(Interviu cu schimonahia Elisabeta, fosta maica Teodora, pustnica Giumalaului)

Cine poate fi monah? Orice creştin care s-a pocăit cu adevărat, care a fost atins de Duhul Sfânt şi care se predă cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Nu mai face voia sa, ci voia Tatălui Ceresc. A ieşit de sub autoritatea satanei şi a intrat sub stăpânirea lui Dumnezeu. Sunt unii oameni care în tinereţe au călătorit cu ideea de a se face călugăr, alţii care şi-au pus întrebări asupra sensului vieţii şi au fost atinşi de dorul dumnezeirii, iar cei mai puţini dintre aceştia au încercat să înţeleagă de ce unii tineri aleg calea monahală. De această ispitire am fost lovit şi eu la vârsta de 18 ani, la terminarea liceului. Citisem multe cărţi ortodoxe şi am purtat discuţii cu diferite persoane interesate de viaţa duhovnicească, cu preoţi şi chiar cu călugări. Unul din paznicii liceului fusese călugăr şi a fost dat afară din mănăstire cu Decretul din 1959. La el am văzut pentru prima dată Psaltirea, Ceaslovul şi Acatistierul şi tot el mi-a stârnit râvna pentru o viaţă duhovnicească îmbunătăţită şi m-a îndrumat să merg la mănăstirea Sihăstria din Moldova, unde sunt duhovnici iscusiţi, eu fiind din Constanţa. Zis şi făcut. Am dispărut de acasă o săptămână, pe care am petrecut-o la mănăstirea Sihăstria. Am nimerit la spovedanie la Părintele Paisie Olaru. Eram cu prietenul meu, Dumitru Ulezu, actualul duhovnic al Mănăstirii Agapia Veche, Părintele Dionisie. Primul a intrat la spovedanie, Dumitru şi Părintele i-a spus că trebuie să se facă monah. Într-o săptămână, Mitică, cum îi spuneam noi a intrat frate la Mănăstirea Dervent din Dobrogea.

Mie, Părintele mi-a spus: „Tinere, tu nu eşti pentru mănăstire, mergi înapoi în lume. Tu eşti pentru căsătorie, vei avea familie, vei avea soţie, vei avea copii, iar spre bătrâneţe, cu voia lui Dumnezeu vei gusta şi din potirul călugăriei”. Dacă Părintele Paisie îmi spunea să rămân la mănăstire, rămâneam. Dar, nu a fost să fie. Şi aşa, m-am întors acasă din călătoria mea iniţiatică, care mi-a marcat toată viaţa şi toate demersurile mele pe parcursul vieţii.

Reporterul: Maică Elisabeta, din tinereţile mele am tânjit după taina călugăriei şi, cu sinceritate vă spun că nici acum nu m-am lecuit de această ispitire, spuneţi-ne, ce înseamnă să fi monah?

Pustnica: Aşa cum sunt oameni blonzi sau bruneţi, înalţi sau scunzi, cu ochii verzi sau căprui, tot aşa sunt şi oameni care primesc o anumită chemare de la Dumnezeu. Aceştia sunt monahii, creştin ortodocşi care îşi predau viaţa în mâinile lui Dumnezeu, fiind aleşi prin mijloacele Sale tainice. Aţi auzit în Biserică la Sfânta Liturghie: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33), iar altă dată aţi auzit spunându-se cuvintele: “Ia crucea şi urmează-Mi!” (Mt. 16,24).

A fi monah înseamnă să mori şi să înviezi cu Domnul Iisus Hristos în fiecare zi, în mod tainic, aşa cum ne spunea şi iubitul nostru Părinte Arsenie Papacioc de la Techirghiol. Călugăria presupune jertă şi iubire, jertfă şi iubire, jertfă şi iubire… A fi monah înseamnă să-l iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul tău, din toată puterea ta, din toată fiinţa ta, iar pe aproapele ca pe tine însuţi, aşa cum spune Domnul nostru Iisus Hristos. Călugăria presupune şi ascultare necondiţionată, dar lucrul cel mai important este că trebuie să te bagi sub toată zidirea. Să te consideri cel mai mic dintre toate făpturile lumii acesteia, chiar şi unei furnici trebuie să-i dai întâietate. Acesta este monahul. Iată, bunăoară, în toamna anului trecut am avut o invazie de şoareci în chilia mea. Am conveţuit cu ei o vreme după care m-am rugat să plece şi ce credeţi, mi-au dat pace. Din păcate, oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar găsi liniştea, pacea şi fericirea. Am fost internată două săptămâni la un spital din Cluj-Napoca, atunci când am stat la dumneavoastră şi nu mă regăseam deloc, nu am avut pace, decât cea lăuntrică care nu ţi-o ia nimeni, dar parcă m-am simţit pe altă lume. Cînd am ajuns la chilia mea, sus în munte, am sărutat cei patru pereţi ai chilie şi toate colţuşoarele, acolo e mântuirea mea.

