Interviu cu ierodiaconul Macarie Tanase

Interviu cu ierodiaconul Macarie Tanase Mareste imaginea.

Unul dintre vieţuitorii Schitului Sihăstria, care a intrat în viaţa monahală în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, părintele Ierodiacon Macarie Tănase, îşi aminteşte despre greutăţile prin care a trecut schitul în acei ani: „Părintele stareţ loanichie Moroi stătea în stăreţia veche, care avea doar două camere despărţite de un hol. Stătea acolo permanent, îl bătuse Baltă, îi scosese un ochi; aceasta se întâmpla prin 1943. Eu am venit în mănăstire pe 1 aprilie 1943, iar la 15 aprilie am împlinit 16 ani. Când am ajuns acolo, era schimbată administraţia. Părintele loanichie Moroi era foarte bolnav, dar tot mai ţinea evidenţa lucrurilor în toate treburile începuse să-l delege pe Părintele Ioil Gheorghiu, care era ucenicul lui cel mai apropiat. Rânduiala era pe atunci foarte aspră în Sihăstria. Toată săptămâna se mânca de post, marţea şi joia se dezlega la untdelemn, iar lunea, miercuri şi vineri fără untdelemn, numai sâmbăta şi duminica se dezlega la brânză şi ouă. Aşa ţinea bătrânul loanichie şi aşa ţinea toată obştea pe atunci.

După incendiul din 1941, mai rămăseseră stăreţia şi biserica, pe care tocmai o terminase de acoperit cu puţin timp înainte. Arsese acoperişul bisericii în 1941, odată cu bucătăria şi chiliile. La bucătărie, când a izbucnit incendiul, era părintele Nicanor, care suferea de o boală psihică. Focul izbucnit la bucătărie, care era lângă fântână, de acolo a fost dus de vânt şi a ars toată aripa de chilii care erau în prelungirea clădirii cu bucătăria. Atunci a ars paraclisul vechi al Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, unde-i aghiazmatarul acum. De acolo a luat foc clopotniţa topindu-se şi clopotele. Imi spunea Părintele Casian, Dumnezeu să-l ierte „Când am venit aici m-a luat părintele Ioanichie Moroi şi mi-a zis: Mă băiatule mă, vezi tu toate astea ! Când am venit eu, nu era nimic aici, numai biserica şi clopotniţa, toate acestea pe care le vezi sunt făcute de mine. Eu venisem atunci din lume, zicea Părintele Casian, nu ştiam ce-i călugăria, ce-i smerenia, dar parcă nu-mi venea bine vorba aceea eu le-am făcut. Ei bine, în 1941 au luat foc toate: biserica şi clopotniţa, s-au topit clopotele, s-au sfărâmat toate, n-a rămas mai nimic din toată osteneala Părintelui loanichie. Atunci bătrânul, de supărare, s-a cam stricat de cap, săracul, dar mai pe urmă şi-a revenit. S-a consumat mult atunci bietul bătrân. Până ce a venit de la Tg. Neamţ maşină de pompieri, a ars mai tot. Atunci s-a întâmplat un lucru minunat. Un om de pe la Filioara care era atunci în mănăstire, mi-a povestit: Treceam prin faţa paraclisului "Sfintei Ana”, căram în grabă nişte lucruri şi deodată am văzut o cutiuţă care a venit prin aer, dinspre paraclisul care ardea. Am luat-o şi am dat-o unui părinte care era aproape. Era cutiuţa cu Sfintele moaşte care fusese pe Sfânta Masă. A ieşit singură din foc.

Singură a ieşit? Cum a zburat aşa prin aer?!?

- Da, a venit pe sus şi el a prins-o în mână. Se întâmplă lucruri minunate cu Sfintele Moaşte. Mi s-a întâmplat şi mie o dată, pe când eram eclisiarh la Sihăstria, un lucru minunat. Aveam acolo într-un dulap, la biserică, mai multe antimise vechi, pe care nu puteam să le mai folosesc. Am scos cu grijă Sfintele Moaşte şi m-am dus la pârâul din vale cu ele. Am aşezat toate antimisele şi procoveţele pe o piatră şi le-am dat foc.

