Paştile la tara

Paştile la tara Mareste imaginea.

Amintiri din copilărie
Bine zicea moş-Milios că în acel an oamenii, creştinii de la ţară, riscau să rămână fără Liturghie în ziua de Paşte. Şi nici o altă prezicere nu ajunsese atât de aproape de împlinire ca aceasta: pentru că de două ori a fost cât pe ce să se adeverească, dar, din fericire, Dumnezeu a trimis o binecuvântată luminare celor în drept, şi săracii oameni de la ţară, ţăranii şi păstorii din locul acela, s-au învrednicit şi ei să asculte cuvântul cel bun şi să mănânce ouă roşii1.

Toate acestea din pricina faptului că nava de mare viteză, care asigură transportul între bietele insule şi ţărmul neprimitor de peste mare, în mod regulat, aproape de două ori pe an, adică la fiecare schimbare de anotimp, toamna şi primăvara, se scufundă, pricopsită, şi, de obicei, se pierde cu toată încărcătura şi cu întreg echipajul; apoi, are loc o nouă licitaţie publică şi se găseşte vreun oarecare căpitan de vas sărac, îndrăzneţ, care nu se învaţă minte de la păţania predecesorului şi reia de fiecare dată periculoasa întreprindere; şi de data asta, după ce iama şi-a luat rămas bun, spre sfârşitul lunii martie, nava de mare viteză s-a scufundat; iar părintele Vanghelie, parohul şi totodată egumenul şi singurul frate al mănăstirii Sfântul Atanasie, având permisiunea episcopului şi rangul de exarh2 şi duhovnic al satelor de pe cealaltă parte a mării, deşi în vârstă deja, călătorea cu vasul acesta de patru ori pe an, adică în fiecare dintre posturi, pe ţărmurile de peste mare, ca să spovedească şi să povăţuiască duhovniceşte pe acei nefericiţi supuşi, „bufniţe sau sperietori de cuci", aşa cum erau numiţi, grăbindu-se, ca pe durata Postului Mare, să se întoarcă din vreme la mănăstirea sa, spre a prăznui Pastile; însă, în anul acela, nava de mare viteză se scufundase, aşa cum am mai spus, transportul a fost întrerupt pentru câteva zile, şi astfel părintele Vanghelie a fost obligat, împotriva voinţei sale, să prăznuiască Pastile dincolo de marea cea mult-învălurită şi bătută de vântul de miazănoapte, iar mica turmă, vecinii mănăstirii Sfântul Atanasie, ţăranii de la Kalyvia, risca să rămână fără Sfânta Liturghie.

Unii şi-au exprimat părerea că ar trebui să-şi ia femeile şi copiii şi să se ducă în oraş, pentru înviere şi Sfânta Liturghie, însă moş-Milios, cel care făcea pe starostele la Kalyvia şi voia să sărbătorească Pastile, aşa cum socotea el, Ftaminites, care nu voia să-şi expună femeia în ochii mulţimii şi moş-Anagnostes,3 ţăran, care „ştia pe dinafară toată slujba [Sfintelor] Paşti", însă nu ştia să citească o boabă din carte şi căruia îi plăcea să cânte „Trupul lui Hristos gustaţi"4 - aceştia trei au insistat, şi mulţi le-au împărtăşit opinia, că ar trebui cu orice chip să fie convins unul dintre parohii din oraş să urce la Kalyvia, ca să le slujească Sfânta Liturghie.

Iar cel mai bun preot din oraş, după părerea tuturor, era părintele Chiriacos, care nu era dintr-o familie de „vază", ba mai mult, avea niscaiva rude printre cei de la ţară, cu care nu se ruşina să se întreţină. Era un pic tsamis,5 aşa cum se spunea. Nu căzuse victimă prejudecăţilor. Se auzea, desigur pe ici pe colea, că preotul acesta avea obiceiul să „semene copii"6 în braţele mamelor, ale enoriaşelor sale. Dar spuneau acest lucru cei neserioşi sau invidioşi, şi doar cei fără de minte îi dădeau crezare. Acest preot paroh, asemenea majorităţii clerului neoelen autentic, în afara unui uşor non- conformism, era întru toate ireproşabil.