Reporterul: Maică, mai sunt pustnici?

Pustnica: Avem, Dumnezeu ştie câţi sunt, dar avem. Să ne rugăm pentru ei, atât cât putem, să ne rugăm. Cu pustnicul e altceva, el se roagă şi plânge pentru întreaga lume, aceasta e principala lui misiune. Pustnicii sunt oameni creaţi de Dumnezeu mai mult pentru Cer decât pentru pământ. Aşa precum îngerii sunt lumină pentru monahi, tot aşa şi călugării prin trăirea lor, trebuie să fie lumină şi pildă vie pentru creştinii mireni. Deoarece, sufletul care s-a unit, prin curăţire, cu Dumnezeu numai are nevoie de cuvântul altuia pentru învăţătură, pentru că acest suflet fericit poartă în sine însuşi Cuvântul, cel pururea veşnic şi tainic, care îl îndrumă şi luminează permanent.

Reporterul: Toţi oamenii au vise de îndeplinit, au ţeluri de atins, au algeri de făcut în această viaţă. Mulţi vor să atingă perfecţiunea, în profesie, în viaţă, alţii vorbesc de desăvârşire. Maică ce este desăvârşirea?

Pustnica: Greu de spus, dar m-aş opri la definiţia Sfântului Isaac Sirul, care spune că este o prăpastie de smerenie. Aşa cum am mai spus, omul care se consideră sub toată zidirea, acela şi numai acela poate fi bănuit că a ajuns la desăvârşire. Părintele Arsenie Boca spunea la un moment dat că cine îl are pe Domnul Iisus Hristos drept model în toate acţiunile vieţii lui, acela şi-a găsit sensul vieţii şi pacea sufletului.

Reporterul: Maică, pe o scară valorică de la 1 la 10 a desăvârşirii, sfinţia voastră unde vă aflaţi?

Pustnica: Vai de mine păcătoasa, sub nota unu, la început.

Reporterul: Pe vârful Giumalău, acolo unde vă aflaţi cu chilia şi sfinţia voastră am auzit că a trăit un mare pustnic cu numele de Zosima. L-aţi cunoscut personal?

Pustnica: Da, păcătoasa de mine l-am cunoscut. Părintele Zosima era frate de trup cu Părintele Paisie Olaru de la Sihla, care a fost primul meu duhovnic. Nu ştie nimeni ce vârstă avea, dar era slab, foarte slab, i se vedeau oasele de slab, cu părul lung, asemenea Sfinţilor Părinţi din Pateric. Se spune că atunci când a adormit în Domnul ar fi avut vârsta de 128 de ani. El a dispărut la un moment dat. L-am căutat doi ani de zile. În cele din urmă i-am găsit rămăşiţele pământeşti şi i-am făcut slujba de înmormântare.

Reporterul: Maică, dacă ar fi să reduceţi Evanghelia Domnului Iisus Hristos la câteva cuvinte, care ar fi acelea?

Părintele: Trei cuvinte: Hristos în mine! Nu mai trăiesc eu , ci Hristos trăieşte în mine. Cel mai mare lucru care i se poate întâmpla unui om este acela de a intra în sufletul cuiva şi de a-l purta în veşnicie! Aceasta e iubirea adevărată!

Reporterul: Maică, pentru cei care doresc să aleagă calea monahală ce le recomandaţi?

Pustnica: Nu există recomandări. Este Dumnezeu şi omul. De reţinut că nu omul este cel care alege, ci Dumnezeu îl cheamă, iar această chemare trebuie să o simţi, să o trăieşti ca pe o binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Amin! Să nu uităm că smerenia este condiţia esenţială a călugăriei.

Reporterul: Maică, o rugăciune.

Pustnica: Prieten bun, câştigă-ţi plânsul şi rugăciunea lui Iisus. Căci plânsul stinge focul veşnic, iar ruga te înalţă în sus. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii. Amin. Dumnezeu să ne ierte! Amin!

Reporterul: Maică, îmi cer iertare pentru îndrăzneală, dar nu regretaţi faptul că aţi plecat din lume, unde putea-ţi avea o familie şi să fiţi de mai mult folos semenilor?

Pustnica: Nu. Domnul Iisus Hristos este bucuria vieţii mele. Eu sunt mireasa lui Hristos!

Ştefan Popa

 

• Pustnica Giumalaului
  Publicat in : Parinti