Pârâul era curat pe atunci. Dar cum mă uitam eu la ele arzând, văd că iese deodată un antimis din grămăjoară şi pleacă pe apă de-a roata aşa nears. Mă duc repede, îl
iau şi, când mă uit mai atent, văd că avea încă Sfintele Moaşte în el. Am scos Sfintele Moaşte cu grijă şi după aceea l-am pus peste celelalte în foc.

- Erau multe antimise?

- Zeci de antimise, procoveţe vechi, afumate, rupte... Ce să faci cu ele? S-au făcut altele noi, mai bune! Când am venit eu, în 1943, se făcuse un clopot nou la Paşcani, atâta am găsit, un singur clopot.

Biserica era deja acoperită, se slujea în ea, însă de la foc toată pictura se deteriorase, s-a învârtit, s-a sucit pe pereţi. Il întrebam pe Părintele loil cum a fost pictura şi zicea
că era bună, a fost în tempera, dar s-a scorojit de la căldură. Lângă stăreţie erau două camere, într-una stătea Părintele Calinic Lupu cu un frate al lui; m-au luat
şi pe mine cu ei, iar dincolo stătea Părintele Cleopa cu altul. Părintele Cleopa adunase o mulţime de lemnărie, aveam câteva stive de lemne, pentru că deja
începuse să refacă casa cu bucătărie şi trapeză. Când am venit la Sihăstria, am găsit tăciuni peste tot, mai toate fuseseră nimicite de incendiu. Era muncă serioasă, părinte. Mergea şi Părinteie Cleopa cu noi, cu toate că era stareţ, lucra cot la cot cu noi, pe atunci era zdravăn şi tânăr. Eu mergeam cu carele cu boi după materiale, împreună cu Părintele Antonie Olaru. Vara dormeam cu Nil Ursu pe cerdacul de la stăreţie, unde aveam câte un pat afară. Am stat un timp pe sala aceea dintre cele două camere de la stăreţie, dar erau atâţia purici şi păduchi, atâta nenorocire, de nu puteai dormi... De aceea am ieşit pe cerdac şi dormeam acolo. Ne culcam morţi de oboseală şi, când dormeam mai bine. venea de ne scula să plecăm la drum, pe la unu noaptea. Câteodată mă urcam în căruţă şi adormeam în coşul căruţei, iar boii mergeau singuri. O dată m-am trezit la Secu într-un gard. Era nişte cânepă semănată într-o grădină, care nu era îngrădită. Fiind întuneric, boii au intrat cu carul prin cânepă şi s-au oprit într-un gard. Când au stat ei, m-am trezit, neştiind unde sunt şi ce se întâmplă. Erau patru care; ne dăduseră de la Mănăstirea Neamţ două care cu boi, unul îl aveam noi şi încă o căruţă cu cai, care era tot a noastră. Când m-am trezit cu carul în gard, celelalte căruţe erau departe. M-am dat jos, am scos boii înapoi, dar am tăvălit toată cânepa aceea, dacă mă prindeau aceia, nu ştiu cum o scoteam la capăt. Uite aşa am cărat atunci scânduri pentru noile clădiri de la Sihăstria.

