Troparul sau strofa singuratica
Troparul, ca gen al imnului dogmatic
Ereziile nu se opresc la veacul al IV-lea, ci tin inca multa vreme treaza si incordata grija si atentia Sfintilor Parinti, precum si ravna credinciosilor. Indeosebi arianismul provocase tulburari prea serioase si prea adanci, pusese in miscare interese, oameni si deci pasiuni, pentru ca Biserica sa se fi putut margini la speculatii teologice pentru combaterea erorilor si sa nu fi angajat ea insasi multimile - atat de solicitate si cultivate de eretici - in apararea credintei ortodoxe, atat de vie si de fierbinte atunci. Nimic nu era mai propriu ca imnurile sa traduca fiorul credintei, dar sa si talmaceasca poporului adevarurile ei si sa i le adanceasca in suflet. Arianismul, stim, a recidivat pana in a doua jumatate a veacului al IV-lea, iar spre finele acestui veac, pnevmatomahismul a reeditat in alta directie atitudinile arienilor, precum in prima jumatate a veacului urmator discutiile hristologice se transpusesera in alte puncte dogmatice, ca un corolar al chestiunilor puse de Arie.
Daca in sinoade, speculatia teologica era forma si arma de lupta, in fata poporului, singur imnul putea angaja o data cu mintea si fondul afectiv al credinciosilor. Aceasta forma poetica nu mai putea fi deci rezervata simplu talmacirii pietatii sau fiorilor spirituali incidentali si personali, ci trebuia sa prinda si o consistenta dogmatica precisa, menita a edifica. Imnul a ajuns, cu alte cuvinte, un teren de exercitiu particular in Biserica, o arma de manuit, o forma de marturisire si de exercitare a credintei. In astfel de conditii, era natural deci sa se ajunga la o dexteritate literara in aceasta directie, sa se realizeze o fizionomie sau un gen imnografic bine definit. Acest gen se infatiseaza acum sub forma strofei singuratice sau a acelei "perioade de proza" poetica numita tropar, care avea sa joace un rol de unitate si de model in poezia imnografica ulterioara.
Veacul al V-lea este, prin excelenta, veacul troparului. Numirea aceasta se refera la o notiune mai generala, mai cuprinzatoare decat ceea ce se cunoaste astazi sub numele curent si obisnuit de tropar. Cu acest nume desemnam pentru epoca in discutie strofa imnografica inchegata unitar prin dezvoltarea unei invocatii, aclamatii ori exclamatii religioase, sau a unei formule religioase deja in intrebuintare de cult, chiar extrabisericesc. Aceste inovatii formeaza baza strofei numita tropar si multe din tropare se incheie chiar cu invocatia, care i-a fost principiul sau propozitia generatoare. In general, troparele au iesit din dezvoltarea invocatiilor primitive sau chiar din inchegarea lor arhitectonica, precum am vazut chiar in cazul celor doua doxologii.
Pentru veacul al V-lea, numirea de tropar este echivalenta cu numirea de stihira de astazi. In definitiv, stihirile nu sunt la originea lor decat tropare sau, cu alte cuvinte, fac parte din genul troparului.
Sensul cuvantului tropar
Este adevarat, numirea de tropar, mai ales in conceptia noastra curenta, nu este lipsita de greutate pentru intelegerea exacta a situatiei. Originea cuvantului este greceasca si Wilhelm Christ il socoteste diminutivul lui "tropos" (intorsatura, fel sau mod de a fi, melodie sau mod de cantare si de exprimare). In vocabularul lirismului clasic (Pin-dar, Olimpiada III, 4 si XIV, 17), prin tropar se intelegea melodia unei cantari sau armoniile rezultate prin cantarea cu un instrument muzical. Imitand pe greci, latinii numeau, de asemenea, "modus" sau "modulus" atat modulatia imnului, cat si imnul insusi. In aceasta epoca a Evului Mediu, deci, numirea de tropar, care desemna de fapt melodia, pe care era cantat un imn, a inceput sa fie intrebuintata pentru imnul insusi, adica strofa cantata.
