Inmormantarea, in spatiul nostru crestin, face parte din viata noastra spirituala, din viata noastra sociala, si de cele mai multe ori, ea este traita la o intensitate maxima. Dovada stau in acest sens numeroasele randuieli si slujbe, legate de inmormantare, prezente atat in lacasul bisericii cat si in cel al familiei.
Cultul mortilor presupune o diversitate si o anume traire pline de implicatii social-culturale: mormantul, sicriul, pomana, hainele mortului, alimentele folosite, modul de preparare a lor, monumentul funerar s.a.
Asa de mult s-a inradacinat la noi traditia sacra ca cel adormit sa fie inmormantat, incat consideram ca alta forma de a ne desparti de cei dragi nici nu poate fi gandita.
Faptul ca nu ne distrugem mortii, faptul ca nu cautam sa stergem cat mai repede urmele celui care pana mai ieri ne-a fost tata, frate ori bunic demonstreaza atasamentul pe care noi, ca popor il avem, pe de o parte fata de aproapele nostru si pe de alta fata de Predania Bisericii.
Forme de practici funerare la alte religii
Daca ne referim la practicile funerare prezente in cadrul civilizatiilor, inca din cele mai vechi timpuri si pana in zilele noastre, de pe intreg mapamondul, intalnim, alaturi de inhumare, incinerarea, antropofagia si lista poate continua.
O importanta deosebita a avut-o, dintru inceput, practica inhumarii celor adormiti.
„Cercetarea primelor urme ale religiilor, a fost dedicata mereu mormintelor”, marturiseste Francesco Fedele1.
Obiceiul inhumarii in pesteri era foarte raspandit in preistorie, fiind atestat in Mesopotamia, Europa Occidentala, nordul Marii Negre, Marea Caspica, Rusia Meridionala, coastele de nord ale Africii, pana in Asia Centrala. Aceasta practica a inhumarii arata faptul ca oamenii acelor timpuri constientizau ideea de moarte, aratand respect si grija fata de cei adormiti, fapt ce demonstreaza o constiinta complexa si credinta intr-o viata viitoare2.
Daca vorbim de antropofagia funerara, pentru aborigenii din Australia exista un intreg aparat de rituri speciale, necesar pentru a indeparta sufletul de trup, atunci cand trupul si-a dat ultima suflare.
„Astfel se explica ritul atat de obisnuit al antropofagiei funerare; carnea defunctului este consumata pentru ca se considera ca adaposteste un principiu sacru, adica tocmai sufletul. Pentru al extirpa definitiv, carne este topita, fie prin expunerea la caldura soarelui, fie prin actiunea focului artificial. Sufletul isi ia zborul odata cu scurgerea lichidelor. Dar mai ramane ceva din el in osemintele uscate. De aceea si ele sunt folosite ca obiecte sacre sau ca instrumente magice; iar atunci cand se urmareste eliberarea completa a principiului pe care-l tainuiesc, sunt maruntite”3.
Daca ne referim la incinerare, aceasta inca se mai practica la hindusi, in afara de cazuri exceptionale, atunci cand defunctul este considerat o persoana deosebit de sfanta sau cand este un copil de varsta frageda4.
Practicile funerare amintite mai sus respecta preceptele religiilor de care apartin; in acel context ele nu sunt o practica devianta5, ci fac parte din structura existential-spirituala a comunitatilor care impartasesc aceleasi valori religioase, asa cum in spatiul nostru religios este reprezentativa inmormantarea.
Invatatura ortodoxa despre respingerea incinerarii
Incinerarea este privita de catre noi ca o indepartare si instrainare a noastra fata de cel ce ne-a parasit din aceasta lume. Atunci cand ii ingropam pe cei adormiti, in cimitirele noastre, aproape de casele noastre, practic in cadrul aceluiasi spatiu existential, marturisim ca ei au ramas in continuare in Biserica, sunt alaturi de noi in rugaciuni, in pomeniri, in lupta noastra pentru a dobandi mantuirea.
Biserica ne invata ca trupul omului este templul lui Dumnezeu, in care locuieste Sfantul Duh, precum zice Sfantul Apostol Pavel (I Cor. 3. 16-17; 6, 19); se cuvine ca trupul sa fie cinstit si ingrijit si dupa despartire lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic. Ca pilda vie avem pe Mantuitorul, Care a fost ingropat si a stat in sanul pamantului trei zile, facandu-Se „incepatura celor adormiti” (I Cor. 15, 20). Sfintele Moaste sunt o marturie vie a cinstirii pe care noi o dam trupurilor si a darurilor minunate, pe care harul lui Dumnezeu le aseaza in trupurile celor ce I-au bineplacut lui6.
Dar in traditia noastra, in societatea noastra romaneasca, nu numai ca nu-i incineram pe cei adormiti, dar nici obiectele de care ei s-au slujit in aceasta viata nu le distrugem; nu dam foc la hainele, la casa sau la cartile de care el s-a folosit, ci le pastram cu piosenie spre amintirea celui adormit sau le impartim celor care au nevoie de ele. Daca ne incineram stramosii nu mai au sens nici istoria, nici chiar casele sau muzeele memoriale. In aceasta ordine de idei, civilizatia noastra ar deveni una de unica folosinta; ar insemna ca totul din jurul nostru devine o ,,sahara” cenusie, iar noi am face parte dintr-o ,,civilizatie a cenusei”, dintr-o civilizatie ,,a prafului purtat de vant”.
Inhumarea celor adormiti marturiseste vesnicia, marturiseste invierea, iar incinerarea ne duce cu gandul la disparitie, la anularea totala a persoanei, la negarea ei, in definitiv la disparitia istoriei.
Biserica este cea care pastreaza si da identitate unei comunitati, iar identitatea noastra se pastreaza si prin felul in care noi avem grija de cei adormiti.
Cum poti sa dai foc unei persoane care se odihneste, care doarme, asa cum marturiseste Biserica?
Cum poti sa transformi in cenusa persoana care pana mai ieri ti-a zambit, te-a iubit, te-a ajutat si s-a rugat impreuna cu tine?
Avem nevoie sa fim vindecati de boala singuratatii! Atunci cand suntem impreuna, atunci cand suntem in comuniune, cand suntem in Biserica lui Hristos, suntem unii pentru altii si gandurile noastre nu se pot indrepta spre incinerare.
Hotararea de a-ti fi incinerat trupul presupune un refuz de a mai fi impreuna cu cei dragi. Este un gest care separa, care indeparteaza. El apare din lipsa unei trairi autentice si reale a valorilor noaste spirituale.
De multe ori se afirma ca predaniile Bisericii fac parte dintr-un set de obligatii depasite din punct de vedere social, si chiar in unele cazuri anoste, iar incinerarea ar fi mult mai convenabila si mai confortabila.
Cel ce hotaraste sa fie incinerat, precum si familia lui traieste o drama pentru ca ei nu se regasesc in ritmul societatii, nu rezoneaza cu spatiul social in care vietuiesc.
Se cuvine dar sa ne apropiem cu intelepciune fata de cei ce traiesc astfel de drame.
Inclin sa cred ca cei care recurg la astfel de gesturi nu o fac din rea vointa sau din indiferenta ci, de cele mai multe ori, din faptul ca in fiinta lor lipsesc acele reflexe spirituale specifice spatiului nostru romanesc. La acesta se poate adauga si o neimplicare a noastra mai constienta in evitarea acestor situatii.
Orice institutie se conduce dupa anumite norme si principii, care in cazul Bisericii noastre poarta denumirea de pravile, canoane, randuieli sau predanii. Randuielile Bisericii sunt respectate, in societatea noastra moderna, nu dintr-o teama administrativa sau din frica ca vom fi amendati sau arestati, ci ele sunt urmate pentru ca fac parte din fiinta noastra, fac parte practic din viata noastra de zi cu zi; ne regasim in ele si fara ele viata noastra nici nu poate fi definita.
O necesara precizare
Acest articol nu se doreste a fi o judecata inchizitoriala a unei persoane care recurge la asemenea gesturi, ci un indemn la respectarea traditiilor noastre, care ne conduc pe calea mantuirii si care, din punct de vedere social, ne dau identitate, stabilitate, credibilitate, perenitate in istorie.
Este un demers prin care afirmam ca respectarea valorilor noastre religioase nu este o povara pentru societatea moderna, ci ne descopera acele comori de care avem nevoie, pentru a exista cu adevarat!
Pr. lect. dr. Ovidiu Soare,
Facultatea de Istorie, Filosofie si Teologie
a Universitatii ,,Dunarea de Jos”- Galati
Sursa: Calauza Ortodoxa, nr. 290
1 Francesco Fedele, Religiile in preistorie, in Giovanni Filoramo (coord), ,,Istoria religiilor”, vol. I, Editura Polirom, Iasi, 2008, p. 32-33.
2 Luigi Cagni, Religia Mesopotamiei, in Giovanni Filoramo (coord), ”Istoria religiilor”, vol. I, Editura Polirom, Iasi, 2008, p. 114.
3 Emile Durkheim, Formele elementare ale vietii religioase, Editura Polirom, Iasi, 1995, p. 225.
4 Stefano Piano, Hinduismul, Practica religioasa, in Giovanni Filoramo (coord), ,,Istoria religiilor”, vol. IV, Editura Polirom, Iasi, 2010, p. 149.
5 Devianta este considerata de catre sociologul Maurice Cusson ca fiind ansamblul conduitelor si starilor pe care membrii unui grup le judeca drept neconforme cu asteptarile, normele sau valorile lor si care, in consecinta, risca sa trezeasca din partea lor reprobare sau sanctiuni – Maurice Cusson, Devianta, in Raymond Boudon, „Tratat de sociologie”, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005, p. 461.
6 ***, Invatatura de credinta crestin ortodoxa, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1992, p. 301-302.
-
Pelerinaj la Manastirea Prislop - Parastasul Parintelui Arsenie Boca
Publicat in : Pelerinaje -
Minuni la parastasul parintelui Arsenie Boca
Publicat in : Religie -
Pelerinaj la Manastirea Prislop - Parastasul Parintelui Arsenie Boca
Publicat in : Pelerinaje
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.