Părintele Casian s-a născut la data de 9 aprilie 1904, în satul Vitanovaţ. La botez a primit numele Slavko. A fost cel mai mic dintre copiii Iui Miladin şi ai Boricăi. A avut o soră şi trei fraţi. Mai întâi a murit tatăl Miladin. Slavko avea atunci jumătate de an. Mama sa, Borica, a murit când avea opt ani. Intre timp a pierdut-o şi pe sora sa şi doi dintre fraţi. Pe ultimul frate l-a înmormântat el însuşi când avea zece ani. A părăsit casa pustiită şi a plecat în satul numit Zadujbina, metocul Mănăstirii Liubostinia. Aici l-a primit Ieromonahul Meletie, Părintele său duhovnic de mai târziu. La Zadujbina a rămas timp de doisprezece ani, iar următorii doisprezece i-a petrecut la Liubostinia, unde s-a călugărit în anul 1936 când a primit numele de Casian. In acelaşi an Episcopul Nicolae Velimirovici l-a hirotonit ierodiacon, iar la Kraguievaţ PS Valerian, Episcop de Şumadia, l-a hirotonit ieromonah.
In anul 1978 a primit rangul de egumen. După cum i s-a cerut, Părintele Casian a slujit în mai multe mănăstiri. De la Liubostinia a plecat la Studeniţa, iar apoi la Mănăstirea Voliavcea, lângă Stragar. Aici, precum, şi la Mănăstirea Klisura a fost stareţ, iar în mănăstirile Velucea şi Ravaniţa a fost duhovnic. S-a întors apoi la Studeniţa.
In Sihăstria de jos a Sfântului Sava, nu departe de mănăstire, trăia pe atunci pustnicul Mihail. Părintele Casian a petrecut ceva timp la Studeniţa, iar în vara anului 1967 s-a mutat la sihăstria de jos, unde a rămas până înainte de sfârşitul său. Bolnav şi bătrân a coborât la mănăstire, şi acolo, pe data de 17 iunie 1987, a trecut la cele veşnice.
A fost înmormântat în cimitirul călugărilor din curtea mănăstirii.
*
Convorbirile cu Părintele Casian au fost difuzate la Radio Beograd în anul 1987, ca radio-drame. Acest om simplu era renumit pentru harul pe care îl primise de la Dumnezeu, încât lumea animală şi cea vegetală le simţea precum Sfântul Gherasim de la Iordan şi Sfântul Serafim de Sarov, care întru Hristos dobândiseră dragostea faţă de toată zidirea lui Dumnezeu, astfel că puteau vorbi şi în numele ei.
Părintele Casian nu citea rugăciunea până nu se trezeau furnicile, şi se îngrijea de aceste făpturi ale lui Dumnezeu! Şerpi, broaşte, păsări - toate erau pentru el prilej de bucurie. Ii avertiza pe oameni să nu îndrăznească să chinuie animalele (întru totul conform zicalei din popor a copiilor: „Nu chinui broasca! îţi va muri mama!"). In acest monolog vorbeşte şi despre iubirea faţă de vrăjmaşi - bătut de atei, fiind considerat aşa-zis „comandant al cetnicilor", nu-I simpatiza pe omul cel rău care-l acuza în chip mincinos.
Ţinea predici şi despre primejdia purtării nepotrivite cu chemarea monahală şi despre petrecerea in afara mănăstirii. Spunea despre petrecerea sa în lume: le împrumuta cărţi unor oameni evlavioşi, şi a văzut în casa lor o lumină dumnezeiască în jurul icoanei; iar pentru sine, orfanul, când a vrut să se căsătorească, a hotărât totuşi să se călugărească fiindcă nu putea suferi răul din lume. Predica şi despre necesitatea pregătirii pentru primirea Sfintei împărtăşanii, de care nu trebuie să îndrăzneşti să te apropii cu uşurinţă, fără a-ţi cură ţi sufletul.
Vocea lui era minunată, ca de copil, iar textul scos chiar şi numai în parte de pe bandă arată personalitatea lui. Totuşi am pus aceste cuvântări ca dovadă a faptului că în secolul XX au fost sârbi purtători de Duh, care i-au iubit nu numai pe oameni, ci încă şi mai mult, creaţia lui Dumnezeu - animalele. Sufletul său luminos şi curat este o mare mângâiere pentru noi toţi în vâltoarea în care trăim.