Nu lipsesc insa nici alte interpretari. Astfel, unii deduc numele aceasta de la intelesul de "mod, chip sau fel de purtare" din semnificatia cuvantului tropos de aici rezulta ca toparul se numeste astfel, pentru ca reprezinta chipul sau icoana vietii sfantului ori descrierea sarbatorii. Altii sustin ca titlul acesta deriva din cuvantul tropaion sau tropaion (to) (trofeu, monument de victorie ridicat pe locul unde avusese loc intoarcerea in fuga a inamicului), pentru ca troparul canta de obicei biruinta unui sfant ori solemnitatea unei sarbatori. Se mai socoteste ca o astfel de titulatura ar deriva din insemnarea de "trop, figura de cuvant sau inteles impropriu" a termenului grec tropos;, intrucat tropii abunda ca figuri de stil aproape in toate troparele.
Unii, ca Marcu din Efes si Zonara, deduc insa numele de tropar de la substantivul "trope" (intoarcere) sau de la verbul "trepo" sau "tropeo" (intorc sau indrept undeva) pentru ca, in executarea lor muzicala, troparele se canta dupa modele cunoscute, adica glasul cantaretilor se intoarce dupa modul cantarii si dupa modelul dat sau irmosul. Luand ca baza acelasi substantiv "trope" (schimbare), altii cred ca strofele acestea imnografice s-au numit astfel, intrucat se cantau alternativ de catre strane.
Noi inclinam hotarat pentru prima explicatie, care determina adevaratul sens al cuvantului tropar, adica imnul, melodia lui. Oricare ar fi insa adevarata radacina si insemnare filologica a cuvantului tropar, trebuie sa mentionam ca suntem constransi a pastra termenul in forma cuvantului grec de origine, care este de fapt o expresie intraductibila.
Troparul in veacul al V-lea
Nu avem informatii prea sigure pentru a identifica imnurile-tro-pare compuse si intrate in cult in aceasta epoca. Octoihul insa, cuprinde la Vecernie si la Laude o serie de stihiri intitulate "ale lui Anatolie" sau "anatolicesti". Cuprinsul lor este indreptat impotriva nestorienilor si eutihienilor, preamarind Patimile, Pogorarea la iad si invierea Mantuitorului. Autorul lor este deci un Anatolie. Cartile bisericesti se refera insa la mai multe persoane cu acest nume. Astfel, un imn ce se canta la 24 octombrie in cinstea martirului Areta de pe vremea lui Iustinian, ne-ar indica un Anatolie, imnograf in veacul al VI-lea, in timp ce o alta cantare de la 12 noiembrie (Vecernie) in cinstea lui Ioan cel Milostiv ne descopera un alt Anatolie din veacul al VIII-lea. Al treilea Anatolie, imnograf in veacul al IX-lea, a fost ucenic al Sfantului Teodor Studitul.
In Octoihul din editia de Venetia, 1869, aceste stihiri sunt atribuite insa lui Anatolie, patriarhul Constantinopolului (+ 452), cel care a prezidat Sinodul din Constantinopol pentru condamnarea lui Eutihie, la anul 450. Cardinalul Pitra afirma, insa, ca in nici unul din manuscrisele cu imnuri cercetate de el nu se gaseste mentiunea de "patriarh al Constantinopolului" langa numele de Anatolie. Totusi, stihirile anatolicesti sunt considerate indeobste ale patriarhului Anatolie din veacul al V-lea, asa precum suna si inscriptia din Octoihul de Venetia, citat mai inainte. Desigur, nu este lipsita de curiozitate constatarea ca nici unul din istorici nu se ocupa de opera imnografica a patriarhului Anatolie. Cuprinsul si factura acestor tropare marturisesc insa despre vechimea lor si deci, in favoarea lui Anatolie Patriarhul. Tot lui i se atribuie si troparele invierii. Imnurile din mineie sunt insa, fara indoiala, ale unui Anatolie, episcop al Tesalonicului in veacul al IX-lea.