Mănăstirea Neamţ a dat atunci tot materialul gratuit. Aveau acolo fabrica lor de cherestea şi multă pădure. Toată ziua cârai scândură, iar noaptea nu mai puteai, erai terminat. Aceasta a fost în 1943, iar în anul următor, au venit ruşii. Oamenii de prin Vânători, de pe la Rădăşeni, care ne cunoşteau, au venit buluc la noi. Dincolo de poartă aveam o casă unde era bucătăria şi trapeza. S-au umplut bucătăria şi trapeza cu mireni. Părintele Cleopa zicea: Măi, facem cum a procedat Sf Paisie ia Dragomirna într-o împrejurare asemănătoare, îi primim pe toţi. A venit fiecare cu căruţă, familie, copii, purcel, căţel, fiecare cum l-a prins vremea. Cum a apucat fiecare, pentru că veneau ruşii şi nu mai era timp; au încuiat casa şi au venit la noi în schit. Da, acum parcă văd, trapeza o tăcuserăm în grajdul acela de la stăreţie. Erau o mulţime de copii atunci la noi, care nu aveau ce mânca, săracii, şi când auzeau clopotul de masă, veneau fuguţa şi se aşezau frumos în ordine şi linişte pe scaune aşa încât ţi se rupea inima de mila lor. Aşa a fost atunci când au venit ruşii: oamenii nu ştiau cât o să dureze situaţia aceasta. In vara anului 1943, Părintele Cleopa a făcut casa aceea. A adus meşteri de la Tg. Neamţ şi au ridicat-o, iar până toamna a şi drăniţit-o. Oamenii care se adunaseră atunci la noi s-au apucat de au lipit-o cu lut Fiecare îşi lua câte o cameră zicând: Măi, dacă ne prinde iarna aici, să fie aceasta camera noastră. Aşa s-a făcut casa aceea!

Când am intrat în mănăstire, Părintele Cleopa încă mai era pe la stână. La un moment dat a fost o neînţelegere în obşte. Bătrânul loanichie a dorit să rămână Părintele Ioil egumen în locul său, însă obştea îl dorea pe Părintele Cleopa. Din pricina acestei neînţelegeri au plecat atunci o parte din părinţi pe la alte mănăstiri. Intre aceştia a fost şi Părintele Calistrat Bobu, care a plecat în Banat şi încă vreo doi preoţi, ale căror nume nu mi le mai amintesc. Atunci bătrânul loanichie, văzând aşa, s-a sfătuit cu părinţii mai de seamă din obşte, cu părinţii Dometian, Ianuarie şi Casian de l-au ales pe Părintele Cleopa egumen. S-au dus la stână unde era Părintele Cleopa şi i-au zis: Haide la vale că te punem stareţ. II ştiau că-i bun de cap, de scris, că a citit mult şi-i bun de gură. L-a pus pe Părintele Calinic Lupu econom iar pe părintele Casian eclisiarh cu Biserica. In anul 1943, când am venit eu acolo, ei deja făcuseră treaba asta. Nu se prea împăcau acuma cu părintele Ioil. Erau toţi tineri fără experienţă, voiau toţi să facă câte ceva şi nu puteau să cadă de comun acord. Văzând că bătrânul loanichie îl simpatiza mai mult pe Părintele Ioil, unii au plecat. Prima dată când am venit, m-am dus la părintele egumen loanichie, m-am mărturisit şi i-am zis că vreau să rămân în mănăstire. Era încă lucid. I-am zis eu ce i-am zis şi-mi spune: No bine, om vedea noi de-ai calea a călugăr au ba. Du-te la Cleopa şi dă-i... Tu ai vreun ac! la anii ăştia... Dă-i actele, că el e cu treaba asta.

M-am dus la Părintele Cleopa. El era la grajdul acela vechi, undeva în spate. Nu ştiu dacă l-ai apucat. Pe atunci atâta era (mai rămăseseră după incendiu) stăreţia şi două grajduri, unul într-o parte şi altul dincolo. Trapeza o vreme a fost sub stăreţie, care era, de fapt, un beci unde stăteam iarna, când era frig, iar vara mâneam în grajdul acela de lângă stăreţie. Nu mai ţinea animale în el, doar butoaie, căruţe şi alte lucruri mărunte. Aşa era pe atunci. Părintele Cleopa era în partea aceea, la grajd, unde tocmai veniseră ciobanii cu oile. El, cum îndrăgea oile, s-a băgat între ele şi luase un cârlan de-l ţinea în braţe. Eu m-am dus la el şi i-am zis: „Părinte, uite m-a trimes părintele stareţ să vă dau actele mele”. Se uită el aşa lung la mine, mă măsură şi zice: „Da, da trebuie să dai nişte acte pentru că aşa e când vii la mănăstire, mai ales acum când e război”.

