în stradă. Avem impresia că timp de doi sau trei ani a putut adesea să se întrebe dacă nu va fi nevoi; si renunţe sau chiar dacă nu va fi din nou alungat.
Dar nu. Calvin nu-şi punea niciodată o asemenea întrebare. Genevezii aveau să-şi dea seama că el era hotărît să facă respectată prin orice mijloc domnia iui Iisus Hristos.
La începutul anului 1547, un personaj numit Gruet. foarte probabil neguţător, fiu de notar, posedînd o instruc¬ţiune solidă şi vorbind limba latină, avînd un caracter jovial şi neconformist, se făcuse remarcat după ce lan¬sase fără destulă discreţie mai multe păreri ce făcuseră să-i meargă faima de sceptic, liber-cugetător şi chiar răzvrătit. După cum gândea el. credinţa in nemurirea sufletului era o iluzie naivă, iar normele dictate de gu¬vernanţi nişte hotăriri întâmplătoare sau de circum¬stanţă, fără cea mai mică valoare morală.
In dimineaţa de 25 iunie, slujbaşii de la biserica Sfîntul Petru au găsit lipit pe amvon un afiş scris in dia¬lect, care. tradus, ar fi sunat cam aşa : ..Burtosule. tu şi părtaşii tăi aţi face mai bine să vă ţineţi gura. Dacă rse scoateţi din liţîni. nimeni nu ne va putea împiedica să vă dăm grămadă. Veţi blestema ceasul cînd aţi părăsit -ăăugăria voastră. Mai te: minaţi odată cu mustrările, preoţi v x>roeiţi ce sînteţi. renegaţi care vreţi să faceţi să se ducă dracului totul. Luaţi aminte ! Cine îndură prea mult se răzbună. Băgaţi-vă în cap spusele mele".
în ziua de 2!î iunie s-a vorbit despic acest afiş la şe¬dinţa micului consiliu. Invectiva ...burtosule" nu putea. evident, să-i fie adresată lui Calvin, dar putea să desemneze pe unul dintre predicatorii de la biserica Sfîntul Petru. Cineva a spus :
— Autorul afişului trebuie să fie Gruet. Să-I luăm
la întrebări.
în timp ce-I interogau s-a făcut la el o percheziţie. E greu de ştiut ce s-a găsit cu adevărat. Scrieri ale lui Calvin adnotate într-un fel injurios ? Nimic nu e sigur. Gruet recunoscu totuşi că o frază citată dintr-o ciornă de scrisoare şi în care se vorbea despre un om „ambiţios, mîndru şi trufaş" se referea la Calvin. Dar tăgăduia categoric că ar fi fost autorul afişului din biserica Sfîntul Petru.
La 2 iulie, într-o scrisoare adresată lui Pierre Viret, Calvin (care se interesa pătimaş de această anchetă) re¬cunoscu că afişul într-adevăr nu era scris de mîna iui Gruet. Dar voia ca acest răzvrătit, deţinut în închisoarea episcopiei, să fie în continuare interogat.
Fiecare interogatoriu era însoţit de o şedinţă de estra-padă, supliciu deja descria. De îndată ce fu ameninţat cu această caznă, Gruet, înnebunit, declară că va mărturisi orice, fiind constrîns,
— Bine, au spus judecătorii, să începem.
într-adevăr, la prima şedinţă Gruet a mărturisit tot ce
au vrut anchetatorii. A doua zi a fost supus din nou (şi de mai multe ori) la estrapadă pentru că i se cerea ..numele complicilor". Spuse nişte nume la întâmplare. Magistraţii mai voiau o şedinţă de supliciu, nimeni nu pricepea de ce. Gruet se aruncă în genunchi, îi imploră, în zadar. Torturat încă o dată, vorbi fără şir şi ceru să fie omorît. La 25 iulie un tribunal îl condamnă la moarte. A fost decapitat, iar capul i-a fost ţintuit la stîlpul infamiei.
Gruet, după cum am mai spus, nu era un catolic, ci un liber-cugetător. Supliciul şi moartea sa nu se înscriu exact pe linia de măceluri scandaloase dintre catolici şi protestanţi, dar au o valoare ele exemplu. Intoleranţa religioasă îşi luase zborul ca o monstruoasă pasăre de pradă. Dovada că nu făcea nici o deosebire între o religie şi alta, că ceva, un rău în sine avea să fie dată de procesul lui Michel Servet.
E cu neputinţă să nu rosteşti cuvintele spirit distins cînd vorbeşti despre acest spaniol blond (născut în Navarra în 1508 sau 1511, cu studiile universitare făcute la Saragosa şl la Toulouse), teolog şi totodată medic, astrolog şi alchimist, care vorbea latina şi citea greaca şi ebraica. Dreptatea cere să i se atribuie măcar în parte descoperirea circulaţiei sîngelui. datorită unor aluzii ce se găsesc pe această temă în prima sa lucrare publicată în 1531 : De trinitatis erroribus. Nu era vorba de medicină, ci de teologie. Servet nega dogma treimii, care nu se găseşte în Biblie, după spusele lui. Descoperind această lucrare, doctorii reformaţi de la Geneva se dezlănţuiră în invective şi-i făcură lui Servet o publicitate la care nu spera.
Dinspre partea catolicilor s-a manifestat indiferenţă sau poate că lucrarea nu a stîrnit în Franţa decît prea puţină vîlvă. Ulterior, Michel Servet a fost întîlnit în calitate de medic particular al arhiepiscopului din Vienne, regiunea Dauphine. Prelatul era binevoitor la adresa lui, dar în oraş se afla un inchizitor.
în 1553 Servet tipări Cristianismi restitutio, în care dezvolta ideea că Reforma şi reformatorii „falsificaseră" doctrina creştină primitivă. Lucrarea cuprindea, printre altele, douăsprezece scrisori deschise către Calvin, căruia Servei îi trimise un exemplar de autor. Urmarea comportă o latură poliţistă destul de neplăcută.