Acest fapt, într-adevăr, este adeverit; însă preoţii căsătoriţi, înfometaţi şi în recesiune, nevoiţi să-şi întreţină copiii, par avari, sfârşind prin a nu mai avea încredere nici în cei cu care dimpreună slujesc. De acest fapt suferea şi părintele Chiriacos, care ar fi dorit să facă învierea la ţară, pentru că era cu inima largă şi voia să se bucure şi el măcar un pic de înviere şi de primăvară, dar nu avea încredere în preotul cu care slujea la parohia sa; şi apoi, nu ar fi voit să-şi lase enoria numai cu un singur preot într-o zi ca aceasta. Insă preotul acesta, Teodor Sfontylas, împreună-slujitorul său, îl îndemna să plece, zicând că bine ar fi fost să nu piardă câştigul de la Kalyvia, sugerând că vor împărţi egal ambele câştiguri, atât pe cel de la enorie, cât şi pe acela de la comunitatea din Kalyvia.

Faptul acesta nu l-a convins pe părintele Chiriacos, ci i-a insuflat încă şi mai multe bănuieli, dar, în momentul în care l-a întrebat pe împreună-slujitorul său ce părere are, hotărârea fusese aproape luată; apoi l-a însărcinat pe fiul său, Zahos, care se cam eschiva şi făcea nazuri, să rămână la biserica enoriei, ca iscoadă în Sfântul Altar, ca să preia partea de prescuri şi servicii, şi numai după apolisul7 Liturghiei, când ziua va fi răsărit deja, să vină la Kalyvia după el.

* * *
Luceafărul de seară era deja sus, cu patru ceasuri înainte de a se lumina, şi moş-Anagnostes, după ce l-a trezit pe preot, a întocmit o toacă improvizată dintr-un lemn tare de nuc şi un ciocan, şi a străbătut satul Kalyvia, bătând-o cu zgomot, ca să îi trezească pe săteni. Au intrat în mica biserică a Sfântului Dimitrie, pe rând, unul după altul, sătenii, împreună cu sătencele lor, îmbrăcaţi cu straiele cele bune şi de sărbătoare.

Preotul a dat binecuvântarea.

Moş-Anagnostes s-a apucat să spună toate rugăciunile începătoare şi canonul „Pe Cel ce a acoperit cu valul mării"8 pe dinafară.

Părintele Chiriacos a apărut în uşile altarului cântând „Veniţi să luaţi lumină".

Au aprins lumânările şi au ieşit cu toţii afară să asculte învierea. Dulce şi cucernică înviere în mijlocul pomilor înfloriţi, sub adierea uşoară a tremurândelor desişuri care răspândeau o mireasmă plăcută şi a florilor albe de viţă-de-vie sălbatică, „neige odorante du printemps".9 în timp ce se cânta Hristos a înviat, au intrat toţi în biserică. Să fi fost cel mult şaptezeci de oameni, bărbaţi, femei şi copii.

Moş-Anagnostes a început să cânte canonul învierii, iar preotul, care îl secunda antifonic, cântând, de nevoie, din Sfântul Altar, era gata să-şi spună rugăciunile pregătitoare, după rânduială,10 ca, după ce se va fi săvârşit sărutarea Sfintei Evanghelii11, să intre în slujba propriu-zisă a Liturghiei. Dar tocmai în clipa aceea intră, sau mai degrabă dădu buzna în bisericuţă, urmat de alţi doi de o vârstă cu el, un copil în jur de doisprezece ani, destul de înalt pentru vârsta sa, îmbujorat la faţă şi suflând greu. Era Zahos, fiul părintelui Chiriacos. A intrat în Sfântul Altar gâfâind şi a început să-i vorbească preotului. Vocea i se auzea de la strană, dar cuvintele nu i se distingeau bine:

- Părinte, părinte!...

(Copiii de preot îşi numesc, de obicei, tatăl „părinte").

- Părinte, părinte!... părintele Sfontylas pe la uşa laterală... prescurile... din sfântu’ altar, soacra sa... şi preoteasa... cară pe la uşa laterală... prescurile... din sfântu’ altar... şi soacra... şi preoteasa...

Numai părintele Chiriacos era în stare să înţeleagă sensul care răzbătea din aceste cuvinte neînchegate şi gâfâite ale fiului său. Iată cum a tălmăcit părintele spusele fiului: „părintele Sfon- tylas, tovarăşul său de la parohie, furase prescurile, încredinţându-le pe acestea, pe uşa laterală a Sfântului Altar, în mâinile soţiei şi soacrei".