In a doua jumatate a veacului al V-lea, s-au distins in compunerea de tropare doi batrani din Constantinopol: Antim si Timocle. In veacul urmator, Teodor Lectorul (P.G., t. LXXXVI, col. 173-176) ii numeste: "poeti de tropare'. In opozitie cu Timocle, care anima partida potrivnica hotararilor Sinodului de la Calcedon, Antim, care era pe cat se pare ieromonah, reprezenta directia ortodoxa. In timp ce imnurile celui dintai gaseau primire la eutihieni, ale celui de-al doilea erau in favoarea ortodocsilor. Dupa informatiile lui George Cedren (sec. XI, P.G., t. CXXI, col. 665), Antim a organizat privegheri, la care imnurile sale erau cantate de coruri alcatuite din barbati si femei. El este infatisat deci mai degraba ca muzicant, pe cand la Teodor Lectorul il gasim caracterizat ca imnograf. Desigur, lucrul sta chiar asa, daca tinem seama ca adevaratii melozi compuneau atat textul, cat si muzica imnului.
Nici unul din troparele compuse in aceasta epoca nu poarta totusi in fruntea lor insemnarea cu numele lui Antim. Printre numeroasele imnuri lipsite in cartile de ritual de indicatia autorului - ceea ce este tocmai un semn de vechime - nu este exclus insa sa fie vreunul din imnurile lui Antim.
Un imn, care a cunoscut consacrare liturgica in veacul al V-lea este acela care se canta la Litie si la alte servicii bisericesti si anume: Nascatoare de Dumnezeu, Feciora, bucura-te... Baza lui este de altfel biblica, precum se poate vedea din salutul ingerului catre Sfanta Fecioara si din acela, cu care Elisabeta intampina pe Maria in urma Buneivestiri (Luca 1, 28,42), iar formula de incheiere se gaseste in Liturghia Sfantului Iacob. Introducerea acestui imn in serviciul bisericesc este atribuita patriarhului Chiril al Alexandriei (+ 444). Nu stim in ce masura i-am putea atribui acestui ierarh dreptul de autor asupra stihirilor-idiomele din randuiala ceasurilor din Vinerea Patimilor, asa cum face mentiune Triodul, dar pe care altii le pun pe seama patriarhului Sofronie al Ierusalimului (+ 638); cu mai multa dreptate insa pot fi socotite ale lui Chiril al Ierusalimului, asa cum sustine traditia Bisericii Siro-Iacobite.
Dupa informatiile date de Nichifor Callist, s-au introdus acum pentru prima oara, in slujba bisericeasca, imnuri in cinstea Sfintei Fecioare, de catre Petru Fullo, episcopul Antiohiei, cunoscutul partizan al ereziei monofizite. Acestea sunt troparele Nascatoarei, care incheie seria troparelor de la Utrenie si care, incepand de pe la sfarsitul veacului al V-lea, sunt cantate pana astazi.
Trecem de data aceasta peste imnul "Sfinte Dumnezeule" intrat in uz liturgic tot in veacul al V-lea, intrucat ne vom ocupa de dansul in partea privitoare la Liturghia propriu-zisa.
Patrunderea troparului in cult
La inceput, troparul a fost introdus in serviciul divin public spre a fi cantat printre psalmi ca stihira. Era in prea mare favoare cantarea psalmilor in primele veacuri ale Evului Mediu, ca sa se fi indraznit a se aproba introducerea de cantari noi intregi si independente in cult; acestea din urma au fost numai adaugate sau intercalate in strofe scurte printre psalmi, ajungand cu vremea sa fie precedate numai de cate un verset din psalmi, asa cum s-a transmis obiceiul in practica bisericeasca pana astazi, cu unele stihiri din serviciul de seara si de dimineata al Bisericii. Obiceiul de a se intercala troparul sau stihira printre psalmi sau chiar printre versetele lor raspundea la inceput unei legi de dezvoltare organica a serviciului liturgic. Vechile cantari psalmice au fost atinse insa, incet-incet, de un proces retrograd si secundar de abreviatie, cum il califica Anton Baumstark. Noua poezie a melozilor si imnografilor, menita la inceput numai a insoti sau, mai exact, a se adaposti sub autoritatea textelor biblice cantate, a dus mai intai la prescurtarea acestora, iar mai apoi chiar la inlaturarea completa a unora din ele.
Cu alte cuvinte, versetul biblic a oferit la inceput girul si protectia sa pentru consacrarea liturgica a troparului. Stihira reprezinta, prin urmare, troparele izolate, cantate odinioara numai dupa versetele unui psalm, ca versete noi adica, ale rugaciunii sau imnului creat de traditie in cursul timpului si purta acest nume (stihira) in analogie si spre deosebire de versetele psalmilor care se numeau stihos.
Precum vedem, imnul nou bisericesc "s-a adaugat la rugaciunea biblica, la inceput scurt si timid, ca orice noutate; troparul nu s-a incetatenit in cult decat incet. Insa autoritatea bisericeasca, renumele autorilor, dar mai ales influenta catehetica, pe care puteau s-o exercite aceste cantari sfinte asupra multimilor, au dat acestui element nou o dezvoltare considerabila mai tarziu. Aici era viitorul lirismului crestin". De observat este ca imnul castiga teren in serviciul bisericesc indata ce doctrina Bisericii a fost fixata de sinoade, iar pana la mijlocul veacului al V-lea, cand intrarea imnurilor in slujba bisericeasca incepe a deveni sensibila, Biserica tinuse aproape cele mai importante sinoade ecumenice in materie de credinta. Pe de alta parte, imnul castigase in acest timp o siguranta de sine. In plus, atat disputele hristologice, cat si noua compozitie etnica a comunitatii care forma acum Biserica, ridicau noi cerinte psihologice. Pana acum, psalmii si cantarile din Biblie fusesera suficiente pentru a destepta emotia religioasa si pentru a inalta inimile. Nu se facuse adica atat de simtita nevoia in cult de alte imnuri, pana la ivirea ereziilor antitrinitare si pana la imultirea crestinilor dintre neamuri in Biserica. In noile imprejurari insa, s-a putut simti ca vechile cantari si psalmii nu erau compusi expres pentru a pune in relief simtirea specific crestina sau cu o preocupare catehetica crestina. Ca atare, Biserica a trebuit sa admita ca hotararile Sinodului de la Laodiceea, din veacul al IV-lea, trebuia interpretate si aplicate potrivit noilor sale conditii de viata. In noul regim de libertate apoi, Biserica avea de serbat bucuriile, durerile si triumfurile ei, iar pentru aceasta, noile imnuri sau tropare, intercalate intre psalmi, erau "destinate sa caracterizeze sarbatoarea zilei si sa rupa, printr-o cantare mai cadentata, psalmodia monotona".
Poeziile Sfantului Grigorie de Nazianz si ale episcopului Sinesiu
Nu putem trece sub tacere un fapt care a trezit de multe ori accente de mirare si anume: cum se face ca poeziile sau imnurile Sfantului Grigorie de Nazianz sau Teologul n-au capatat o consacrare liturgica, tot asa cum n-au dobandit-o nici cele ale episcopului Sinesiu din veacul al V-lea, ca, de altfel si imnurile altora de mai tarziu, scrise in forma clasica. In timp ce multe din imnurile metrice ale Sfantului Efrem au gasit primire in Biserica Siriaca, iar mai tarziu chiar in Biserica noastra de rit bizantin, in timp ce Biserica Apuseana "a imprumutat din larg de la Sfantul Ambrozie, de la Prudentiu, de la Sedulius si de la Fortunat, accente de care muza antica nu s-ar fi lepadat catusi de putin", Biserica Ortodoxa Bizantina s-a purtat cu o severitate deosebita, neadmitand nimic in imnologia serviciului sau bisericesc din savanta poezie a Sfantului Grigorie Teologul. Autoritatea sa era prea mare, ca sa banuim ca opera sa poetica n-ar fi putut oferi contemporanilor suficiente garantii de ortodoxie. Mai degraba, atitudinea ferma a Bisericii din veacul Sfantului Grigorie fata de imnul, care nu era scos din Biblie, ne poate procura o explicatie convingatoare. Chiar in Apus, desi imnurile Sfantului Ambrozie s-au raspandit repede in manastirile si in bisericile din Italia, Galia si Spania, desi sinoade, precum cele de la Agd (506), Tours (567) si Toledo (633), prescriu cantarea imnurilor, totusi Sinodul de la Braga (563) respinge bucatile in versuri, precum si orice text care nu este extras din Scripturi.
Poezia Sfantului Grigorie Teologul nu a gasit insa consacrarea liturgica nici chiar in veacurile urmatoare, cand Biserica se arata ceva mai indulgenta fata de imnul de inspiratie libera. Adevarata explicatie a acestui tratament trebuie cautata in faptul ca poezia Sfantului Grigorie nu era scrisa pentu popor; Sfantul Grigorie de Nazians nu se comporta intr-insa ca interpret al sentimentului religios popular. El voise sa reinvie forma poeziei grecesti transfigurand-o prin adevarurile crestinismului. El insusi enumera motivele care l-au determinat sa scrie in versuri metrice si anume, intre altele, nevoia de a combate pe apolinaristi, care uzau de acelasi procedeu; apoi, atractia pe care o incerca tineretul pentru aceasta forma literara, precum si onoarea crestinismului angajat in lupta cu Iulian Apostatul.
Sfantul Grigorie de Nazianz simtea insa el singur ca poezia sa nu gasea ecou decat in sufletul literatilor, al savantilor, iar nu in sufletul multimilor, carora nu le mai era familiar in acea epoca dialectul lui Homer si nu mai deosebeau silaba scurta de cea lunga, ci se simteau atrase acum de accentul ritmului nou, iar nu de cantitatea metrica a prozodiei antice. Sfantul Grigorie nu apare ca un entuziast, ci el insusi se indoia de utilitatea operei sale cand se intreba: "Este aici un dar al Sfantului Duh, ori mai degraba o inovatie omeneasca?".
De asemenea si episcopul Sinesiu apare in poezia sa vorbind numai in numele sau. O vedem clar cand el marturiseste ca nu canta pentru popor: "Opreste-te, lira indrazneata, opreste-te!", zice Sinesiu.
"Nu descoperi poporului secretele misterelor. Canta lucrurile de aici de jos, dar o tacere eterna sa se astearna peste minunile cerurilor". Pe de alta parte, imnurile in versuri anacreontice, compuse in majoritatea lor in versuri lungi, in hexametri dactilici, ori de cate sapte picioare troheice sau in trimetri iambici, nu erau aranjate in versuri mici lirice potrivite pentru cantare. Iata de ce, de altfel, in imnologia Bisericii prevaleaza, afara de foarte rare exceptii, ritmul silabic.
Rezistenta manastirilor in fata imnului celui nou
De altfel, insusi troparul silabic a intampinat rezistenta multa vreme, chiar dupa ce a primit consacrare liturgica in cele mai multe parti ale Bisericii. Cateva incidente din manastirile Egiptului si Nitriei, in veacurile al V-lea si al VI-lea, poate chiar la inceputul veacului al VII-lea, ne vor edifica pe deplin in aceasta privinta. E drept ca aceste incidente privesc de fapt cantarea, muzica sau melodia troparului; totusi, ele ne lamuresc pe deplin asupra drumului urmat de tropar sau de noul imn, pana la desavarsita lui recunoastere liturgica. Pamvo (374), staretul unei manastiri din Egipt, trimise la Alexandria pe un ucenic al sau, spre a vinde impletiturile lucrate in manastire. In timpul celor 16 zile de sedere in Alexandria, ucenicul a fost atras de cantarea troparelor din biserica Sfantul Marcu, unde gazduia si la intrarea careia isi petrecea noptile ascultand.
Dupa inapoierea in manastire, staretul il observa intr-o oarecare tulburare si, banuind ca la mijloc ar putea fi vreo ispita, ii ceru sa se explice. Ucenicul raspunse insa: "Parinte, noi pierdem multe ceasuri din zilele noastre in acest pustiu, fara sa cantam nici canoane (! ?), nici tropare. Am vazut in Alexandria randuiala slujbei, am ascultat cum cantau ei si sunt mahnit ca aici nu pot sa-i imit". "Vai de noi", raspunse batranul; "eu vad, fiule, ca au venit zilele, cand calugarii se indeparteaza de hrana cea nepieritoare, pe care le-o mijloceste Sfantul Duh si se tin de poezii si cantari. Ce infrangere de inima, ce lacrimi de cainta ar putea sa trezeasca aceste tropare? Totusi, aceasta pocainta si aceste lacrimi trebuie sa le caute calugarul, inainte de orice, atunci cand sta in fata lui Dumnezeu.
El n-a venit in singuratate ca sa se mandreasca cu glasul sau, ca sa intoneze cantari, ca sa compuna melodii noi si sa bata tactul cu mana si cu piciorul. Cu frica si cu cutremur, in tanguire si in lacrimi, cu ton de cainta si de umilinta trebuie sa aduca el rugaciuni lui Dumnezeu. Eu ti-o spun, fiule, va veni o vreme, cand crestinii vor strica cartile Sfintelor Evanghelii, ale apostolilor si-ale proorocilor lui Dumnezeu; ei vor face praf toate scrierile parintilor, vor compune tropare si cuvantari dupa felul grecilor. Gandurile, faptele, cuvintele, totul va fi molipsit de paganism".
Aceeasi rezistenta impotriva intrebuintarii imnurilor tropare la serviciul divin din manastiri, desi in bisericile din lume asa ceva ajunsese un lucru obisnuit, se poate vedea dintr-un alt incident din acelasi veac. Calugarul Paul de Capadocia, refugiat la Constantinopol pe vremea navalirii persilor, iar mai apoi in Alexandria, ajunsese in cele din urma intr-o manastire din singuratatile Nitriei, unde i se randuise sa stea in aceeasi chilie cu un schimnic batran. "Dupa catava vreme, el se infatisa egumenului muntelui si-i ceru o chilie aparte, pentru ca nu mai poate trai cu batranul, care nu tine nici o slujba, nici o regula, nici pe cea a calugarilor, nici pe cea a celor din lume". Si, dupa ce enumera o serie de deosebiri fata de anumite practici cunoscute de el in bisericile pe unde umblase, adauga cu privire la serviciul divin: "Ceea ce este mai nesuferit e ca nu-mi ingaduie sa psalmodiez canoanele (?) si nici troparele, care sunt psalmodia (cantarea) obisnuita a tuturora".
"Frate", ii raspunde egumenul, "intoarce-te la chilie si stai cu batranul, daca vrei sa-ti mantuiesti sufletul". Explicandu-i apoi regulile anahoretilor, care au rigorile lor, completa: "in ceea ce priveste cantarea troparelor si a canoanelor (?), precum si obiceiul melodiilor muzicale, acestea se potrivesc pentru preotii din lume si pentru ceilalti mireni: pentru aceasta este bine sa se adune noroadele in biserici; pentru calugari insa, care traiesc departe de zgomotele lumii, asa ceva nu este spre folos, ci aduce multa vatamare: pentru ca asa cum pescarul prinde pestele cu undita si un vierme; tot astfel si diavolul, cu unealta troparelor si a cantarii, arunca in groapa desartei slave a umblarii dupa cele omenesti, a iubirii de desfatari, a fornicatiei, in sfarsit, intr-adevar, incheie egumenul, la o parte orice cantare modulata, de calugarul care vrea sa se mantuiasca".
La finele veacului al Vl-lea si inceputul celui de-al VII-lea, de asemenea, alti doi calugari straini - Ioan si Sofronie (mai tarziu patriarh al Ierusalimului) - mergand sa vada pe egumenul Nil din Muntele Sinai, asistara la slujba duminicii si ramasera nedumeriti observand ca in biserica manastirii nu se puneau troparele la locul stiut de ei in slujba. "Pentru ce, parinte", intrebara ei pe egumen, "nu tineti aceeasi randuiala ca Biserica apostolica de pretutindeni?". "Cel care nu tine randuielile Bisericii apostolice de pretutindeni sa fie anatema in veacul de acum si in cel viitor", raspunse batraul Nil contrariat. "Atunci, cum se face", reluara ceilalti doi, "ca la Vecernia Sfintei Duminici nu cantati troparele (stihirile adica) de la Doamne, strigat-am, nici pe acela de la Lumina lina, nici la canon (slujba de noapte), nici la stihologia psalmilor (adica troparele obisnuite dupa psalmi), nici troparele cantarilor celor trei tineri, nici "Toata suflarea", nici la doxologie troparul invierii Mantuitorului"?
Aceste cazuri ilustreaza indeajuns rezistenta traditiei vechi liturgice in fata troparului sau a noului imn, rezistenta care, in cele din urma, se organizase si se refugiase in bisericile din manastirile deserturilor. In anatema de juruinta a egumenului Nil din Sinai impotriva celor care nu tin randuiala Bisericii primare, vibreaza tocmai aceasta siguranta a lui despre aflarea Liturghiei manastiresti in simplitatea si in austeritatea primelor patru veacuri.
Din limbajul abatelui Pamvo insa, precum si din rationamentul, pe care egumenul i-l face monahului Pavel, intelegem ca nu atat imnul in sine, cat cantarea, melodia sau muzica lui facea ca el sa fie privit ca o influenta profana, ca un intrus al elementului elin si deci pagan, peste elementul mai vechi de traditie biblica si, deci, ebraica. La mijloc era, cu alte cuvinte, reactia acestuia din urma. Acelasi instinct de conservare a vechiului imn de origine ebraica sta si la baza hotararii primului Sinod apusean de la Braga, din Spania (an. 563), care, precum am vazut, interzice categoric intrebuintarea la serviciul divin a imnurilor noi, compuse dupa regulile profane ale elementului metric.
Lasand la o parte chestiunea melodiei sau cantarea imnului bisericesc, vom incheia aratand ca, sub conducerea ierarhilor Bisericii, ei insisi de multe ori melozi, imnurile au reusit sa se incetateneasca definitiv in slujba divina a Bisericii din Rasarit, deci si in manastiri. Si se pare ca biserica din Alexandria, atat de incercata de partizanii arianismului, a trebuit sa se convinga cea dintai de importanta imnului. Alexandria, care reprezenta un centru proeminent de cultura elina, a avut o initiativa simtita in introducerea imnului la slujba bisericeasca. Cantarea imnurilor din slujba de la biserica Sfantului Marcu cucerise cu totul pe ucenicul Sfantului Pamvo. De data aceasta, adica in privinta imnului, victoria fu repurtata de bisericile din lume, de catedrale adica, de la care troparul trecu mai tarziu in bisericile manastiresti, adica in sens invers de cum se petrecuse procesul raspandirii si generalizarii randuielii Ceasurilor sau a celor sapte Laude, in general. Regula acestora fusese primita de bisericile de mir, prin intermediul catedralelor, de la bisericile manastiresti.
Parintele Petre Vintilescu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.