Frontul era la Cotul Donului când am intrat în mănăstire şi, până în anul următor, frontul ajunsese deasupra Mănăstirii Neamţ, la Oglinzi. Când au ajuns ruşii la Oglinzi, au început lupte grele acolo cu nemţii. Mă urcam cu Nil Ursu sus la cimitir, să ascultăm cum bombardează. Pe atunci nu era cimitirul acolo, numai Părintele loanichie Moroi era înmormântat acolo sus. El spunea: „Bă, când oi muri eu, acolo să mă îngropaţi”. Părintele Cleopa şi cu Părintele loil l-au dus acolo sus de l-au îngropat, când a murit în 1944. Nu-mi amintesc mai nimic - cum era el mort sau când l-au dus, sau cum l-au prohodit. Eram la bucătărie atunci şi nu-mi amintesc nimic, numai ne-am trezit că au făcut mormântul acolo sus. In iarna anului 1944, a venit ordin de la Statul Major ca toţi flăcăiaşii de la 16 ani în sus să facă un fel de instrucţie militară. Acei de la Neamţ şi seminariştii erau instruiţi de un călugăr care făcuse armată. La noi nu era decât Părintele Cleopa care făcuse armată, şi-apoi făcea el instrucţie cu noi.

- Ce fel de instrucţie făcea Părintele Cleopa cu părinţii?

- Inainte, la stânga, la dreapta, culcat..., lucruri din acestea. Aşa a fost atunci. Lui nu-i mai ardea să mai facă casa, eram cu toţii tare debusolaţi în acele momente de cumpănă; doar oamenii aceia care erau adunaţi la noi, ce mai tăceau... Să-ţi spun acum, cum a fost cu frontul în ’44, la Paşti. Ruşii s-au gândit că, fiind Pastele, ofiţerii români se vor duce la slujba învierii în Mănăstirea Neamţ. Pe la ora 12, când se făcea învierea, au dat o rafală de bombe, cum nu se mai întâmplase până atunci.

- Unde au dat, la Neamţ?

- Nu. In liniile noastre de front, ca să-l rupă. Ei au zis că ai noştri s-au dus la înviere, dar ai noştri erau la post. Şi, în noaptea aceea, au încercat să spargă frontul. Este pe acolo un loc numit „Borta Dracului”.

- Da, îl ştiu.

- Atunci s-a făcut un mare masacru de români, nemţi şi ruşi. O mulţime de copaci din zona aceea au fost rupţi şi dezrădăcinaţi de bombe şi obuze. După acest măcel, au venit câţiva ofiţeri la Părintele Cleopa şi i-au zis: „Părinte, aveţi nişte tineri pe aici; au murit o mulţime de soldaţi de-ai noştri şi trebuie să-i îngropăm, avem nevoie să-i luăm de acolo!” Părintele Cleopa a trimis pe cei mai tineri şi mai în putere, pentru a ajuta la înmormântarea soldaţilor căzuţi la datorie. Eu mă îmbolnăvisem, aveam un picior pe care îl târâiam mai mult şi cu asta am scăpat de cărat morţi. Atunci erau mai mulţi tineri la Sihăstria şi vreo 20 dintre ei s-au dus acolo. Pe mine m-au lăsat în schit. Ei au stat vreo săptămână şi mai bine la „Borta Dracului”, unde făceau gropi, adunau soldaţii morţi de prin pădure, unii dintre ei fiind deja intraţi în putrefacţie. Au făcut un cimitir întreg, este acolo, deasupra pe undeva spre Boroaia. Spuneau cei care au fost acolo: Părinte nu poţi să-ţi închipui de ce ai câţi morţi am văzut, ce imagini înfricoşătoare...

