De Sfintele Paşti, ascultăm şi primim mesajul învierii şi vieţii noastre ca pe un balsam, care ne înviorează credinţa, ne întăreşte nădejdea şi ne dă cutezanţa să păşim pe
drumul binelui şi al desăvârşirii. Precum natura revine la viaţă în aceste zile de primăvară, aşa se cuvine să fie viaţa fiecăruia dintre noi: o continuă înviere, înnoire şi creştere către azurul desăvârşirii. Hristos a pus mare preţ pe harul dumnezeiesc al vieţii, încât, pentru a înlătura spaima adusă de moarte, a spus:
„Eu sunt învierea şi Viaţa... Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac" (In. 11, 25-26).
Incredinţaţi de adevărul învierii Domnului, noi, creştinii, ne salutăm zicând: „Hristos a înviat!". Moşii şi strămoşii noştri ţineau la acest salut ca la o scumpă moştenire. Ei împărtăşeau credinţa că se sfinţesc prin el şi că dobândesc har şi iertare înaintea lui Dumnezeu, când îl rostesc. De la ei am deprins obiceiul şi noi, cei care folosim această salutare solemnă până la praznicul Inălţării. Nu ne vom putea lepăda niciodată de această frumoasă tradiţie, de acest salut pascal, aşa cum nu vom putea renunţa vreodată la ouăle roşii sau la făcliile pe care le ţinem în noaptea învierii.
Când spunem „Hristos a înviat!" şi când cântăm imnul biruinţei pascale: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le", duhul nostru se pătrunde de adevărul că viaţa biruie nestăvilit, în chipul ei cel mai tainic. Nici chiar cei cuprinşi de umbra morţii nu rămân robiţi de puterea ei, ci se împărtăşesc şi ei de viaţă, iau parte în chip nevăzut la lumina şi la bucuria cea mare a învierii şi a nemuririi. Aşadar, în momentele de sfântă comuniune din zilele Paştilor, îi avem în suflet pe toţi cei scumpi din neamul nostru. Zăvoarele morţii, ale nimicniciei şi ale deznădejdii se zdrobesc la razele învierii, în aceeaşi clipă cu încuietorile iadului şi ale Mormântului pecetluit din care a înviat Iisus.
Astăzi, mai mult ca altădată, salutul pascal implică şi o mare responsabilitate. Mărturisind înaintea semenilor că a înviat Hristos, trebuie să şi facem dovada că mărturisirea noastră este adevărată. Altfel, lumea nu va crede. N-au crezut Apostolii, când femeile mironosiţe le-au adus vestea că a înviat Domnul. S-au convins numai atunci când L-au văzut şi L-au auzit ei înşişi, vorbindu-le ca altădată. Tot astfel şi acum, semenii noştri aşteaptă de la noi bună mărturie despre înviere. Ei vor să vadă faţa lui Hristos întruchipată în viaţa noastră. Până când Domnul Se va arăta cu trupul la a doua Sa venire, noi suntem martori şi vestitori ai învierii Sale în lume.
Dacă din trăirea şi lucrarea noastră nu transpare chipul lui Hristos Cel înviat, zadarnică este vestirea noastră înaintea oamenilor. Ne-am făcut „aramă sunătoare şi chimval răsunător", precum scrie Sfântul Apostol Pavel (cf. I Cor. 13, 1). Credibilitatea mărturiei ce o depunem când vestim altora că a înviat Mântuitorul depinde de modul în care se reflectă în noi şi prin noi, în lume, lumina învierii. An de an, această lumină se propagă cu putere din Mormântul gol de la Ierusalim, devenit Altarul cel mai sacru al creştinătăţii. Să lăsăm ca ea să pătrundă în adâncul fiinţei noastre şi să ne lumineze sufletul şi chipul, în timp ce, ca „fii ai învierii", ne adresăm unii altora cu salutul pascal: „Hristos a înviat!".
+ IRINEU
Arhiepiscop al Alba luliei
Fragment din cartea "Dumnezeu in adunarea sfintilor sai. Predici la sarbatorile de peste an", Editura Reintregirea
Cumpara cartea "Dumnezeu in adunarea sfintilor sai. Predici la sarbatorile de peste an"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.