*
Intră în viaţa naturii: atunci ai intrat în voia creaţiei lui Dumnezeu. Furnica este precum omul, iar omul matur, bun, nu este precum o mică vieţuitoare. Am început rugăciunea dinainte de culcare, dintr-odată văd - furnica se culcă. Am întrerupt rugăciunea. Nu vreau să citesc rugăciunea în timp ce furnica doarme. Ea doarme, stă culcată, apoi se întoarce pe partea cealaltă, iar eu îi port de grijă, o privesc atâta timp cât doarme. Când, în jur de ora trei după miezul nopţii, pleacă! Există furnici care nu ies din pământ. Astea sunt furnicile galbene, ele trăiesc la adâncime, au holuri lungi, şi acolo îşi duc viaţa în felul lor, iar ce mănâncă, doar Dumnezeu ştie. Şi există furnici care trăiesc în pomi. Există furnici ce-şi poartă abdomenul pe cap şi astfel aleargă cu cea mai mare viteză, precum un cal, iar când merg încet îşi lasă în jos partea abdominală şi mişună prin pământ.
De pildă, şarpele vede că eu sunt un om prietenos, că nu sunt atât de ticălos, şi că nu vreau să-l bat şi se urcă la mine în poală şi doarme. Atunci când două priveghetori şi-au făcut cuib deasupra pragului casei şi şi-au depus ouăle, îmi era drag să le privesc. Pentru a nu le mânca şarpele, am început să-i bat (pe şerpi). Ei fug de mine.
Şarpele este psiholog. Eu sap pământul, el stă întins şi se uită la mine, dacă îl lovesc nu pot să-i nimeresc capul. Tot timpul cât am lucrat el a stat întins. Şi era şi o viperă grasă, mare, timp de doi ani a stat într-un loc pe zid, nu am atins-o nicicum, am trecut mereu pe lângă ea şi nu am atins-o. Poate că murea de foame şi de sete. Şi ea este psiholog. Fiecare animal are o anumită psihologie.
M-am împrietenit cu un căţel din sat. Când m-am pornit spre casă, a început să mă urmărească, a plecat departe de casă, nu voia să mă părăsească, mergea după mine. Porcul este cel mai mare psiholog, mai mare decât câinele! In Kralievo un om voia să vândă un purcel destul de mare; de acasă la Kralievo făcea trei ore, l-a pus în căruţă. La Kralievo, la piaţa l-a vândut undeva într-o altă parte, şi el a sărit din obor şi peste întregul câmp, cât era el de întins şi de larg, a fugit pe câmp, până a ajuns la Morava. A trecut râul înot şi a venit acasă. Animalele au o cunoaştere în privinţa a cum este cineva, şi când te privesc simt ce fel de simţăminte ai. Nu se tem dacă nu eşti rău. Iar dacă eşti ticălos, fug.
Am văzut mişcarea animalelor, cum se înţeleg între ele. Lupul este mult mai prietenos decât omul, are mai multă minte decât el. Am întâlnit doi lupi şi ei m-au privit liniştiţi, şi eu am privit la ei liniştit. Lupi graşi! S-au întors. Am mers puţin, iarăşi s-au întors pentru a mă privi şi au plecat. Am vrut şi eu să merg după ei, însă trebuia să caut porcii. Păsărelele ştiu când le hrăneşti, şi atunci când plec la mănăstire, mă urmăresc acolo departe în pădure, în josul livezii, şi toate zboară împrejurul meu din pom în pom. Ele ştiu că le hrănesc. Atunci când plec, pentru ele înseamnă că pleacă prietenul, stăpânul casei.
A ieşit o păsărică din cuib. Nu ştie să se apere. Mama nu ştie unde este. Curge apa, puţin în josul livezii, şi ea merge, zboară, zboară, chiar şi departe şi vede că nu este la pârâu. Dacă nu este la pârâu, merge acolo, se urcă pe o tufă groapă, vine şi alta şi se urcă şi ea, aşteaptă să merg eu sa o caut. Aceasta este înţelepciunea animalelor. Vezi viermele de mătase, fluturele, el duce toate ouăle intr-un loc, sub o creangă, pentru a nu le ploua de sus, şi aici le acoperă cu un fel de răşină şi acolo iernează. Am fost douăzeci de ani în pustie şi am văzut cu ochii mei mişcarea animalelor. Cum se înţeleg ele unele cu altele! Omul nu trebuie să chinuiască nici măcar un animal, nici şarpele, nici lupul, nici vulpea, nici vulturul, nici broasca. Ce mare este broasca înaintea lui Dumnezeu! Ea este zidirea lui Dumnezeu. Broasca nu este periculoasă, nu îndrăzneşte să ne facă niciun rău.
Faptul că copilul a chinuit broasca este vina mamei. Trebuia să-l povăţuiască să nu îndrăznească să facă aceasta. Există multe situaţii legate de chinuirea animalelor fără a fi nevoie. De pildă: unii oameni prind şerpi şi le ard ochii cu ţigara. Şi de ce să le arzi ochii? Ce-ţi face şarpele? Dacă ţi-a greşit cu ceva, omoară-l, eşti stăpân peste animale, fiindcă ele au fost dăruite pentru a se afla la dispoziţia ta, iar nu pentru a Ie chinui.
Un măcelar a cumpărat un viţel pentru a-l tăia, şi a luat cântarul pentru a-l cântări. Pentru că viţelul nu voia să meargă l-a bătut pe spate. Putea să-l împingă cu mâinile, să-l bată cu o nuieluşă, l-a dus la tăiere, l-a chinuit şi l-a omorât. Pedeapsa vine încet, dar şi când vine, atunci vine! Ingerul este păzitorul tuturor animalelor, şi al pomilor fructiferi, şi al pădurilor. Merge omul şi vede că din pământ a crescut un pom frumos, iar el îl taie cu toporul fără să-i pese, retează cel mai frumos pomişor pentru a goni vitele, şi poate are două-trei bâte, dar îl taie pe acela, îngerul le vede pe toate. Trebuie să fii milostiv şi compătimitor!
In timpul războiului am fost în diverse locuri, peste tot, încotro m-am dus, n-am vrut să chinui pe nimeni. Cel care îl compătimeşte pe altul, şi alţii îl vor compătimi pe el, aceasta este o zicală populară, în timpul războiului am primit multe acuzaţii: că am arme şi că le păstrez, că sunt comandantul cetnicilor. Comandantul armatei a venit după mine şi întregul oraş s-a alarmat. Au venit vreo zece să mă bată, iar unul dintre ei batea pe oricine găsea. La proces au văzut că nu eram eu cel vinovat. Important este ca omul să nu poarte în inimă dorinţa de a se răzbuna, fiindcă este păcat. Dumnezeu să-i răsplătească, iar nu să-i intentez eu proces. L-au omorât pe cel care mă dăduse în judecată. Aşadar, doar adevărul biruieşte. Putea spune că cel ce m-a dat in judecată a fost călăuza aceluia, insă nu am vrut pieirea nimănui. Când m-au silit sa spun cum este vreun om, ceea ce şi văzusem, am zis ca n-am văzut, şi ceea ce auzisem, am spus că n-am auzit.
Am trecut prin multe mănăstiri. Mai întâi am fost la Liubostinia, apoi la Studeniţa, acum 40 de ani. Am fost douăzeci de ani la pustie. Acolo, duhovniceşte vorbind, mi-a fost atât de bine! Am destule amintiri în legătură cu pustia Sfântului Sava. Sfântul Sava este, într-adevăr, sfânt, şi după cum scrie în cărţi, însă şi după mărturia faptelor sale.
Numai ce am pomenit numele Sfântului Sava şi m-am izbăvit de şarpe. Primăvara, când se seamănă usturoiul, l-am luat pe cel de semănat şi l-am pus pe un scăunel, şi priveam înspre dealuri, acolo este o piatră, un pahar din piatră, frumos pahar, de doi metri înălţime, are jos un frumos piedestal, iar sus este răsucit. Mă opresc din curăţatul usturoiului şi spun: se poate spune că acesta este paharul Sfântului Sava. Acesta este un pahar natural. Atunci am început să cuget. Sfântul Sava a fost primul arhiereu. Mă uit în faţa mea, când şarpele mi s-a urcat în poală şi era cât pe-aici să mă muşte de deget. Astfel m-am izbăvit prin pomenirea numelui Sfântului Sava. Nu m-a muşcat!
Eu am ajuns în chip minunat la deprinderea cucerniciei şi la credinţă. Am trăit în lume cam douăzeci de ani. Casa mea era pustie. Atunci când ajungeam acasă, spuneam, aşa cum făcea şi mama, cea dintâi rugăciune de seară o rosteam în timp ce aprindeam lumânarea la răsărit: „Dumnezeule, eu nu pot trăi împreună în mijlocul acestui popor, fă cu mine ce ştii, doar să nu mai fiu în mijlocul lui". Am avut odată o vedenie în timp ce mă pocăiam. Am plecat de acasă la nişte oameni să iau nişte cărţi, iar casa aceea era departe, într-un alt sat. Am auzit o voce: „Unde mergi, pentru ce te duci, ce vrei să faci?" Am ajuns la o răscruce şi mă uitam pe care drum să merg; diavolul mă tulbura mult, însă nu-l ascultam. Iarăşi am auzit vocea aceea: "Eşti nebun. Oare prietenii tăi aşa fac? Unde mergi, ce cauţi, pe cine întrebi, de ce nu-ţi păzeşti casa?" Eu am spus că am plecat de acasă şi nu vreau să ma mai intorc. Am ajuns în apropierea acelei case, iar căţelul lătra, o femeie spunea: „Aici nu stă Milosav, ci doar o fată".
Când a pronunţat cuvântul „fată" îndată m-am întors. Acea femeie insista să mă duc, mă îndemna la răutăţi. La casa boierească s-a deschis uşa, şi o femeie înaltă m-a întrebat ce caut. „Am venit să văd ce cărţi citiţi". M-a întrebat cine mă trimisese. „Nimeni", am spus. „Vino încoace", mi-a spus. Pe o parte a zidului erau icoane. Când m-am uitat la ele întregul zid strălucea, iar lumina aceea era atât de puternică, încât nu puteai să o priveşti. Se vedea o lumină mai presus de fire. Veneam în fiecare duminică şi împrumutam cărţi. Am rămas în casa mea, am petrecut Crăciunul, am prăjit came de purcel, mi-am făcut avere, am renovat casa pentru a mă căsători, am găsit o fată. Atunci când trebuia să mă văd cu fata, nici urmă de ea. Râdeau de mine şi-mi ziceau: „Broasca a văzut că taurii se potcovesc şi a ridicat piciorul". Atunci când un sărac se însoară, îşi aruncă asupra sa un jug cu neputinţă de purtat.
Atunci când omul se bucură in duh, el deţine cea mai mare bogăţie. Dacă aceasta nu exista, atunci nu este nimic. Eu am fost stareţul mănăstirii, aveam o obşte care lucra în mănăstire. Mergeam prin parohie şi ajungeam să ascult vrute şi nevrute. Atunci când mi-a venit în minte: nu se cuvine sâ faci aceasta.
Intr-o zi a venit clipa plăţii acestei risipiri. Era in jur de ora 3 după-amiaza, terminasem lucrul în parohie, şi cineva îmi spunea, auzeam o voce: „De ce stai şi nu mergi la mănăstire?" Am mers pe lângă râu, prin pădure, până am ajuns la mănăstire. Indată ce am trecut podul, m-a cuprins frica. Era ziuă, soarele strălucea, o frică tot mai mare mă cuprindea, am urcat pe deal, am ajuns intr-o poiană unde era loc şes, şi trebuia să trec prin nişte lanuri, soarele strălucea, însă, pe câmpie, era întuneric. „Ce fel de întuneric este acesta?", mi-am zis. „Este ceva viu în acest întuneric, mi-e frică de el. în el sunt fiinţe ne- fericite! Frica de moarte!"
Mi-am făcut semnul Sfintei Cruci, am cântat cântări bisericeşti, pentru a birui frica ani mers până am intrat în pădure, până la pârâu, şi când am păşit peste pârâu am înţepenit. Catnilafca mi s-a ridicat, mi-am pierdut conştiinţa, n-am mai ştiut nimic, soarele nu se vedea din pricina ceţii. Cum să mă apăr? Pe drum răsuna sunet de tobă, treceau mulţi cai pe drum, o mare cavalerie, se cutremura drumul, iar eu eram conştient că era diavolul, şi mă temeam foarte tare. Mi-am amintit cum trebuia să mă apăr şi am rostit: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Indată ce am spus aceasta, a apărut o lumină ca şi când ar fi strălucit soarele. M-am întors înapoi faţa de pârâul adânc căruia i se spune pârâul Babei şi am făcut şi intr-acolo semnul Sfintei Cruci. Am prins curaj şi am ieşit intr-un loc unde era iarbă. Am răsuflat uşurat; acum sunt liber. Şi am ajuns la mănăstire. Din prina fricii multe zile n-am îndrăznii să merg pe acel drum. N-am dat ascultare vocii care mă prevenise şi nu m-am grăbit să plec la mănăstire. Din pricina fricii multe zile n-am indraznit sa merg pe acel drum.
Credinţa, credinţa curată. Asupra ei, diavolul nu are drepturi. Iată ce mi s-a întâmplat. Am petrecut câţiva am în casă. Aveam o casă mare, uşa era închisă, însă nu o încuiam. Era pe la miezul nopţii, şi cineva ciocănea la uşă. Nu era nimeni, nu prea auzeam. Chiar când m-am întins in pat cineva m-a strigat: „Slavko!" Am deschis uşa; nu era nimeni; poate cineva glumeşte pe seama mea. M-am culcat iarăşi, chiar când eram gata să adorm, iarăşi am auzit un ciocănit: „Slavko!" Am sărit din pat. Nu era nimeni. Am făcut înconjurul întregii case ca să-l prind pe cel ce voia să mă înfricoşeze, să văd cine era acela. Nu era nimeni. După aceea m-am culcat şi am adormit. N-a mai fost nimic. Un glas omenesc m-a trezit, m-a strigat frumos: „Slavko". Nu era nimeni.
O oarecare femeie pe nume Ţaia llici din satul Sircea a murit şi a fost în iad. A venit preotul să-i citească slujba de înmormântare. Ea era afară, aşezată într-un sicriu. A început să se mişte, iar oamenii au început să fugă. Vai, oamenilor, unde am fost eu! Şi îndată din sicriu a tinut un cuvânt despre cum era in iad. Lumina de acolo este ca aceasta lumină, cu toate că nu este pământ, pare ca este pamant, apă, adânc, foc, flăcări, diavoli cumpliţi, şi ca pentru fiecare păcat sunt diverse pedepse, diverse cămăruţe. Un om spunea: am scuturat pomul, am furat poame, iar acum sunt osândit să-i smulg din pământ. Timp de două zile a fost moartă, a fost in iad şi apoi a înviat. Domnul Hristos S-a pogorât la iad să-i slobozească pe Adam şi pe Eva. El este şi Domnul iadului şi al Cerului.
Pentru mine cuvântul „Hristos" era şi cerul şi pământul. Postul şi rugăciunea sunt legate: dacă nu este post, nu este nici rugăciune. Postul îl omoară pe satana, lui nu-i place postul, el l-a determinat pe Adam să-l încalce. Postul nu îngăduie prea multe desfătări şi cugete nefolositoare. Cel ce mănâncă şi bea mult, nu-i este de niciun folos. Orice întrece măsura se preface în păcat. Postul trezeşte la rugăciune, şi prin aceasta se îndepărtează duhurile nevăzute. Trebuie să ne pregătim şi sufletul şi inima pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, iar nu doar să le mâncăm ca o pâine obişnuită. Trebuie să ne intre în minte, în suflet, ca împărtăşindu-se, acesta din urmă să ştie ce primeşte. Cele sfinte se dau celor sfinţi.
Vladimir Dimitrievici
Fragment din cartea "Fara Dumnezeu nici peste prag, vol I", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Fara Dumnezeu nici peste prag, vol I"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.