Poate lucrul nu era într-atât de adevărat pe cât voise să-l prezinte Zahos. Pentru că acesta, iubind, ca toţi tinerii, drumeţiile şi distracţia, cu greutate a ascultat de porunca tatălui să rămână în oraş, şi o fi căutat vreun pretext „s-o taie" şi să purceadă într-o excursie nocturnă la Kalyvia, după ce, desigur, găsise în chip lesnicios tovarăşi de călătorie de aceeaşi vârstă cu el.

Părintele Chiriacos însă n-a ţinut seama de nimic. S-a aprins imediat, indignat, neputându-se ţine în frâu. A păcătuit. In loc să-i ardă o palmă zdravănă fiului peste obraz şi să-şi continue liniştit datoria..., şi-a scos deîndată epitrahilul, s-a dezbrăcat de felon şi străbătând biserica, a ieşit evitând căutătura prezbiterei sale, care-l urmărea înspăimântată.

Dar moş-Milios ceva a bănuit din toate mişcările acestea şi a ieşit în urma lui.

Şi la vreo cincizeci de paşi distanţă de biserică, între trei copaci şi două garduri, s-a legat următorul dialog:

- Părinte, părinte, unde te; duci?

- O să vin, binecuvântate, acuşi, acuşi înapoi.

Nu ştia ce să spună. Dar neîndoielnic este că era hotărât să coboare în oraş şi să-i ceară socoteală pentru furt împreună-slujitorului său! In adâncul conştiinţei sale îşi spunea că avea timp să se întoarcă înainte de răsăritul soarelui ca să săvârşească Liturghia.

- Unde te duci?, insista moş-Milios.

- Să citească Moş-Anagnostes Faptele Apostolilor, şi, cât ai clipi, ajung înapoi.

Uitase că Moş-Anagnostes nu putea să citească altceva în afară de cele pe care le ştia pe dinafară.

- O las şi pe preoteasa mea aici, binecuvântate, a repetat părintele Chiriacos, neştiind ce să zică; o las aici şi pe preoteasa mea!

Şi, în timp ce spunea acest lucru, s-a pus pe alergat.

Moş-Milios s-a întors posomorât în biserică.

- Că bine ziceam, a şoptit.

* * *

In paraclis domnea o mare nedumerire. Sătenii se priveau întrebător unii pe alţii. Se auzeau şuşoteli. Femeile o întrebau pe preoteasă să le spună ce se petrecea; dar aceea era cea care ştia mai puţin decât toţi.

Cu toate acestea, preotul alerga, alerga. Aerul rece îi răcori puţin fruntea.

- Şi cum o să-mi hrănesc atâţia copii, spunea, opt, să mă iertaţi, şi cu preoteasa nouă, şi cu mine zece! Dacă imul te fură pe-o parte, altul, pe de alta!

Cam la cinci sute de paşi de biserică, drumul cobora în pantă şi dădea într-o frumoasă vale. O moară de apă se afla pe costişa aceea, lângă drum. La auzul murmurului dulce al pârâului, preotul, simţind pe faţă răcoarea, a uitat de slujbă (cum şi unde să mai liturghisească), aplecându-se să bea apă. Dar, până să apuce să-şi umezească bine buzele, şi-a amintit brusc, dezmeticindu-se.

- Eu am de slujit, a spus, şi beau apă?12

Si nu a băut.

Atunci şi-a venit în fire.

- Ce fac eu, unde mă duc?

Si-a făcut semnul crucii:

- Păcătuit-am, Doamne! Păcătuit-am! Nu te mânia pe mine!

Şi a repetat:

- Dacă acela a furat, Dumnezeu să-l... ierte şi pe el şi pe mine. Eu trebuie să-mi fac datoria...

A simţit o lacrimă curgându-i pe obraz.

- O, Doamne, rosti cu tot sufletul, am păcătuit, am păcătuit! Tu Te-ai dat pentru păcatele noastre, şi noi Te răstignim în fiecare zi.

Şi s-a îndreptat spre povârniş, grăbindu-se să se întoarcă la paraclis, ca să continue slujba.

- Şi, pe deasupra, mai voiam să beau şi apă. Nu sunt vrednic să slujesc. Dar cum să fac? Nu trebuie să mă împărtăşesc! O să slujesc fără să mă împărtăşesc, nu sunt vrednic!... Veniţi din rodul cel nou al viţeii...13 Nu sunt vrednic!

Şi s-a întors la biserică, unde sătenii l-au privit cu bucurie. A săvârşit Sfânta Taină şi i-a împărtăşit pe credincioşi, purtând de grijă să consume prin gura lor întreg Sfântul Potir. El nu s-a împărtăşit, pregătindu-se să se spovedească duhovnicului şi fiind dispus să primească orice canon.14

* * *
Pe la amiază, după cea de-a doua înviere, sătenii au aşternut masă sub platani, lângă izvorul cel răcoritor. Drept covor aveau iarba şi florile de-abia mijite, iar ca masă, ferigi şi câteva braţe de rogoz. Adierea răcoritoare făcea să tremure cu murmur ramurile, şi Ftaminitis cu lyra15 răspundea prin acorduri melodioase. Frumoasa Xanthi, soţia lui Ftaminitis, stătea între maică-sa, Melahris, şi tuşa-Kateros, soacră-sa, care purta de grijă să aibă, pe cât cu putinţă, obrajii acoperiţi cu năframa şi să se uite doar înspre trunchiul platanului uriaş, ca nu cumva să o privească bărbaţii şi soţul ei să fie gelos.

Sora ei, Atho, o fată de cincisprezece ani, necăsătorită, fără griji, frumoasă şi ea, deseori o tachina:

- Oare, de ce l-ai vrut, oare? Nu l-aş fi luat, nici de mi-ar fi hărăzit cerul cu stelele... Mai bine era să fi ajuns călugăriţă!

Era un fapt cert că Ftaminitis nu se distingea nici prin frumuseţe, nici prin felul în care era clădit la trup, dar suplinea aceste lipsuri prin sprinteneala trupului şi a minţii şi prin voioşie şi bună-dispoziţie.

Părintele Chiriacos prezida ospăţul, având-o în faţa sa pe preoteasă, scundă la trup, cu faţa rotundă, negricioasă, blajină, care, în inocenţa ei a adus pe lume, aproape în fiecare an, câte un pui-de-popă, fără să-i pese nici de ierburi afrodiziace, nici de buruienile ce stăvilesc fecunditatea, de care femeile poartă de grijă.

La dreapta preotului stătea moş-Milios, starostele şi totodată slujitorul mărinimos al comunităţii, cunoscător al artei de a frige mielul, ca nimeni altcineva, împărţind porţiile cu mult simţ practic, ca să ajungă pentru toţi, şi, în acelaşi timp, mâncând şi închinând cu toată lumea. La toasturi, bineînţeles, nu putea fi întrecut. După un scurt şi de convenienţă toast al preotului, ridicându-se moş-Milios în mână cu a sa cupă din lemn de o şeptime de oca,16 a început să le ureze la toţi şi la fiecare în parte în felul următor:

- Hristos a înviat! Cu adevărat a înviat Domnul! Trăieşte şi împărăţeşte întru toţi vecii!

Apoi, după cuvântul acesta introductiv, a trecut la esenţă:

- Sănătate, domniilor voastre! Să aveţi parte de sănătate! De câştig! De inimă bună! Părinte, să te bucuri de epitrahilul tău! Preoteasă, să te bucuri de părintele şi de copiii tăi! Vere Tudore, să trăieşti şi să te bucuri de toate! Cumnate Panaghiotis, aşa cum ai alergat cu untdelemnul, tot aşa să alergi şi cu viţa de vie! Tu, soacră Kratira, să te bucuri de un ginere bun! Nepoate Gheorghe, cununi cinstite! La nunta dumneavoastră să ne bucurăm! Cumnată Kyparissu, cu o noră bună să trăieşti şi să te veseleşti! Eviva cu toţii! Teperte17 Pururea veseli! In sănătatea domniilor voastre! Cuscră Xanthi, văduvie uşoară! In sănătatea dumneavoastră! întotdeauna numai bine!

Şi potrivit cu fiecare persoană în parte era şi toastul. Insă şi Ftaminitis a dorit să închine, dar într-un alt mod, mult mai aparte; voia să afle unde era nevastă-sa, şi în felul acesta a silit-o să răspundă la toast.

- Broml

- Bea şi tu şi dă-mi şi mie!

- Cu vin să cinstim!

- Să ai parte de tot binele, scumpetea mea!

Şi bând el, a trecut cupa de lemn spre frumoasa Xanthi, care şi-a umezit şi ea buzele.

Apoi au început cântecele. Mai întâi Hristos a înviat, apoi, cele de lume. Moş-Milios, voind şi el să cânte Hristos a înviat, o întorcea când spre amanes,18 când spre kleftiko.19

Dar cel mai năstruşnic dintre cei ce cântau era moş-Chiţu, bătrânul jandarm, din Himara,20 vechi soldat din trupele regulate, uitat pe insulă din vremea bavareză. Nici el nu era sigur dacă mai era trecut în catastife: uneori îi trimeteau leafa, alteori, ba. Purta o tunică cu mâneci răsfrânte, pantaloni scurţi bufanţi până la genunchi şi jambiere din lână. Primarul locului (pentru că, vai, exista şi un primar) l-a trimis la Kalyvia să facă Pastile, să păzească, chipurile, ordinea, deşi nu era nevoie de nici o pază. Era evident că l-a trimis să petreacă aproape de sătenii deschişi la suflet, care îi erau plăcuţi lui moş-Chiţu, chiar dacă îi numea „sărăntoci" sau „de neam umil". Dacă ar fi rămas în oraş, primarul ar fi fost obligat să îl tratarisească pe moş-Chiţu, aşa cum îl alintaseră şi predecesorii lui, după spusele sale -, să îl cinstească cu un covrig şi cu ouă! Ce obiceiuri! Moş-Chiţu, după ce-a sărutat de trei sau patru ori cupa de lemn, a început să cânte Hristos a înviat, în felul său propriu, după cum urmează:

Cristo-bre-ristos o ’nviat
Din morţile morţilor
moartea călcând
Şi celor celor morminte viaţă, preafericiteeel

Şi totuşi, în ciuda acestei excentricităţi, nimeni niciodată nu a cântat un imn sfânt cu mai mult patos creştin şi entuziasm, cu excepţia poate a cunoscutului şi venerabilului bătrân din Athena, Kris, care intona „Mute să fie buzele necredincioşilor"21 cu adaosul următor: „Mute să fie buzele necredincioşilor, care nu se închină, mcornoraţii, icoanei tale celei cinstite, zugrăvită de apostolul Luca..."

Adevăraţi creştini ortodocşi!

* * *
Pe la apus începuse jocul, numit kleftiko22 (pentru că femeile se păstrau pentru lunea şi marţea luminate, ca să joace syrtâ23 şi kamâra24), iar părintele Chiriacos, cu preoteasa şi cu Zahos, care a scăpat de o chelfăneală, mulţumită zilei (pentru că mai apoi tatăl său se supărase pe el, căci se făcuse vinovat de întreruperea slujbei), luându-şi rămas bun, au coborât în oraş.

Părintele Chiriacos i-a dat împreună-slujitorului său partea întreagă de la enoria de la ţară, şi nicidecum nu şi-a îngăduit să aducă vorba despre presupusa hoţie.
Cu toate acestea, părintele Teodor a spus de la sine că partea, cuvenită părintelui Chiriacos de la parohia lor, se afla acasă la el. A socotit că e bine, a mai spus, să scoată pe uşa laterală a Sfântului Altar amândouă părţile, ca să nu intre la bănuieli unii dintre cei care gândesc superficial şi să trăncănească că preoţii au, pare-se, multe venituri.

- Lumea se sperie, a zis, dacă ne vede într-o bună zi că luăm niscaiva prescuri, fără să se gândească câte săptămâni şi luni trec nerodnice.

De aici şi răstălmăcirea lui Zahos.

(1890)

ALEXANDROS PAPADIAMANTIS

Fragment din cartea "POVESTIRI DE PAŞTI", Editura Sophia

Cumpara cartea "POVESTIRI DE PAŞTI"

Note:

1 Aşa este numit cuvântul catehetic al Sfântului Ioan Gură de Aur, care se citeşte în noaptea învierii, înainte de începerea Sfintei Liturghii.
2 Cu sens de epitrop şi administrator. Oficiul de „exarh" este menţionat încă din sec. al IX-lea, având funcţia de trimis sau ambasador al patriarhului (sau al împăratului) în misiuni diplomatice; ca un caz aparte, în prezent titlul se acordă mi- tropoliţilor Patriarhiei Ecumenice, care se află în afara graniţei politice a statului în care îşi are reşedinţa actualmente, sugerând superioritatea acestora în faţa episcopilor care poartă titulaturile locale respective.
3 In limba greacă - citeţ, lector la biserică.
4 Chinonicul învierii.
5 Locuitor din zonele Paramythis; în sens special, poate însemna musulman vorbitor de limbă albaneză, sau poate desemna pe cineva provenit dintr-o familie de gred din diaspora, de pe teritoriul actualei Albanii, care au fost islamizaţi forţat.
6 Literal, „a încheia o muncă începută de altcineva".
7 Formula tipiconală de încheiere a oricărei rânduieli bisericeşti.
8 Irmosul cântării întâi la Utrenia din Sâmbăta Mare (alcătuit de Casiana Monahia).
9 Ninsoare bine-mirositoare de primăvară (lb.fr.).
10 Scriitorul se referă la rânduiala închinării particulare a preotului,. în taină, înainte de începerea rânduielii Sfintei Liturghii.
11 In timp ce la strană se cântă Slava Laudelor („Ziua învierii") şi Doxologia, preotul iese, doar în noaptea de înviere, îmbrăcat cu toate veşmintele ca lumea să sărute Sfânta Evanghelie, înainte de începerea Sfintei Liturghii.
12 Atât preotul, cât şi credincioşii au datoria de a nu se atinge nici de apă, nici de vreun alt aliment, în ziua în care participă la Sfânta Liturghie, fie că se împărtăşesc, fie că nu se împărtăşesc, şi vor lua doar anaforă.
13 Cântarea a VlII-a, troparul întâi la canonul utreniei învierii.
14 Din punct de vedere canonic, preotul care participă la Sfânta Liturghie trebuie să se împărtăşească în mod obligatoriu. Insă această exigenţă, conform sfintelor canoane, este obligatorie în aceeaşi măsură şi pentru toţi credincioşii de faţă.
15 Instrument muzical de mid dimensiuni, asemănător vioarei, care, în timpul execuţiei piesei muzicale, nu se sprijină sub bărbie, d pe genunchi; lyra antică, inventată, fie de Apolo, fie de Hermes, era insă asemănătoare unei harpe de mid dimensiuni.
16 Unitate de măsură a capacităţii egală cu aprox. 1,5 litri.
17 De la început până la sfârşit (lb. albaneză).
18 Cântec monodie, de influenţă orientală, în care se repetă regulat cuvântul „aman" (milă, pentru numele lui Dumnezeu).
19 Inseamnă „hoţesc" sau „haiducesc", fiind un gen de cântec popular epic, care a apărut în perioada turcocraţiei
20 Himare sau Himara, oraş şi zonă din sudul Albaniei, la Marea Adriatică.
21 Ultimul tropar la paraclisul mic al Maicii Domnului, înainte de Sfinte Dumnezeule, adăugat rânduielii ulterior, tropar care nu este prezent în versiunea oficială tradusă şi aflată în uz în limba română.
22 Numit şi tsâmikos, este un dans popular la care, în trecut, luau parte doar bărbaţii, în ritm de 6/8 (rallentando) şi 3/4 (allegro).
23 Cel mai răspândit dans popular în Grecia, de origine arhaică; alcătuit din doisprezece paşi, şapte în faţă şi cinci pe loc; se întâlneşte şi în ritm de 7/8, cu denumirea de kalamatianâs.
24 Din punct de vedere anatomic, Kapdpa desemnează bolta tălpii piciorului. Kamâra este un dans popular din zona Pe- lion; este alcătuit din doisprezece paşi, din care primii opt se execută în direcţia de mers, începând cu dreptul. Piciorul celălalt este aşezat alternativ, astfel încât bolta tălpii piciorului să atingă călcâiul piciorului aflat în faţă.

Pe aceeaşi temă

19 Martie 2021

Vizualizari: 535

Voteaza:

Paştile la tara 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE