Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

C. SFÂNTUL MITROPOLIT SAVA BRANCOVICI AL TRANSILVANIEI.
A îndeplinit slujba de preot-protopop timp de mai mulţi ani, pînă în 1656, cînd soborul de preoţi şi mireni ortodocşi, întrunit la Alba Iulia, 1-a ales în scaunul de mitropolit al Ardealului. A trecut din nou în Ţara Românească, unde, după ce a fost călugărit sub numele de Sfântul Sava, a fost hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Tirgovişte, a treia zi după înălţarea Sfintei Cruci din anul 1656, de către mitropolitul Ştefan, vlădica Longhin Brancovici, episcopii ţării şi unii arhierei străini aflaţi în capitala Ţării Româneşti. încărcat cu daruri, primite de la domnitorul Constantin Şerban Basarab şi de la mitropolitul Ştefan, s-a reîntors apoi la turma sa din Transilvania, fiind primit cu mare cinste în reşedinţa sa de la Alba Iulia.
La 28 decembrie 1656, a primit diploma de recunoaştere din partea principelui Gheorghe Râkoczy II (1648—1660), prin care i se acorda o jurisdicţie foarte întinsă, aşa cum n-a avut nici unul din înaintaşii lui : Transilvania propriu-zisă, Severinul, Zarandul, Bihorul şi Maramureşul, cu excepţia Ţării Făgăraşului şi a cîtorva biserici. Nu era pus sub atîrnarea superintendentului calvin şi nici nu i s-au impus cele 15 puncte calvine, aşa cum se întîmplase cu Simion Ştefan, în 1643. Acest lucru s-ar putea explica atît prin personalitatea sa — făcînd parte dintr-o familie de vlădici şi de luptători împotriva turcilor —, cît şi prin legăturile politice pe care Gh. Râkoczy II le încheiase înainte cu un an cu domnii români Constantin Şerban al Ţarii Româneşti şi Gheorghe Ştefan al Moldovei.
Păstoria lui Sfântul Sava, deşi îndelungată, a fost mult tulburată de acţiunea prozelitistă calvină care se ducea printre românii ortodocşi, patronată de înşişi principii Transilvaniei, dar şi de războaiele şi schimbările politice petrecute atunci.
în ce priveşte politica religioasă, notăm c'î după moartea lui Gheorghe Râkoczy I (1648), văduva sa, Susana Lorântffy, a făcut noi încercări pentru atragerea românilor (mai ales a celor din Făgăraş) la calvinism. în acest scop, la 2 aprilie 1657, a numit nişte «vizitatori» (un fel de inspectori calvini), care să inspecteze de două ori pe an toate parohiile româneşti din Ţara Făgăraşului, să se intereseze de pregătirea preoţilor şi de felul cum îşi desfăşoară activitatea. Chel-tuielile lor de deplasare şi întreţinere Ie suportau preoţii şi credincioşii români (în 1658, de pildă, au fost cercetaţi preoţii şi grămăticii din 39 de sate). A doua zi, 3 aprilie 1657, principesa Susana Lorântfiy a semnat un nou decret, prin care se înfiinţa o şcoală calvină românească în Făgăraş, alături de biserica şi şcoala reformată maghiară. Decretul respectiv era însoţit de o serie de dispoziţii privitoare la organizarea şcolii, elevi, inspectori, învăţători, mijloacele de întreţinere etc.
Din lectura acestor dispoziţii, "rezultă limpede că prin înfiinţarea şcolii nu se urmărea altceva decît «calvinizarea» viitorilor preoţi şi învăţători din Ţara Făgăraşului şi — prin ei — a maselor largi de credincioşi. De pildă, se prevedea ca învăţătorul şcolii să fie absolvent al unei şcoli reformate maghiare, fiind îndatorat să înveţe pe elevi Catehismul calvinesc şi cîntările calvine folosite de comunităţile ro-mâno-calvine din Lugoj şi Caransebeş, să traducă rugăciunile calvine în româneşte etc. Se dispunea apoi ca toţi «grămăticii» români din Ţara Făgăraşului să frecventeze cursurile acelei şcoli, urmînd ca după absolvire sa funcţioneze ca învăţători şi preoţi în Ţara Făgăraşului. Absolvenţii buni învăţau — în continuare — şi la şcoala latinească, i Elevii săraci erau întreţinuţi clin contribuţiile preoţilor (cîte 25 de/ bani şi o găină) şi ale satelor (cîte 25 de bani) din Ţara Făgăraşului.;
[…]
Dar nu peste mult timp, vlădica Sfântul Sava a ajuns la neînţelegeri cu principele şi cu ceilalţi cîrmuitori calvini ai Transilvaniei. Astfel, în 1667, principele a încredinţat pe cei patru «epitropi» ai averii mitropoliei să ceară socoteală mitropolitului de toate veniturile încasate de la începutul păstoririi sale şi să ia măsuri pentru deschiderea unei şcoli şi pentru reînfiinţarea tipografiei. Cerea de asemenea să fie ascultaţi preoţii români care ar fi suferit vreo nedreptate din partea mitropolitului.
[…]
Noi asupriri. După reîntoarcerea din Rusia, pentru mitropolitul Sfântul Sava a început o perioadă de asupriri din partea lui Mihail Apaffi şi a celorlalţi cîrmuitori calvini, care şi-au dat seama că prin această călătorie i-a sporit încrederea în Ortodoxie şi hotărîrea de a rămîne statornic în credinţa strămoşească şi în toate rînduielile ei. Se adaugă la aceasta şi teama lui Apaffi — om de încredere al turcilor — că Sfântul Sava urmărise în călătoria sa şi interese de natură politică. De aceea, la 20 februarie 1669, îndemnat de superintendentul calvin Kovăsznay Peter, Apaffi a dat un decret, prin care i s-au impus lui Sfântul Sava noi restricţii, în esenţă identice cu cele impuse lui Simion Ştefan, în 1643.
Cea mai grea îndatorire era aceea a subordonării mitropolitului faţă de superintendentul calvin «atît în hirotonirea preoţilor şi a protopopilor, precum şi în destituirea celor nevrednici sau reprimirea celor ce făgăduiesc îndreptarea vieţii... în convocarea şi conducerea sinodului generai românesc» etc, De asemenea, i se cerea să înfiinţeze şcoli româneşti, să reînfiinţeze tipografia, în care să publice cărţi noi, să se săvîrşească slujbele numai în româneşte. Cu toate că aceste măsuri păreau favorabile Bisericii Ortodoxe, totuşi, prin ele nu se urmărea decît calvinizarea ei treptată. Dîndu-şi seama că prin reînfi-inţarea tipografiei nu se urmărea altceva decît tipărirea de cărţi calvine, vlădica Sfântul Sava a ţinut-o ascunsă ani de zile.
La 14 iunie 1674, Mihail Apaffi dispunea ca mitropolitul ortodox, protopopii, preoţii şi toate bisericile româneşti să fie puse sub ascul-tarea noului superintendent calvin Tiszabeczi Gâspâr. Acesta urma «să aibă de grijă de toate bisericile româneşti şi să le cîrmuiască după conştiinţa sufletului său». Mitropolitul era îndatorat să-i dea ascultare în toate. Era limpede că principele urmărea însăşi desfiinţarea Bisericii româneşti. Dar, cu abilitatea sa cunoscută, mitropolitul Sfântul Sava a ştiut să treacă şi peste aceste noi umilinţe pe care i le pregătea Apaffi.
[…]
Din dispoziţia lui Apaffi, la 2 iunie 1680 s-a constituit un «scaun de judecată» la Alba Iulia. Preşedinte era Alvinczi Pal din Vurpăr, protonotarul principelui, prefectul bunurilor fiscale din Transilvania, iar printre membri se numărau: protopopul calvin Veresmarty Jânos din Benic, protopopul român Ioan Zoba din Vinţu de Jos, notarul soborului mare, un cunoscut filocalvin şi duşman al mitropolitului, «împreună cu alţi bărbaţi — mireni şi din ceata bisericească — ştiutori de legi», în total 101 persoane. Primul acuzator era superinten-dentul Tofoi Mihâly, reprezentat prin Ştefan Paloş. Apărătorii mitropolitului erau : fratele său Gheorghe şi negustorul «grec» (macedoromân) Ioan Patăr (Pater Ianoş).
în aceeaşi zi s-a pronunţat sentinţa de destituire a mitropolitului —- redactată în ungureşte — în care era învinuit că a dus o viaţă imorală şi că a neglijat mînăstirea din Alba Iulia şi tipografia. Pe baza acestor învinuiri nedrepte, Sfântul Sava Brancovici a fost înlăturat «din dre-gătoria episcopească şi din cea preoţească, pe temeiul canoanelor 80 şi 81 ale bisericii calvine din Ardeal şi canonul 75 al legii româneşti», urmând să i se intenteze şi un proces civil, pe baza prevederilor din Approbatae Constitutiones (partea I, titlul I, art. 3). Iată, dar, că mitropolitul ortodox era judecat după «canoanele» calvine ! Scriind despre osîndirea lui Sfântul Sava, cronicarul maghiar Cserei Mihâly (1668—1756) relatează că Ioan Zoba a fost «mituit cu daruri» de principe, ca să-I învinuiască pe Sfântul Sava de imoralitate. Acelaşi cronicar spune că «au prădat întreagă averea» mitropolitului şi că l-au silit să plătească 3000 de taleri, pentru procurarea cărora a trimis pe fratele său Gheorghe în Ţara Românească.
Chiar în ziua în care s-a pronunţat sentinţa, Apaffi a adresat o scrisoare Sfatului orăşenesc din Sibiu, cerînd imediata sigilare a bunurilor avute de cei doi fraţi Brancovici în casa în care locuiau la Sibiu. La inventarierea acelor bunuri, s-au găsit trei traiste, apoi alţi 14 saci cu cărti şi o tipografie cu toate piesele ei, apoi alte numeroase cărţi româneşti, maghiare şi latine, precum şi «un ziar legat în piele», probabil jurnalul său personal, care, dacă s-ar fi păstrat, ar fi constituit un însemnat izvor de informaţii privitoare la arhipăstoria sa. Alte bunuri — mai ales cărţi — s-au aflat la reşedinţa sa din Alba Iulia. Se desprinde de aici că mitropolitul Sfântul Sava avea o frumoasă bibliotecă, ceea ce reflectă preocupările sale cărturăreşti.
După judecată, vlădica Sfântul Sava a fost închis, fapt relatat de mai mulţi contemporani. De pildă, Cserei Mihâly, pe care l-am pomenit mai sus, relatează că era scos din închisoare numai în cămaşă şi bătut cu biciul pînă cînd «se rupea cămaşa... şi carnea de pe trupul lui». Aceleaşi lucruri le relatează un cronicar sas, pastorul Andrei Gunesch din Petreşti.
La scurt timp după judecarea şi întemniţarea lui Sfântul Sava, au început să se facă felurite încercări pentru eliberarea lui. De pildă, fratele său Gheorghe, plecat în Ţara Românească, a cerut sprijinul domnitorului Şerban Cantacuzino. Acesta, prin Constantin Brîncoveanu, trimisul său la Poartă, a încheiat o înţelegere cu adversarii politici ai lui Apaffi aflaţi la Constantinopol, în care se prevedea ca, în cazul înlăturării lui, să se dea libertate credinţei ortodoxe în Transilvania, iar mitropolitul Sfântul Sava să fie reabilitat.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Desigur, principele Apaffi nu putea rămîne străin de uneltirile îndreptate împotriva lui. Toate acestea l-au determinat să-I elibereze pe mitropolitul Sfântul Sava, pentru a înlesni, în felul acesta, o apropiere de Şerban Cantacuzino. Bătrîn şi bolnav, vlădica Sfântul Sava n-a mai trăit mult timp, ci a trecut la cele veşnice, probabil în aprilie 1683. La 1 mai 1683, -fratele său Gheorghe dăruia bisericii din Veştem (jud. Sibiu) o Evanghelie, pe care lăsa o însemnare, cu rugămintea ca preoţii acelei biserici să pomenească la liturghie şi pe «răposatul Sfântul Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului...».
Din cele expuse, rezultă că mitropolitul Sfântul Sava Brancovici a păstorit, aproape un sfert de veac, în împrejurări din cele mai grele. Personalitatea lui o conturează atît luptele necontenite pe care a trebuit să le poarte cu duşmanii credinţei ortodoxe, cît şi suferinţele pe care le-a îndurat la sfîrşitul vieţii şi pe care le-a suportat cu demnitate şi cu resemnare creştinească. Relatînd suferinţele şi moartea sa mucenicească, Samuil Micu scria : «Tot norodul şi clerul românesc ca un lucru adevărat ţine, cum de la cei bătrîni au luat, că Sfântul Sava acesta toate întîmplările acestea le-a păţit pentru credinţă, că s-a împotrivit eresului calvinesc şi 1-a lepădat şi n-a vrut a se uni cu acela».
Pentru toate acestea — ţinînd seama de viaţa lui curată, de statornicia sa în Ortodoxie şi de lupta pentru apărarea ei —, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române — în şedinţa sa din 28 februarie 1950 — a hotărît ca mitropolitul Sfântul Sava să fie cinstit ca sfînt mărturisitor în întreaga Biserică Ortodox-1 Română, împreună cu înaintaşul său în. scaun, Ilie lorest. Canonizarea lor solemnă s-a făcut la Alba lulia, la 21 octombrie 1955, iar prăznuirea li se face, în Biserica noastră, în fiecare an, la 24 aprilie.

Calvinii tirani - ortodocşii cu Sfinţi Mucenici, avantaj noi.

După cum mi s-a scris pe mesageria privată, tot eu trebuie să decid... Greu, Ortodoxia nu e a individului ci a soborului... Aş prefera un sfat împreună. Văd că deja s-au făcut alt lanţ despre homeopatie şi noi tot rămaşi codaşi la introducere. Şi aceasta din cauza intervenţiilor celor care aruncă o piatră în baltă, pleacă fericiţi de contribuţia lor unduioasă şi rămâne să o scoatem cu multă osteneală noi, ortodocşii, pe ei de fapt nici măcar interesându-i consecinţele. Se alungă concizia şi deci şi efectul percutatant în conştiinţă. Mi-au zis însă unii că se foloses şi aşa. Astea au început de pe vremea lui Topcat. Dacă va vrea Dumnezeu ne va dărui totuşi ceva de folos şi mie care învăţ odată cu întrebările şi cu răspunsurile ce le primesc şi celor ce doresc cu adevărat Adevărul.
Cum însă nu se poate înţelege gravitatea înşelării în medicină dacă nu vedem gravitatea înşelării cu masca rîvnei de Dumnezeu în creştinism voi încerca să desfăşor în paralel şi una şi alta. Ca să nu obosim prea mult voi încerca câte o postare din rădăcina înşelării (creştinism) şi alta din roada ei (medicină). Rămân deschis pentru orice sugestii (constructive şi nu distructive sau distractive) publice sau private.
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Să nu creadă cineva că avem ceva doar cu ereticii. Avem cu minciuna şi patimile. Că ei le numesc adevăr şi virtuţi treaba lor. Nouă ne pare rău de ei, sărmanii dar ne doare în adâncul inimii când acestea lucrează la cei ce au adevărul, au sfinţenia dar nu o lucrează în credinţă iubitoare smerită.
Duhurile înşelătoare acţionează şi la ortodocşi dacă nu duc o viaţă de pocăinţă, o viaţă de smerenie (nu să vrea să primească de la Dumnezeu daruri ci să li se ierte păcatele) singura viaţă care mântuieşte:

Mat 4:17 De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Acesta este începutul. Nu se poate Împărăţie adevărată, netrecătoare fără pocăinţă adevărată, netrecătoare. La fel nici medicină

(B) ÎNŞELARE MAI SPECTACULOASĂ ÎN ORTODOXIE, SPOVEDANIA UNUI ÎNŞELAT
Spovedania unui înşelat

Scrisoarea aceasta a fost scrisă de un grec aflat în străinătate către Părintele Thepdosie de la Mănăstirea athonită Sfântul Pavel, autorul cărţii "Spritismul, urâciunea pustiirii", deoarece prin intermediul acesteia, s-a regăsit pe sine şi s-a slobozit din ghearele diavolului.


Părinte Theodosie,
Citind cartea sfinţiei voastre „Spiritismul, urâciunea pustiirii", am
simţit o mare nevoie să vă scriu ca să vă mulţumesc, dar şi ca să mărturisesc, eu ne¬vrednicul, pe scurt, despre marea înşelare în care am căzut. Vă rog să mă iertaţi că vă reţin şi vă obosesc, scriindu-vă marile mele păcate.
Cu vreo zece ani în urmă, Părinte Tlieodosie, am cunoscut în Thessalonic un bărbat în vârstă, pe nume Vasilios, care se îndeletnicea cu hidromanţia1[' Vrăjitorie care se bazează pe observarea caracteristi¬cilor apei (culoarea, transparenţa, formele, umbrele, reflexiile şi unduirile).]. Căra cu el o geantă în care-şi avea „uneltele". Doream şi eu mult să învăţ acest mod de comunicare cu duhurile, însă, cu toate rugăminţile mele, nu m-a învăţat nimic. Mintea fiindu-mi mereu ,1a aceasta, într-o noapte, în somn, a venit ci¬neva şi s-a aşezat lângă patul meu. Mi-a spus că este „Sfântul Gheorghie" şi că de atunci înainte mă va povăţui şi ocroti. Vă puteţi da seama ce bucurie m-a cuprins!
A doua zi dimineaţa am chemat-o pe sora mea, de 33 de ani, cu şapte ani mai mică decât mine, de curând măritată. Bătrânul Vasilios o pusese de multe ori pe sora mea să privească într-o cană de lut plină de apă. I-am spus că am pregătite cana, cuţitaşul cu mânerul negru şi că poate privi în apa din cană. Dar ea a râs şi mi-a spus că, dacă nu va fi de faţă bătrânul ca să-i citească, ea nu va putea vedea nimic, pentru că încercase sin¬gură să privească în apă, dar fără să reuşească ceva. Dar spunându-i ce mi se întâmplase în somn, s-a aşezat şi s-a concentrat asupra cănii. După două-trei minute a început să vadă o biserică necunoscută nouă, de la ca¬pătul Acropolei, numită a Cuviosului David. In partea de sus a ei se afla o piatră din care curge agheasmă, numită a Cinstitului Brâu al Maicii Domnului. Acolo trebuia să mer¬gem să ne rugăm, să ne spălăm cu agheasmă, să luăm şi cu noi — şi în continuare vom avea comuniune cu duhurile. Şi, într-adevăr, am acţionat potrivit îndrumărilor duhului.
De atunci au început să curgă răspunsu-rile-îndrumări la diferitele noastre întrebări. Şi, încet-încet, odată cu trecerea timpului, am înaintat în această „ştiinţă" a satanei, ca apoi să venim în contact cu preşedintele de atunci al Societăţii Cercetărilor Spiritiste, Nikolaos Firihon - Barbeta. Acela ne-a rezolvat dife-rite nedumeriri referitoare la comuniunea pe care o aveam şi, concret, m-a învăţat cum să primesc „stăpânirea celor patru arhangheli" (Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil). Nu-mi aduc aminte exact câte zile am postit. In fiecare zi citeam câţiva psalmi ai Prorocului David, apoi, cu sora mea, făceam comuniunea. Ea îi vedea pe cei patru „arhangheli" cum mă însemnează în chipul Crucii şi-mi dau stă¬pânirea să supun duhurile viclene, să vindec nebuni, vrăjiţi şi bolnavi. De asemenea, pre¬şedintele ne-a dat „permisiunea de lucru". De acum înainte eram deja profesionişti şi lumea venea pe zi ce trecea, din ce în ce mai multă!
Ar trebui multe foi de hârtie să vă de-scriu amănunţit cele întâmplate, însă vă voi scrie foarte puţine lucruri despre comuniu-nea pe care am avut-o cu duhurile. Nu am vrut să înaintez în „magia albă", aşa cum este de obicei ea numită de către spiritişti. Astfel permanentul nostru îndrumător, presupusul „arhanghel Gavriil", într-una din învăţătu¬rile sale ne-a spus că Evanghelos (adică eu) este născut numai pentru bine. „Tu, roabă Kiriald" (sora mea), „în cealaltă cămăruţă poţi da oamenilor diferite buruieni-ape" etc.
Faptul că în anumite cazuri (bolnavi, împăcarea soţilor despărţiţi etc.) nu aveam nici un rezultat îmi pricinuia nedumerire, de vreme ce îndrumătorul ne făgăduise că în toate vom avea izbândă; răspunsul lui, că „lipseşte credinţa de la oameni", precum şi faptul că unele prorocii nu se împlineau şi că ne spunea uneori cuvinte încurcate, potrivit cu puterea mea de pricepere - toate acestea m-au făcut să mă îndoiesc de „sfânta noas¬tră comuniune". De aceea i-am recomandat surorii mele să ne rugăm mai mult şi să ne împlinim, pe cât se poate mai corect, înda¬toririle noastre creştineşti.
Am început să pun multe întrebări şi să insist asupra întrebării: de ce luăm bani de la cei ce suferă, de vreme ce Domnul a spus: „în dar aţi primit, în dar să daţi"?, ca şi multe altele. Dar fiindcă diavolul este minci¬nos şi mult-meşteşugăreţ, găsea întotdeauna justificări potrivite. Din păcate însă, pe sora mea nu o prea mâhnea acest lucru, ci, dim¬potrivă, era mulţumită că putea câştiga bani şi că viaţa ei devenea mai lesnicioasă cu fi¬ecare zi ce trecea. Astfel, fără ca eu să ştiu nimic, s-a înţeles cu bărbatul ei să mă alunge şi să lucreze numai ei doi. în felul acesta, ar fi câştigat şi mai mulţi bani de la oameni, care le-ar fi rămas doar lor. Dar trebuiau să înveţe să facă invocarea. De aceea, m-au în¬trebat pe mine într-o zi despre cum se face, iar eu, fără să gândesc nimic rău, i-am învă¬ţat. Fapta lor m-a mâhnit şi mai mult, şi mi s-au înmulţit îndoielile despre autenticitatea „sfintei comuniuni".
A trecut destul de multă vreme în care am căutat să aflu omul potrivit, care să „vadă" în locul surorii mele. Am găsit până la urmă o femeie pe nume Hristini; ea era căsătorită, însă despărţită de bărbat, şi avea o fetiţă. Fiind săracă, a acceptat să lucreze îm¬preună cu mine. A început instruirea, care consta într-un program zilnic de rugăciuni, paraclise, spălare cu agheasmă la diferite bi¬serici unde izvora Agheasmă etc. Şi, astfel, numita Hristini a început să „vadă" limpede şi, de multe ori, cu ochii deschişi!
îndrumătorul nostru era acelaşi „arhan¬ghel Mihail".
Acum însă aveam mai multă experien¬ţă şi, pe lângă aceasta, mă rugam şi studiam mai mult decât altă dată Sfânta Scriptură. Dar şi aici satana devenise mai tare şi mai meşteşugăreţ decât înainte. Predici uimi-toare şi vindecări spectaculoase mă făceau să cred că de această dată deţin cu adevărat „sfânta comuniune". Dar, ca un mincinos ce este, diavolul a intrat în contradicţie, din pricina multor mele întrebări. De aceea a început să mă linguşească. Unde se opreşte mintea omului! A început să mă îndrume prin acea femeie şi să mă urce la înălţime cu egoismul, spunându-ne că eu şi cu el purtăm aceeaşi îmbrăcăminte (uniforma romană de culoarea aurului a soldatului roman), numai că noi avem Crucea în faţă. Nu s-a mulţu¬mit cu aceasta, ci a luat şi chipul „Maicii Domnului" şi ne-a vorbit; ne-a arătat ţăr-murile Asiei Mici, Constantinopolul, Sfânta Sofia, spunându-ne că foarte curând acestea vor deveni iarăşi greceşti.
Se apropia praznicul Bunei-Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, 25 martie, şi mincinosul „arhanghel Mihail" mi-a făgăduit că după sfârşirea slujbei de la biserică îmi va aduce un dar, de vreme ce-mi sărbătoresc ziua numelui2. Aşteptam cu multă nerăbdare să văd ce dar îmi va adu¬ce „arhanghelul". După ce ne-am despărţit la Biserica Sfintei Varvara, noi ne-am făcut îndatoririle noastre (am tămâiat, am stropit cu agheasmă locul comuniunii, am făcut in-vocarea ca întotdeauna). Apoi Hristini 1-a văzut cu ochii deschişi pe mincinosul „ar-hanghel" cum i-a dat o „floare de crin", iar ea mi-a „dat-o" mie, spunându-mi să fiu atent să nu o stric. Desigur, mai înainte acesta ne-a heretisit şi binecuvântat, afirmând că crinul este adus din Muntele Sinai. Apoi mi-a dat o povaţă: să iau aminte în viaţa mea la fapte, pentru că orice cădere şi păcat va fi ca şi cum
aş călca în picioare acest „crin". Desigur, nu am văzut niciodată crinul; numai Hristini îl vedea întotdeauna, lângă icoane. Şi, când 1-a dus la ea, casa a fost plină de mireasma lui vreme de trei zile!
După aceasta, diavolul mi-a pregătit o surpriză. într-o zi, Hristini 1-a văzut pe „Iisus Hristos" cum ne binecuvintează, mă îmbră¬ţişează şi mă sărută spunându-mi: „Fratele meu, am venit lângă tine ca să te sui pe cele patruzeci de trepte ale luminii şi adevărului. De acum înainte voi veni în fiecare miercuri la ora 4 după amiază, ca să te îndrum şi să te sui pe acele trepte. Iţi dau ceva de la mine. îţi dau mâinile mele, ca să-i vindeci pe cei bol¬navi." Şi într-adevăr, mâinile mele au început să vindece! Pe lângă aceasta, în mijlocul pal¬melor mele au apărut două pete negre. Odată l-am întrebat pe mincinosul „arhanghel" des¬pre ele, iar el mi-a spus că sunt de la piroanele cu care a fost răstignit Domnul! Apoi „Hristosul" mi-a mai spus: „Eu te voi povăţui drept, deoarece cunosc aceas¬tă lume, am trăit-o cu trup când am venit pe pământ, în timp ce «arhanghelul Mihail» nu a trăit în trup, ca să-i cunoască bine pe oameni. Eşti fratele meu mai mic, am ieşit din aceeaşi mamă, numai că eu am tată pe Dumnezeu, şi atunci când învăţam lumea, tu alergai în braţele mele" etc.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Atunci Hristini 1-a „văzut" pe mincino¬sul „arhanghel" că se închină înaintea mea. învăţăturile sale erau pline de dragoste, pace şi dăruire faţă de Dumnezeu. Apoi minci¬nosul „Hristos" ne-a suit la cele cereşti, ne-a arătat raiul, pe însuşi „Dumnezeu", ne-a învăţat cum slujesc îngerii, arhanghelii, sfin¬ţii etc. Ne-a mai arătat şi iadul, şi orice îşi poate închipui mintea noastră cea săracă! Mi-a mai înainte-vestit şi moartea tatălui meu cu 6-7 luni mai devreme, însă fără să-mi spună o dată anume.
După aceasta mi s-a întrerupt comuni-unea, pentru că, într-o zi când am pus-o pe Hristini „să vadă", a văzut întuneric şi a au-zit un glas spunându-i: „îţi luăm lumina şi o dăm iarăşi fratelui tău, pentru că crinul pe care ţi l-am dat şi ţie l-ai stricat, l-ai făcut bu¬căţi". Am întrebat-o pe Hristini ce făcuse, iar ea i-a spus mamei mele că a „mers" cu bărba¬tul surorii sale, adică a făcut preacurvie.

Vedeţi aghiasmă, tămâie, Sfânta Cruce, Sfânta Liturghie dacă nu există smerenie nu ne pot ajuta.
Iarăşi stigmatele, acea ciumă demonică ce face pe oameni antihrişti ca şi pe Francisc de Assisi cînd de fapt ele sunt semnul de identificare numai al lui Hristos:


Joh 20:27 Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.
Joh 20:28 A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Joh 20:29 Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!


Fericiţi sunt cei ce n-au văzut dar au crezut că Singurul Mântuitor al lumii deci şi Singurul pironit pentru noi, care îşi păstrează în veşnicie găurile Sale sfinte ca semn de slavă a Sa este Domnul Hristos, nu Francisc, nu Padre Pio nu orice alt antihrist, care vrea să se pună în locul lui Hristos ca Dumnezeu sau răstignit pentru Mântuirea lumii.
Să ne dea Dumnezeu la toţi harul pocăinţei, în veci, Amin!

[ALEXANDRU ANASTASIU]

D. URMAŞII SFÂNTULUI SAVA BRANCOVICI.
1. ÎNAINTE DE 24 IUNIE 1680, SOBORUL MARE AL TUTUROR PROTOPOPILOR A ALES UN NOU MITROPOLIT, ÎN PERSOANA LUI IOSIF BUDAI
din satul Pişchinţi (jud. Hunedoara:. Se pare că era călugărit în Moldova. A fost hirotonit arhiereu la Bucureşti, de către mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, asistat de doi episcopi greci.
După hirotonire, s-a reîntors la credincioşii săi din Transilvania, primind şi o scrisoare din partea lui Şerban Vodă Cantacuzino către principele Mihail Apaffi. Confirmarea iui de către principe s-a făcut abia la 28 decembrie 1680, cînd i s-au impus 19 îndatoriri (condiţii) calvine (cele 15 impuse lui Simion Ştefan în 1643, la care se adăugau şi cele 4 impuse lui Sfântul Sava Brancovici în 1669). Din scurta lui activitate ca mitropolit, se ştie numai că a făcut unele vizite canonice în părţile Bistriţei, la începutul anului 1681. A murit la începutul anului 1682. După o ipoteză mai nouă, el ar fi mitropolitul român despre care scria Petru Maior în Istoria Bisericii românilor că a fost ucis, din porunca lui Appafi, în cetatea Eciu (azi în Brîncoveneşti — jud. Mureş). Înseamnă că Iosif a fost cel de al- patrulea mitropolit al Transilvaniei înlăturat din scaun de calvini în veacul al XVII-lea.

2. MITROPOLITUL IOASAF.
În dorinţa de a opri acţiunea prozelitistă calvină, Şerban Cantacuzino a căutat să impună pe scaunul de mitropolit al Transilvaniei un ierarh care să nu accepte nici o abatere de la adevărurile de credinţă ortodoxe. De aceea, a recomandat lui Apaffi pe ieromonahul grec Ioasaf — originar din Ahaia —, trecînd deci peste obiceiul alegerii mitropolitului de către soborul protopopilor ardeleni.
Fiind numit de Apaffi, s-a îndreptat spre Bucureşti, unde a fost hirotonit arhiereu de către mitropolitul Teodosie, la 2 aprilie 1682.
Numirea lui Ioasaf direct de către principe, fără consultarea soborului mare, a produs nemulţumiri în rîndul preoţilor şi protopopilor transilvăneni. La nemulţumirea lor se adăuga şi cea a superintenden-tului calvin Mihail Tofoi, întrucît Ioasaf respingea orice încercări de calvinizare a Bisericii care-i fusese încredinţată spre cîrmuire. Chiar în timpul şederii lui Ioasaf la Bucureşti, în vederea hirotonirii, cîtiva protopopi români filocalvini, în frunte cu Ioan Zoba din Vinţ, s-au prezentat la Apaffi, protestînd împotriva numirii lui Ioasaf.
Odată înscăunai la Alba lulia, Ioasdf a început să facă rînduială în Biserică, înlăturînd nouă protopopi, unii acuzaţi de felurite abateri, alţii prieteni ai calvinilor. Din această cauză, mişcarea pornită împotriva lui Ioasaf s-a accentuai.
în urma stăruinţelor depuse pentru înlăturarea lui Ioasaf, s-a convocat un sobor de judecată Ia Alba lulia, în casa nobilului Szocs Pal, la 12—13 iulie 1682. Cu acest prilej au fost audiaţi 16 martori — desigur oameni ai autorităţilor de stat calvine — care au răspuns la 8 întrebări. Mitropolitului i s-au adus mai multe învinuiri : că este grec şi nu cunoaşte suficient limba română, că a ajuns mitropolit împotriva obiceiului Bisericii Ortodoxe din Transilvania, prin simonie, că nesocoteşte învăţătura calvină şi că a înlăturat mai mulţi protopopi din slujbă. Cu toate acestea, el şi-a continuat activitatea, căci majoritatea preoţilor români erau de partea lui. In primăvara anului 1683 s-a întrunit un sobor la Sighişoara, la care au participat 223 de preoţi şi cîţiva protopopi, cînd s-a pus clin nou problema mitropolitului loasaf , majoritatea preoţilor doreau să-I aibă mitropolit pe loasaf. In toiul acestor frămîntări, vlădica a trecut la cele veşnice, către sfîrşitul anului 1683.
[…]
3. MITROPOLITUL TEOFIL.
Noul intîistatător al Bisericii transilvane era ^ preotul văduv Toma, fiu de preot din Teiuş, călugărit sub numele de Teofil. După alegerea sa de către soborul mare, a trecut munţii r în Ţara Românească, fiind hirotonit la 18 septembrie 1692, în cate- j drala .mitropolitană din Bucureşti, de către vlădica Teodosie. A primit diploma de recunoaştere din partea noului guvernator al Transil-vaniei, Gheorghe Bânfi, cu obligaţia respectării celor 19 puncte impuse şi lui Varlaam. In anul 1693 făcea vizite canonice în eparhie. Prin testamentul său din 12 iulie 1697, lăsa Mitropoliei toate bunurile sale «ce am agonosit mai de înaintea vlădiciei şi în vlădicie, cu sărăcia mea». A murit la scurt timp după această dată.
S-a susţinut în vechea istoriografie bisericească — mai ales unită — că sub Teofil, în 1697, s-ar fi încheiat o unire a Bisericii Orto-doxe din Transilvania cu Biserica Romei, cu toate formele legale. Cercetările mai noi au dovedit că această pretinsă «unire» a fost ticluită de iezuiţi, cu ajutorul unor falsuri. Cert este că spre sfîrşitul vieţii, Teofil a fost asaltat de iezuiţi să accepte unirea cu Biserica Romei. Moartea lui, survenită prin iulie-septembrie 1697, 1-a scăpat de uneltirile iezuiţilor, fiindu-i dat urmaşului său Atanasie Anghel să por-nească pe drumul greşit al dezbinării Bisericii pe care o păstorea.
E. CONCLUZII:
Din cele expuse se desprinde constatarea că Bi-serica Ortodoxă românească din Transilvania a avut de luptat, în a doua jumătate a secolului al XVH-lea, cu acţiunea prozelitistă calvină, patronată de chinuitorii politici de atunci. Mitropoliţii care au păstorit în această perioadă în scaunul vlădicesc de la Alba Iulia au marele merit de a ii rezistat cu tărie la toate încercările făcute pentru «calvinizarea» şi chiar desfiinţarea Bisericii româneşti, încît unul din ei a ajuns să primească moartea mucenicească pentru sta-tornicia sa în dreapta credinţă.

Mircea Păcurariu, Preot Prof. Dr. Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Vol. 2. Editura IBMBOR. Bucureşti, 1992. Pag. 63-92

AŞADAR RĂSPUNSUL LA ÎNTREBAREA NOASTRĂ de ce au prigonit calvinii pe români
este:
Datorită mândriei, văzând neregulile din biserica papistă, calvinii nu s-au întors la smerenia Ortodoxiei ci au luat-o pe calea idolilor raţionali, pe calea ideilor proprii. Prin căpeteniile demonice, arhiconii, teologii iadului şi filozofii întunericului au răstălmăcit Sfânta Scriptură pe dos şi au inventat teologia mâniei, a dumnezeului mânios. De aceea, dorind să fie asemenea dumnezeului lor, plini de mânie au atacat pe cine le-a stat în cale.

Şi noi suntem vinovaţi că nu am ars de dorul lui Hristos. Aşa că El, din dragoste pentru noi românii, pentru a aprinde în noi focul cel mistuitor al dragostei nesfârşite şi pentru a fi lămuriţi în cuptorul prigoanelor şi a ne întoarce de la răcirea în credinţă la credinţa vie lucrătoare în dragoste smerită, am fost lăsaţi în mâna lor.
Strugurii dacă sunt lăsaţi pe masă se mucegăiesc. Trebuie băgaţi în teasc pentru a da vinul cel bun. Aşa şi cu ucenicii lui Hristos: pacea îi lâncezeşte şi atunci, ca să nu se strice de tot sunt băgaţi în teascul prigoanei care îi face să dea vinul cel mai bun: sângele mucenicilor.

Blândeţea cu care am răbdat istoria arată însă că noi, deşi păcătoşi, avem Ortodoxia, Adevărul adică Hristos şi Duhul Adevărului, Mângâietorul.
Şi spunând păcătoşi nu putem generaliza căci fierbe neamul nostru de sfinţi. Istoria noastră ne arată că suntem de partea adevărului, moartea asumată cu dragoste de vrăjmaşi ne este nuntă, după cum spun Sfinţii Părinţi:
Atâta adevăr se cuprinde în cunoştinţa fiecăruia, câtă siguranţă îi dau blândeţea, smerenia şi dragostea. Sfântul Marcu Ascetul.
Filocalia 1, pag. 257.
Acestea sunt trăsăturile neamului nostru cel mult încercat.


Matei 11:28 Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. :29 Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. :30 Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.
Gal.5:22. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, :23. Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. :24. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. :25. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. :26. Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Aşa că am început din nou să caut un om care să „vadă". De această dată, toţi cei pe care îi găseam, după ce îi instruiam cu multă osteneală, plecau! Am păţit aşa cu o femeie de curând măritată, cu al cărei bărbat aveam legături de prietenie. De îndată ce am instruit-o şi a început încet-încet să „vadă" şi să am din nou comuniunea, a început să-mi spună că mă iubeşte şi că, în fiecare zi, dragostea ei pentru mine se măreşte, până când am fost nevoit să întrerup iarăşi comuniunea. In cele din urmă, când am ajuns s-o instruiesc pe nepoata mea (23 de ani şi măritată), mi s-a arătat satana sub numele de „Sfântul Nicolae". Învăţăturile au continuat, ca în-totdeauna, cu cuvinte de dragoste şi mântuire.
In viaţa mea am avut întotdeauna ghinioane. Nu am putut să dobândesc un serviciu statornic şi nu am făcut nici o pricopseală. De asemenea, aveam multe nelinişti în somn în timpul nopţilor, auzeam glasuri, aveam vise urâte, cerceaful era tras de pe mine. De multe ori simţeam cum mi se opreşte respiraţia şi mă apasă o greutate, de care mă uşuram şi pleca de la mine ca o albină numai după ce, cu multă greutate, izbuteam să mă însemnez cu semnul Crucii. De asemenea, aveam întotdeauna o frică înăuntrul meu şi de multe ori mă înfuriam, dar atunci când îmi reveneam, plângeam pentru halul în care ajunsesem. Acum, în ultima vreme, la sărbătorile la care participam (vreme de aproape trei ani am mers la Biserica Sfântului Terapont din Tumba de Jos, Thessalonic), 11 rugam mereu pe Domnul să-mi arate adevărul şi să scap de eventuala înşelare.
Cu adevărat, Domnul şi Mântuitorul nostru a auzit tugăminţile mele şi, într-o zi, când am mers la lucru (întreţineam ascensoare) în strada Dimitrios Gunari nr. i, l-am găsit pe portarul de la bloc şi am început o discuţie cu el. Cuvintele lui m-au magne-tizat. Am arătat celor ce erau cu mine ce trebuiau să facă, iar eu am continuat discuţia cu fratele Gheorghios. Era un om simplu, binevoitor, în jur de 53 de ani, care scotea din gura sa neîncetat cuvintele lui Hristos. La sfârşit mi-a spus: „Ia această iconiţă a Maicii Domnului şi nu amâna! începe din această clipă să devii un ostaş al lui Domnului!"
Atunci i-am spus că şi eu propovăduiesc fiecărui om cuvântul lui Hristos, vindec bolnavi şi am o comuniune sfântă, vorbesc cu Sfinţii. Dar el m-a amuţit, spunându-mi: „hşti înşelat, fratele meu. Eşti victima diavolului, ai căzut în cursa lui!" îndată a alergat şi mi-a adus cărticica „Părinţi duhovniceşti contemporani de la Sfântul Munte Athos — Sava duhovnicul", a Arhimandritului Heruvim (Karambelas) şi mi-a arătat la pagina 87, unde se vorbea despre „îngerul care nu era înger, ci diavol".
In după-amiaza aceleiaşi zile am chemat-o pe nepoata mea, am pregătit locul de rugăciune şi de comuniune şi am pus-o să „vadă", pe jumătate hipnotizată ca întotdeauna. Vă scriu şi cuvintele invocării: „In numele Dumnezeului celui viu, săvârşim chemare către povătuitorul nostru, Sfântul Nicolae".
Şi îndată am primit „bună seara" şi binecuvântarea lui:
- Sunt iarăşi lângă tine, robule al lui Dumnezeu Evanghelos. In ce vrei să te povăţuiesc?
- Sunteţi Sfântul Nicolae?, am întrebat.
- Da, robule al lui Dumnezeu Evanghelos, ca întotdeauna şi acum, în ultima vreme.
- Atunci, vă rog să-mi spuneţi: ce gândesc în această clipă?
- Ce întrebare este aceasta? De ce eşti tulburat?
- Vă rog să-mi răspundeţi la întrebare.
- Aşadar, ţi s-a zdruncinat credinţa. Păcat.
Eu am continuat să insist şi atunci acela mi-a spus că mă gândesc acum la Hristos, la Biserică, la faptul cum să mă apropii şi mai mult de Domnul.
- Acestea le gândesc în fiecare zi - dar în această clipă la ce mă gândesc?
- Robule al lui Dumnezeu Evanghelos, îl pui la încercare pe Sfântul Nicolae, care a primit poruncă de la Domnul să te ocrotească şi să te povăţuiască?
- Pe Sfântul Nicolae îl cinstesc, şi mă închin lui ca şi tuturor Sfinţilor lui Iisus Hristos, însă pe tine te leg cu numele Sfintei Treimi să te arăţi sub chipul tău adevărat.
îndată nepoata mea s-a tulburat cum-plit şi m-a rugat să "alung acel monstru de lângă ea!
Apoi am îngenuncheat şi am mulţumit Domnului şi Dumnezeului nostru, şi Ii mul-ţumesc şi Ii cer iertare în fiecare zi că m-a învrednicit să scap de marea înşelăciune a satanei. Mă rog şi pentru fratele Gheorghios, care mi-a ieşit în cale. Acum mă aflu în Germania, de la i mai 1974, şi locuiesc la 20 de kilometri de Stuttgart. Avem în apropiere o biserică ortodoxă grecească, unde iau parte în fiecare Duminică şi praznic la Dumnezeiasca Liturghie. De la biserică am cumpărat cartea sfinţiei voastre, care mi-a folosit mult, mi-a dăruit curaj şi putere. Mă rog mereu Domnului să vă ocrotească şi să vă lumineze, ca să mântuiţi cât mai multe suflete. Caut să mă spovedesc, dar mai întâi aştept răspunsul sfinţiei voastre ca să-mi spuneţi dacă ştiţi vreun duhovnic grec, aici, în Germania.
Si încă ceva. Scrisoarea adresată sfinţiei voastre am început-o la 29 mai şi, cu multă osteneală, o termin astăzi, 10 iulie. De fiecare dată când stau să vă scriu mi se opreşte mintea, ameţesc şi satana îmi pune mereu piedici. Dar, cu toate că îmi aduce gânduri urâte, deznădejdi, ele ţin puţine minute, după care mă liniştesc. Mă rog Domnului nostru Iisus Hristos să mă ierte şi să-mi dea puterea şi curajul să merg înainte. Şi cred că voi ieşi din mocirla păcatului şi voi merge cu pas statornic înspre El. Rău este că nu am oameni care să mă sprijine, ci mă lupt singur, rugându-mă şi citind Sfânta Scriptură, precum şi orice altă carte sfântă găsesc.
O, Dumnezeul meu, cât de mare bucu-rie aş simţi dacă m-aş afla, fie şi pentru câteva clipe, lângă sfinţia voastră!
Părinte Theodosie, în încheiere, mă rog eu, păcătosul, nevrednicul şi neînsemnatul, ca Domnul nostru Iisus Hristos să vă dea pe mai departe putere şi luminare pentru a dărâma temniţele de fier ale satanei şi a slobozi cât mai multe suflete. Aici, în străinătate, aştept leacul Sfinţiei Voastre, ca să mi se închidă rănile, pentru că în decursul acestor ani satana mi-a făcut multe răni în suflet. Am făcut multe greşeli, multe păcate mari, încât mă scârbesc de sine-mi. Nu vreau să mântuiesc numai sufletul meu, ci şi pe cele bolnave ale atâtor fraţi, care trăiesc aici, în străinătate.
Cu evlavie, vă sărută mâna nevrednicul Evanghelos I. Gugusis.
11. 07. 1974
Iubiţi cititori, cele petrecute iubitului Evanghelos sunt atât de revelatoare, încât trebuie să-i pună pe gânduri pe toţi acei „iluminaţi" care sunt „povăţuiţi"şi „scriu" având drept îndrumători pe „Maica Domnidui", pe „Sfinţi", pe „îngeri". Există probabilitatea de 99% ca ei să fie povăţuiţi într-o manieră sistematică de către diavolul. Noi aceasta am putut face, să le tragem semnalul de alarmă al pierzării lor; de ei ţine să-I primească.
Traducere din neogreacă de ieroschim. Ştefan Nuţescu, din revista „Cuviosul Filothei din Paros", nr. 29, mai-august 2010

Ne mai mirăm oare că unii bioenergeticieni (sau mai putem fi supăraţi pe ei), vezi cazul bietei Kiralina, au putut fi înşelaţi că primesc mâini calde vindecătoare când lumea întreagă ce cugetă sfinţenia cu cugetare trupească este înşelată de „sfinţenia” unui îndrăcit? După cum papiștii s-au înșelat doar pentru motivul caraghios că Francisc a primit mâini pătate din cauză că a vrut cu orice preţ (prin mândrie) să suporte patimile lui Hristos (ca şi cum ar putea cineva să le aibă)- indiferent de voia lui Dumnezeu cu el, tot așa Kiralina a fost înșelată prin dorinţa ei expresă, adică indiferent cu ce preţ, de a se vindeca, indiferent de voia lui Dumnezeu, crezând că e imună la drac doar pentru că s-a folosit de psaltire, neștiind că nu psaltirea mântuie ci aplicarea smereniei ei lăsând ca singur Mântuitor și vindecător al nostru pe Hristos.
Vedeţi, sfinţenia se măsoară cu smerenia iar nu cu metrul sau gaura:

1Co 2:9 Ci precum este scris: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.
1Co 2:10 Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu.
1Co 2:11 Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu.
1Co 2:12 Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu;
1Co 2:13 Pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti.
1Co 2:14 Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte.
1Co 2:15 Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni;
1Co 2:16 Căci „Cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe pe El?” Noi însă avem gândul lui Hristos.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Noi românii avem mult sânge vărsat de calvini, mulţi mucenici. Noi ne-am apărat credinţa cu sângele nostru (iar nu cu sângele altora), pentru că noi am învăţat să urâm păcatul iar nu pe păcătoşi.

După cum vedeţi, originea întregului protestantism se află într-o teologie întunecată a dumnezeului mânios, într-o teologie a întunericului şi sângelui (al altora iar nu al sângelui propriu pentru adevăr cum fac Sfinţii Mucenici), într-o teologie arhiconică, demonică, drăcească.

Ereziarhul Calvin, rămâne un prooroc mincinos după cum spune Domnul nostru Iisus Hristos:

Matei 7:15 Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.
Matei 7:16 După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Matei 7:17 Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.
Matei 7:18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.
Matei 7:19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.
Matei 7:20 De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.
Matei 7:21 Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.
Matei 7:22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?
Matei 7:23 Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.

După roadele lui cunoaştem că a fost prooroc mincinos, după crime şi minciuni sau mai bine zis mai întâi după minciunile-hule care L-au făcut pe Dumnezeu să-l părăsească drept pentru care mai apoi a ajuns prin hule criminal închizându-se astfel cercul vicios. Legătura între minciună şi crimă prin demoni o arată tot Domnul nostru Iisus Hristos:

Ioan8:44 Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.

După acest pom, papa de la roma protestanţilor, cunoaştem că roadele, protestanţii de azi, cât s-ar strădui ei, dacă nu se leapădă de lutero-calvninism şi orice altă teologie întunecată, devenind ortodocşi, precum creştinii apostolici, vor avea şi ei aceleaşi roade, arhiconice sau bacucelice şi, după Evanghelie degeaba vor zice la judecată Doamne, Doamne, degeaba vor face minuni, degeaba vor scoate demoni în numele lui Iisus (deşi ei îl hulesc ca fiind isus) dacă vor lucra până la sfârşit fărădelegea. Adică, vor fi fără de legea dată de Hristos: Ortodoxia în Biserica Ortodoxă:

Matei 18:17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.


Dar dacă am pomenit de sângele vărsat pentru credinţă oare cei ce-şi varsă sângele pentru erezii, dezbinaţi fiind de Biserica Ortodoxă, sunt oare mucenici, după cum a sugerat Scoţianul, zicând: pinguini martiri de la polul nord?
Să nu jignim pinguinii. Deşi în cărţile ortodoxe de istorie contemporane, din politeţea şi dorinţa de a chema pe protestanţi şi papişti la ortodoxie se zice că ar avea martiri (în înţelesul lumesc), adevărul este altul, subliniat foarte bine de Sfinţii Părinţi. Cel dezbinat de Sfânta Biserică nu are Sfinţi Mucenici ci minciuno-martiri, trădători care, din râvnă rătăcită, (maimuţăreală demonică după mucenicie, insuflată de el slujitorilor lui, ca să-şi dea viaţa pentru el, dorind să fie şi el slăvit ca Hristos) îşi dau viaţa pentru o idee obsedantă. Este un gest prin care cel ce mărturiseşte minciuna prin suferirea morţii, deci fără posibilitatea de a se mai pocăi, se sinucide pentru diavol. Este un gest prin care se dăruieşte ireversibil celui mai mare păcat de pe pământ şi din iad: Dezbinarea de Sfânta Biserică. După cum spune Sfântul Ciprian al Cartaginei aceştia nu iau cununa virtuţilor ci răsplata trădării, pedeapsa îngăduită de Dumnezeu pentru ei, aici pe pământ, pentru a scăpa lumea de slujitorii fanatici ai minciunii. N-ar vrea Dumnezeu să-i piardă dar din uriaşa Lui dragoste, smerită, le lasă libertatea (ca şi Iudei când s-a spânzurat deşi dorea cu sete să-l mântuiască).
Dar ca să nu ne arătăm inventatori de idei ci doar următori smeriţi ai Sfintei Predanii Ortodoxe să urmărim cele spuse de Sfânta Biserică cu referire la pseudo-mucenici.

Voi reda mai jos scrisoarea pe care am trimis-o unei doamne ce credea că monofiziţii ucişi de mahomedani ar fi Sfinţi Mucenici.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Pentru că dumneavoastră v-aţi arătat smerenia întrebând, eu trebuie să vă răspund cu smerenie (adică nu de la mine ci mulţumind lui Dumnezeu pentru darurile primite de noi de la Sfinţii Părinţi).
Este o ispită, veche de când căderea, de a nu merge pe calea împărătească, de mijloc ci a aborda lucrurile la extrem.
Sfânta Biserică este un spital duhovnicesc în care ne regăsim noi bolnavii de tot felul de patimi şi numai respectând tratamentele Doctorului nostru Hristos, prin asistenţii săi preoţii şi Sfinţii Părinţi ne putem vindeca. Ori El le dă prin şi în Sfânta Sa Biserică.
Nu este de mirare că şi în Sfânta Biserică ne regăsim ba într-un salon, ba în altul, ca fiind ori la o extremă sau alta. Fiind însă în curs de vindecare ni se pot schimba simptomele şi să trecem de la un salon la altul.
Dar de vindecat ne vindecăm numai dacă urmăm regimul alimentar, doctoriile şi orarul spitalului duhovnicesc.
Astăzi este o epidemie veche (îmi daţi voie să-i spun ciumă?) pe care numai Ortodoxia o poate vindeca: dezbinarea.
Este cea mai grea boală pentru că te scoate din spital ca un mort şi deci nu mai ai nici o şansă de vindecare după cum spune Hristos:
Matei 18:17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.
Dezbinarea, ruperea de Sfânta Biserică, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, poate fi de trei feluri: erezie, schismă, parasinagogă.
Canonul 1 al lui din Pidalionul de la Neamţ 1844:
„Drept aceea pe unele le-au numit eresuri, iar pe altele schisme; şi pe altele parasinagoguri (nelegiuite adunări). Deci eresuri pe cei cu totul lepădaţi şi după însuşi credinţa sunt înstrăinaţi. Iar schisme, pe cei ce pentru oarecare cauze bisericeşti şi întrebări putincioase de a se vindeca, între cei despărţiţi. Iar parasinagoguri, pe adunările cele ce se fac de nesupuşii prezbiteri, sau episcopi, şi de neînvăţatele popoare. Precum, dacă vreunul fiind cercetat în vreo greşeală, s-a dezbinat de la slujbă (Liturghie), şi nu s-a supus canoanelor, ci luişi şi-a răzbunat proiestoşia şi slujirea, şi s-a dus împreună cu acesta, oarecare părăsind soborniceasca Biserică. Una ca aceasta este parasinagogă. Iar schisma, este a fi cu deosebire pentru pocăinţă de cum sunt cei în unire cu Biserica. Iar eresuri, precum al maniheilor, şi al valentinienilor, şi al marchioniştilor, şi al înşişi pepuzienilor acestora. Că dea dreptul deosebirea este pentru însăşi credinţa cea întru Dumnezeu.”
1. Eretici sunt aşadar cei dezbinaţi de Sfânta Biserică datorită (dogmelor) credinţei lor greşite. De exemplu: arienii (cei ce cred că Hristos este creatură, mulţi neoprotestanţi de azi), monofiziţii (cei ce cred că firea omenească a lui Hristos s-a topit în firea dumnezeiască şi ca atare în Hristos este doar o fire, făcând astfel imposibilă mântuirea şi îndumnezeirea noastră în Hristos - deoarece ce nu este din noi în Hristos nu poate fi nici veşnic nici îndumnezeit – aceştia sunt armenii, copţii, iacobitenii şi toţi cei ce-şi zic „ortodocşi vechi orientali”), papiştii (cei ce cred că făptura poate fi infailibilă ca şi Dumnezeu) etc.
2. Schismaticii sunt cei ce din pricini de ritual (canoane) se dezbină de Sfânta Biserică. De exemplu că vor neapărat să serbeze cu treisprezece zile mai târziu sărbătorile ridicând calendarul la rang de dogmă (stiliştii), cei ce confundă misiunea sfântă a ierarhilor de a mărturisi ortodoxia cu eresul ecumenist (ideea că se pot mântui oamenii indiferent de credinţă) şi pleacă din Biserică din cauza aceasta (de exemplu cazul Nichita), cei ce confundă actele de identitate cu pecetea lui antihrist şi se dezbină de Biserică pentru aceasta etc.
3. Parasinagogile sunt cei ce urmează episcopii şi preoţii caterisiţi, care au aceeaşi credinţă, acelaşi ritual dar nu au ascultare de Sfânta Biserică, încăpăţinându-se să slujească deşi sunt opriţi de la aceasta.
Toţi aceştia fac cel mai grav păcat, după cum spun Sfinţii Părinţi, dezbinarea de Sfânta Biserică şi se rup pe ei şi înșeală şi pe alţii să se rupă de singura lor şansă de mântuire Trupul lui Hristos:
Ioan 15:5. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.
Ioan 15:6. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.
Că nu este o părere personală o spun toţi Sfinţii Părinţi, dar ca să înţelegeţi acest lucru mai pe scurt vi-l citez doar pe Sfântul Ciprian al Cartaginei, numit de Sfintele Sinoade Ecumenice „Părinte al Părinţilor”:
„SFÂNTUL. CIPRIAN, DESPRE UNITATEA BISERICII ECUMENICE
Pag 443- 444
XIV.
Asemenea oameni, chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. Nu intră în împărăţia cerurilor cel ce a părăsit Biserica, locţiitoare pe pămînt a împărăţiei cereşti. Hristos ne-a dat pacea, ne-a Învățat să fim uniţi şi solidari, ne-a recomandat să păstrăm neatinse şi necălcate legăturile dragostei şi ale înţelegerii; nu poate să se numească martir cel ce nu respectă dragostea frăţească. Aceasta ne învaţă şi ne asigură Apostolul Pavel zicînd: «Chiar dacă aş avea atâta credinţă, încît să pot muta munţii din loc, dar dragoste nu am, nimic nu sînt ; chiar dacă aş împărţi toată averea mea săracilor, iar corpul meu l-aş da să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea e mărinimoasă şi binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu se înfurie, nu lucrează cu nebăgare de seamă, nu gândește răul, toate le iubeşte, toate le crede, toate le speră, toate le rabdă» 46. Dragostea niciodată nu va cădea, zice Pavel, căci ea va domni întotdeauna, prin unitatea fraternităţii şi solidarităţii va dura veşnic. Nu poate ajunge dezbinarea în împărăţia cerurilor, la răsplata lui Hristos care a zis : «Aceasta este porunca Mea : să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi» 47. Nu poate îndeplini această poruncă cel ce prin dis¬cordia perfidă a încălcat dragostea lui Hristos. Cine n-are dragoste nu-L are pe Dumnezeu. Apostolul Ioan spune : «Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în dragoste rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne în el» 48. Nu pot rămîne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniţi în Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârșitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice : «Mulţi vor veni în numele Meu spunând : Eu sînt Hristos, şi pe mulţi vor înşela» 49. După cum el nu e Hristos, chiar dacă înșeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămîne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe.
46. I Cor. XIII, 2—8.
47. In. 15, 12
48. In. 4, 16.
49. Mt. 24, 5

XV.
Căci a profeţi, a scoate demonii, a face multe acte de virtute pe pămînt este lucru mare şi admirabil, dar nu dobândește împărăţia cerească cel ce înfăptuieşte toate acestea, dacă nu merge respectând drumul drept al adevăratei credinţe. Vesteşte Domnul şi zice : «Mulţi îmi vor spune în ziua aceea : Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profeţit, nu în numele Tău am scos demonii, nu în numele Tău am săvârșit mari fapte de virtute ? Atunci Eu le voi răspunde : Niciodată nu v-am cunoscut, fugiţi din fata Mea cei ce aţi înfăptuit nedreptatea»”
Aşadar vedeţi că ereticii pot face şi minuni (având harul chemător sau extern al Duhului Sfânt) sau false minuni (lucrând cu demonii) dar nu se pot mântui deoarece, fiind în dezbinare nu au harul intern sau mântuitor.
Nu vă miraţi aşadar de performanţele unor oameni care nu sunt în Sfânta Biserică de a muri pentru un ideal. Nu ştiţi oare şi de comunişti şi de mahomedani care au râvnă rătăcită şi se duc chiar şi la moarte pentru ideile lor, fiind împuterniciţi de chiar dracii cărora le slujesc?
Duhurile necurate sunt numite măscăricii lui Dumnezeu, ele nu fac nimic original ci doar copiază pe Dumnezeu dar trag slava faptelor către ele. Foarte mult îşi doreşte Satana să aibă falşii lui mucenici pentru a atrage pe câţi mai mulţi spre el.
Pravila lui Nicodim Sachelarie ne învaţă însă că:
1686. „- Râvna este puterea sufletească în continuă desfăşurare pentru realizarea faptelor bune, pentru un ideal. Râvna cea bună porneşte din credinţă şi devotament faţă de poruncile lui Dumnezeu, "în sârguință fiţi fără preget, fiţi plini de râvnă cu duhul, slujiţi Domnului, bucuraţi-vă în nădejde, fiţi răbdători în necazuri, stăruiţi în rugăciune" (Rom. 12,11-12). Râvna rătăcită stăpânește pe omul care se călăuzeşte de idei bune, dar le înţelege greşit şi le aplică rău, înșelându-se de poftele încăpățânării şi ale slavei deşarte, aşa cum au făcut toţi ereticii, dintre care unii chiar şi-au vărsat sângele spre pierzarea lor şi bucuria diavolului (Rom. 1,18; 2, 8; I Tim. 1, 20; II Tim. 3,1-8). Rătăcirea se strecoară mai mult acolo unde este o disproporţie între lumina raţională a adevăratelor dogme şi între râvna împlinirii unor intenţii bune, călăuzite de un sentimentalism needucat şi năvalnic, alimentat de rătăciri tăinuite ale imaginaţiei mintale. Leacul râvnei păcătoase este ascultarea de legea Domnului păstrată de biserică şi supunerea canonică sub oblăduirea ierarhiei canonice, că "Nimeni nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, dacă n-are Biserica de mamă" (Sf. Ciprian -D. unitatea Bis. 4).”

Nu înseamnă că deoarece comunismul apără ateismul, mahomedanismul apără pe Mahomed ar fi mai rele decât papismul, monofizismul care susţin că slujesc lui Hristos. Cu cât o minciună este mai apropiată de adevăr este mai periculoasă deoarece nu poate fi sesizată şi amăgeşte mai uşor şi pe mai mulţi.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Tot în aceeaşi pravilă suntem învăţaţi aşa:
2044. „Ocultismul sau esoterismul este falsa ştiinţă cultivată de minţile înfierbântate, prin care ocultiştii spun că posedă un simţ superior celor obişnuite, şi prin care ei ajung să cunoască rădăcinile adevărurilor. în realitate, nu este decît o înşelăciune a diavolului, care a înşelat pe oameni sub diferite forme ale idolatriei, spiritismului şi altor practici, pornind de la anumite realităţi fizice şi psihice, pentru ca pe temeiul unui adevăr parţial, să ducă la o rătăcire şi mai mare a minciunii înşelătoare. Ocultismul se manifestă parţial sub alte nume, osândite de biserică. Orice nume ar purta el, trebuieşte demascat şi osândit, fiindcă orice fel de rătăcire cu cît conţine mai mult adevăr în ea, cu atît este mai periculoasă" (V. Dogmele).”
Desigur că nu trebuie să ne crispăm în a vedea locurile în care este sfinţenie de la Dumnezeu sau Maica Lui sau Sfântul Mina sau orice alt Sfânt din Ţara Sfântă sau Egipt doar pentru că sunt azi administrate de păgâni sau eretici. Nu se spurcă ortodocşii de la eretici decât în două situaţii fie că îi consideră sfinţi (cum fac ecumeniştii) fie că îi alungă cu ură sau groază (cum fac zeloţii). Îi putem primi, le putem arăta dragoste, putem merge la ei. Dar, Doamne fereşte! să nu luăm în deşert Ortodoxia zicând că poate cineva să se mântuiască fără Ea sau că ar putea fi vreun sfânt neortodox.
Atitudinea cu discernământ a Avvei Macarie ne este de mare folos:
„Se spunea despre Avva Macarie egipteanul că a urcat odată de la Sketis la muntele Nitriei; şi când s-a apropiat de loc, îi spuse ucenicului său: ia-o puţin înainte. Şi când a luat-o el înainte, s-a întâlnit cu un popă al grecilor (păgâni), (care alerga ducând cu el un lemn) iar fratele i-a strigat: ai, diavole, unde fugi? Acela s-a întors, l-a bătut bine, şi l-a lăsat aproape mort. Ceva mai departe, i-a ieşit în cale, alergând, avvei Macarie, care i-a zis: sănătate, sănătate, truditorule! El s-a minunat, venind la el, şi îi zise:
– Ce bine ai văzut la mine, de m-ai agrăit?
– Că te-am văzut trudindu-te şi nu ştii că în zadar te osteneşti.
– Şi pe mine m-au răscolit bineţele tale, şi mi-am dat seama că eşti de partea lui Dumnezeu. Alt călugăr rău m-a întâlnit şi m-a înjurat; eu i-am dat o bătaie soră cu moartea.
Bătrânul pricepu că era ucenicul lui. Iar popa îi cuprinse picioarele, spunându-i: nu te las dacă nu mă faci monah. Şi s-au dus până unde era călugărul şi l-au luat în spate de l-au dus la biserica muntelui. Când l-au văzut părinţii pe popa păgân, au fost uluiţi; apoi l-au făcut monah. Şi mulţi dintre păgâni s-au creştinat din pricina lui. Iar Avva Macarie a zis: vorba rea îi face răi şi pe cei buni, dar vorba bună şi pe cei răi îi face buni.”
Nici să urâm sau să dispreţuim (nici măcar în sinea noastră ascunsă) pe eretici cum a făcut ucenicul zelot, dar nici să ne înşelăm sau să îi înşelăm pe eretici că s-ar putea mântui fără Ortodoxie, ci arătându-le dragoste, cu iscusinţă să îi atragem la mântuire, adică la Singur Ortodoxia.
Noi avem şi putem să le dăm cu dragoste sfinţenie dar de la ei nu avem ce lua după cum ne arată tot pravila lui Nicodim Sachelarie:
35. -..."Fiindcă monahii (M-rii Sinai) întreabă dacă se cade a se da panaghia (pâinea binecuvântată) la masă, închinătorilor armeni [notă adică monofiziţi ca şi copţii aşa zişii creştini din Egipt care nu ţin de Patriarhia Ortodoxă de Răsărit din Alexandria], noi zicem să le daţi lor şi anafora, căci sînt creştini şi pentru aceasta vin de se închină la locurile sfinte din îndepărtări. Pentru noi, deşi sînt schismatici şi, din pricina unor învăţături greşite, sînt eterodocşi, dar sînt creştini cu credinţa şi cer cu evlavie sfinţire de la noi, pe care trebuie să le-o dăm . "Căci" a nu da cele sfinte câinilor" se înţelege despre cei fără credinţă, cum sînt iudeii, mahomedanii şi maniheii şi alţii, care se făţărnicesc a fi creştini, fără a fi cu adevărat creştini, de aceea şi urmează: "ca nu cândva, întorcându-se, să calce în picioare cele sfinte şi să ne rupă şi pe noi, căci sînt porci, iar cei ce caută cele sfinte cu credinţă şi le primesc cu evlavie, nu sînt de soiul porcilor".
Ascultaţi şi pe Domnul, care zice: "Cel ce nu este împotriva noastră, cu noi este; şi pre cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară". Taina cea mare a împărtăşirii să nu le-o daţi; Iar, dacă vreunul s-ar îmbolnăvi şi ar voi să rămână în mânăstire şi s-ar lepăda de învăţătura lor, mărturisind credinţa ortodoxă, să fie învrednicit şi de Sfânta împărtăşanie. Aceasta este credinţa Bisericii soborniceşti... "Voi să nu luaţi sfinţire de la ei, pentru că sînt eterodocşi..."- Scris. Patr. Ghenadie
II, ( + 1456).
Aşadar, în final, vă doresc multe pelerinaje cu bucurie, mi-aş dori să „pelerinez” cu dumneavoastră sau măcar să vă cunosc. Dar vă rog din toată inima şi cu toată dragostea nu mai consideraţi mucenici pe copţi, chiar dacă au fost omorâţi de mahomedani, ca să nu-L mâhniţi pe Duhul Adevărului, Mângâietorul şi să nu vă faceţi vinovată Sfintelor Canoane recunoscute de Întreaga Sfântă Biserică:
Pidalion Neamţ 1844
„CANONUL 45
Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească. [Apostolic, can. 65; Sinod 3,can. 2, 4; Laodiceea, can. 6, 9, 32, 33, 34, 37; Timotei, can. 9]
TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte, că oricare episcop, sau prezbiter, sau diacon numai împreună s-ar ruga, dar nu şi împreună ar liturghisi, cu ereticii, să se afurisească. Că cel ce împreună se roagă cu afurisiţii (precum acest fel sunt ereticii) trebuie împreună a se afurisi şi el, după canonul 10 al acestoraşi Apostoli. Iar de au iertat ereticilor acestora să lucreze vreo slujire, ca şi clerici, să se caterisească. Fiindcă oricare cleric va şi liturghisi (împreună liturghisi) cu cel caterisit (precum unii ca aceştia sunt şi ereticii, după canonul 2 şi 4 al soborului 3) împreună se cateriseşte şi el, după al 11-lea al Apostolilor. Că se cuvine pe eretici să-i urâm şi să ne întoarcem feţele despre ei, dar nu cândva şi să ne rugăm împreună cu ei, sau să iertăm lor a lucra vreo slujire bisericească, ori ca nişte clerici, ori ca nişte ierei.
Din Sfintele Canoane ale sinodului de la Laodiceea
CANONUL 9
Să nu fie iertat a merge cei ai Bisericii, la cimitirele, ori la cele ce se zic martirii ale tuturor ereticilor, pentru rugăciune, ori pentru vindecare. Ci unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se facă achinoniţi (neîmpărtăşiţi) până la o vreme, iar pocăindu-se, şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească. [Apostolic, can. 45]

TÂLCUIRE
Nu numai ereticii nu se cade a intra în Bisericile Dreptslăvitorilor, ci nici cei ai Bisericii, adică mirenii cei credincioşi, să meargă la cimitirele (țintirimele) ereticilor, unde oarecare numiţi ai lor sau îngropat, ori la lăcaşurile, în care mucenici ai ereticilor sunt îngropaţi; că mulţi şi din eretici în vremea goanei şi a idolatriei, până la moarte au suferit, pe care mucenici i-au numit cei de o socoteală cu dânşii. Dar nicidecum ortodocşi creştini, zic, se cuvine a merge la aceştia, ori pentru rugăciune, sau pentru a se vindeca, adică, sau pentru ca să-i cinstească, ori pentru a căuta tămăduire de la aceştia în bolile lor. Iar câţi vor voi a o face aceasta, porunceşte canonul acesta, să se afurisească pe o vreme, până când se vor pocăi, şi vor mărturisi că au greşit. Vezi şi pe cel 45 apostolesc.
CANONUL 34
Tot creştinul nu se cade a părăsi pe martirii lui Hristos, şi a se duce la pseudomartirii (mincinoşi mucenici) ereticilor, sau la însuşi cei ce merg către mai înainte zişii eretici. Că aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii fie anatema.
TÂLCUIRE
Canonul 9 al acestuiaşi sinod, după Valsamon, numai cât afurisește pe cei ce merg la mormintele minciuno-mucenicilor ereticilor. Fiindcă au mers amăgindu-se, pentru că au nădăjduit, oarecare ajutor la boalele lor de la dânşii, iar acesta anatematiseşte pe cei ce merg la dânsele, fiindcă au lăsat pe adevăraţii mucenicii lui Hristos, şi despărţindu-se de Dumnezeu, sau dus la minciuno-mucenicii aceia, cu tot sufletul, şi plecarea lor. Drept aceea şi după deosebita plecarea sufletului lor, deosebit şi de canoane s-au certat. Vezi şi pe cel 45 apostolesc.”
Şi atenţie!!!
După Pravila lui Nicodim Sachelarie:
„AFURISIREA
11. - Afurisirea sau excomunicarea este excluderea credinciosului din comunitatea Bisericii, cînd se face vinovat de păcate contra credinţei sau a moralei (Matei, 18,17; Cor. 5, 2-5; I Tim. 2, 20; Tii,3, io). Ea este de două feluri:
a) duhovnicească-internă, cînd credinciosul este oprit de la împărtăşire sau de la alte slujbe pentru o vreme;
b) cînd un credincios devine un necredincios public şi se iau măsuri administrative publice contra lui, înlăturându-l din obştea creştină. Numai cel ce se îndreaptă, este reprimit. (îi Cor. 2, 6-10). Clericul, mai întîi se cateriseşte şi, dacă este cazul, apoi se afuriseşte temporar sau definitiv, iar cînd stăruie în erezie şi în răutăţi, se dă anatemei. Afurisirea publică o face numai arhiereul - şi mai ales sinodul - care are dreptul s-o şi ridice, cînd cel vinovat s-a îndreptat.
2(Const. Ap. VII. 34).

[ALEXANDRU ANASTASIU]

ANATEMA
- Anatema este cea mai grea pedeapsă pe care o poate da Biserica. Ea se dă contra celor ce dispreţuiesc şi atacă adevărurile dogmatice, morale şi de cult şi prin aceasta, ei duc la rătăcire şi pierzare de suflet pe cei neştiutori, devenind periculoşi societăţii bisericeşti. Anatema cuprinde blestem, afurisenie şi predare a celui anatemisit pe mîna satanei, de care ascultă şi ale cărui fapte şi misiune o împlineşte, devenind mort sufleteşte şi vrăjmaş lui Dumnezeu. Ceea ce este pedeapsa cu moartea în legile de stat, este anatemisirea în legile Bisericii. (Exod. 8,32; Lev. 20,1-22, Deut. 13,1-10; 17,1-9; 20, 2-15; Mat. 21,18; Rom. 9, 3; I Cor. 5,1-3; 16, 2-12; Gal. 3, 8-9; Const. Ap. II, 28,47-50). Prin anatemisire, "se afieroseşte acela diavolului şi mai mult să n-aibă parte de mântuire şi să se facă înstrăinat de Hristos" Pidal. N. f. 269”
Eu sper că nu v-am speriat, iar dacă v-am speriat să mă iertaţi deoarece am încercat cu dragoste şi din dragoste să vă arăt o greşeală (păcat făcut din neştiinţă) ca să nu devină vină (păcat cu ştiinţa). Dumnezeu vede că azi oamenii nu mai au lămurită credinţa şi aşa că nu o să vă certe dacă vă întoarceţi de la greşeală şi vă spovediţi. Noi când încălcăm Sfintele Canoane suntem vinovaţi lor dar până nu se pronunţă duhovnicul nu suntem şi pedepsiţi cu certarea lor. Sfintele Canoane nu sunt sperietori rigide ci nespusa îmbrăţişare a Bisericii pentru noi ca să ne arate de ce trebuie să ne ferim ca să nu-L supărăm pe Dumnezeu.

Că spune Sfântul Marcu Ascetul:
"Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea"

Cu dragoste, Alexandru

Dacă ne va ajuta Bunul Dumnezeu vom termina data viitoare cu roadele lui Francisc în istoria României şi apoi vom trece la a descrie doar înşelarea din medicină.
Dacă nici cei care îşi dau viaţa pentru/prin înşelare nu sunt primiţi de Dumnezeu (chiar dacă unii îi consideră mucenici) darămite cei ce iau viaţa altora prin înşelare
(fie că sunt tiranii eretici ce asasinează personal sau în grup,
fie că sunt cei ce practică medicina demonică şi îmbolnăvesc direct drăceşte sau indirect prin escrocherie - ne lăsând pe omul păcălit să meargă la adevărata medicină şi astfel scurtându-i viaţa)
vă daţi seama ce pedeapsă vor suporta...
Doamne ajută!
Vă doresc un post cu roade duhovniceşti neînşelătoare, adică întru pocăinţă...