N-am mai putut mânca câteva zile pentru ce am văzut acolo. Şi totuşi, în noaptea aceea de Paşti, n-au putut ruşii să rupă frontul. A venit apoi luna august şi s-a auzit atunci o zi şi o noapte întreagă, o aşa bătălie ca niciodată; băteau şi ai noştri, băteau şi ruşii. Părintele Cleopa a trimis oameni călare să vadă ce se întâmplă. S-au întors oamenii şi au zis: Părinte Cleopa, au rupt frontul, ai noştri se retrag şi ruşii vin!

Părintele Cleopa a zis: Măi, care vreţi, haideţi să trecem dincolo, la nemţi! Era pe la ora 10 noaptea şi am luat fiecare ce am putut într-o traistă în spate. Eu, chiar şi cu piciorul bolnav, am zis că nu rămân aici; mi-au luat nişte mireni traista, că eu nu puteam căra nimic. Au rămas în Sihăstria numai Părintele Ioil cu Părintele loanichie, (nu murise încă), era 4 august. A mai rămas cu ei un părinte Filotei, care ştia ungureşte şi ruseşte, fusese prin Mănăstirea Pecersca din Kiev. Mai erau rămase nişte femei şi fetişcane, refugiate acolo din pricina războiului. Noi ne-am strâns cu toţii în faţa bisericii, am cântat „Apărătoare Doamnă”, cu părinţii Cleopa, Antonie şi Casian, apoi am luat-o spre Sihla.

A zis Părintele Cleopa: Măi, mergem la Sihla, de acolo la Crăcăoani, apoi mai departe spre nemţi, să nu ne prindă ruşii. Am ajuns la Sihla obosiţi, am dormit oleacă şi, spre ziuă, „Hai, scoală!”. Eu, mergând, mi s-a dat piciorul la drum şi acum eram primul. Zicea Părintele Cleopa: Uite mă, aista şchiopul, îi primul acum. Părinte, când am ajuns la Crăcăoani, era plină şoseaua de soldaţi, nu încăpeau pe şosea, mergeau şi pe zoane (alături de şosea), se retrăgeau spre Piatra-Neamţ. Noi am mers puţin cu dânşii, parcă acum văd cum unii aruncau armele şi hainele, rămâneau numai în cămaşă şi izmene; erau mai aproape de casă şi fugeau. Mergea în debandadă armata şi, cât vedeai cu ochii, numai lume. Mai erau cu noi şi alţi părinţi: Veniamin, Ghervasie Hulubaru de la Agapia din Deal şi alţii. Am luat-o la dreapta şi am ajuns la Horaiţa. Atunci am văzut ce înseamnă războiul. O parte din armată ţinea rezistenţa în spate, ca să nu vină ruşii peste noi, căci, dacă veneau, ne luau pe toţi prizonieri. Am ajuns la mănăstire obosiţi, amărâţi şi am adormit imediat, iar când ne-am sculat, am văzut la poartă steaguri albe. Părinţii Cleopa, Casian şi Antonie dispăruseră toţi trei. Ei plecaseră ca să meargă înainte să ajungă la nemţi, iar noi am rămas acolo cu ceilalţi părinţi, Veniamin, Ghervasie şi mai era unul din Secu.

- Antim Găină?

- Nu. Antim era la Agapia. Ne-am trezit şi numai ce văd o patrulă de ofiţeri la poartă, călare pe cai albi. Aveau în frunte un colonel şi pe unul care traducea. Au lăsat caii la poartă şi au intrat în mănăstire. Părinţii i-au dus în biserică şi au cântat. S-au uitat pe acolo, colonelul era om de treabă, apoi i-au dus la stăreţie şi le-au dat o gustare. în momentul acela au trecut pe acolo doi călăreţi; era acolo o poiană şi ei au trecut pe deasupra - era căpitanul care ţinuse rezistenţa. Cât timp am dormit noi, el a venit la mănăstire, a mâncat ceva, iar ruşii au venit după el, ştiau că este pe acolo şi l-au luat prins; cred că l-au împuşcat. Acum, ce să facem, fără părinţii Cleopa, Antonie şi Casian, hai să ne întoarcem înapoi. Un părinte de la Secu a zis că ştie un drum prin pădure, ca să nu ne mai întoarcem pe unde am venit, ci prin pădure pe la Agapia, să ajungem la poiana Trapezoaiei. Am mers cât am mers, dar nu cunoşteam bine drumul, nu mai fuseserăm pe acolo dar mai apoi am dat de şoseaua care duce de la Crăcăoani la Mitocul Bălan. Şoseaua aceea era plină de maşini cu ruşi, care urcau în sus spre Mitocul Bălan.

- Dar ruşii nu vă ziceau nimic?

- Eram în pădure, nu ne vedeau. Am rămas în pădure până ce s-a terminat convoiul, apoi am zis să trecem drumul, dar nu toţi deodată, ci pe rând. Cum s-a terminat convoiul, am trecut. Am mers vreo 40 de metri şi hop! o maşină cu ruşi. Opresc maşina, se dă jos un ofiţer şi cu mâna stângă ne face semn să ne apropiem şi ne întreabă unde mergem. Noi, acasă! De ce nu mergeţi pe drum? Dar noi: îi mai de-a dreptul prin pădure! A înţeles el aşa cumva. Dar numai văd că se duce la Părintele Ghervasie, care avea un ceas legat la gât, îi scoate ceasul şi-l bagă în buzunar. Se duce şi la celălalt părinte, care avea şi el un ceas şi i l-a luat. Acte? Le-am arătat ce aveam. Şi când umbla el aşa, prin bagaje, a sunat un ceas de masă la unul în geantă, dar pe acela nu l-a luat (era prea mare). După aceea ne-a făcut semn să plecăm.

Am luat-o în dreapta, am plecat peste deal şi am trecut prin pădure pe la Agapia. Când am ajuns în Trapezoaia era noapte târziu, se auzeau în Secu împuşcături. A venit o patrulă de ruşi acolo, s-au îmbătat şi trăgeau după călugări, însă n-au împuşcat niciunul. Dar noi, cum eram cu frica aceea, am trecut Pârâul Alb şi ne-am dus la Sihăstria. Am ajuns la Sihăstria şi l-am găsit pe Părintele Ioil făcând priveghere.

- Dar cu cine făcea privegherea?

- Erau vreo două fetişcane refugiate aici şi acelea mârâiau cum puteau şi ele la strană. Noi am zis atunci: Uite, mă, noi umblăm ca nebunii prin păduri şi ăştia stau aici ca boierii. Ne-au spus părinţii care au rămas aici că, atunci când era hărmălaia aceea pe drum, a venit un grup de ruşi, au luat o putină cu castraveţi muraţi şi două oi, apoi s-au dus; după aceea nu a mai venit niciun rus pe la schit. Stăm noi o zi, stăm două, măi, nu mai venea Părintele Cleopa. După trei zile, au început să scoată câte unul capul din pădure. Au povestit apoi prin câte au trecut, cum au umblat până au ajuns aproape de frontul nemţilor şi era cât pe ce să-i împuşte nemţii. Trei zile au umblat prin pădure înfometaţi.

- Dacă aţi fi stat în mănăstire n-aveaţi probleme!

- Era frica asta că nu ştii ce o să se întâmple. Parcă dacă ne duceam dincolo, ce era... Uite, aşa a fost, câte am mai păţit! După aceea, a început cu tâlharii. Erau atunci, după război, o mulţime de tâlhari prin acele locuri”.

Ierom. Cosma Giosanu

Fragment din cartea "Duhovnicii Sihastriei sub cenzura comunista", Editura EIKON

Cumpara cartea "Duhovnicii Sihastriei sub cenzura comunista"

 

 

10 Octombrie 2018

Vizualizari: 2241

Voteaza:

Interviu cu ierodiaconul Macarie Tanase 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE