Nasterea Domnului si unitatea Bisericii - IPS Varsanufie

Nasterea Domnului si unitatea Bisericii - IPS Varsanufie Mareste imaginea.

Vremea este să lucreze Domnul!” (Psalmul CXVIII, 126), astfel ne proroceşte împăratul David, prevestind peste veacuri taina cea mare a Naşterii lui Hristos pe care o sărbătorim acum. De astăzi, Domnul începe să lucreze pentru mântuirea noastră, a tuturor celor care Îl mărturisim pe Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut Om din iubire de oameni. Nimeni să nu fie nepăsător faţă de lucrarea lui Dumnezeu! Hristos vine în lume să ne facă fii ai Celui Preaînalt, împreună-moştenitori după făgăduinţă (Galateni III, 29).

Praznicul ce ne stă îna­inte reprezintă împlinirea legământului dintre Dumnezeu şi oa­meni. Pruncul Iisus, născut în ieslea Betleemului, luminează timpul vieţii fiecăruia dintre noi şi a lumii întregi, căci şi anii se sfinţesc prin numărarea lor de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Întreaga făptură se minunează de taina pogorârii lui Dumnezeu la noi şi tresaltă plăpând sub smerenia arătată de Fiul lui Dumnezeu, Care Se naşte trupeşte din Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria.

Naşterea Mântuitorului Hristos, de care se bucură toată zidirea, ne face să reflectăm mai adânc la taina Întrupării, căci modul unirii celor două firi, dumnezeiască și omenească, în unica Persoană a Fiului lui Dumnezeu, este modelul unităţii Bisericii. Fiind o comuniune teandrică, Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, în care unitatea credincioşilor imită unitatea Sfintei Treimi. „Adunarea în Biserică este, înainte de toate, Taina iubirii. Noi mergem la biserică pentru iubire, pentru iubirea cea nouă a lui Hristos Însuşi, Care ni Se dăruieşte în unitatea noastră” (Alexander Schmemann, Euharistia - Taina Împărăţiei, Bucureşti, 2012).

Aşadar, Biserica Îl reprezintă pe „Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate” (pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, București, 2003), după cum și textul imnografic din slujba Crăciunului întărește: „Cerul și pământul s-au unit astăzi, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit și omul la cer s-a suit. Astăzi este văzut cu trup pentru om, Cel din fire nevăzut. Pentru aceasta și noi, lăudându-L, să-I strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pacea pe care ne-a dăruit-o nouă venirea Ta, Mântuitorul nostru, slavă Ție” (Mineiul pe luna Decembrie).

Prin Întruparea Sa, Hristos Domnul a luat „pârga umanității”, asumând în Sine trupul universal al Bisericii: „N-a luat trupul cerului, ci trupul Bisericii. Cerul e pentru Biserică, nu Biserica pentru cer”. Cap al Bisericii, Hristos Domnul, devenit om, stă în legătură veșnică cu umanitatea, locuind prin Duhul în inimile noastre, „ca, avându-L pe El în noi, să strigăm cu îndrăzneală: Avva Părinte, să înaintăm cu ușu­rință spre toată virtutea și, pe lângă aceasta, să stăm puternici și nebi­ruiți în fața uneltirilor diavolului și a împotrivirilor” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, II, p. 983). Coordonatele acestei învă­ță­turi sunt subliniate în chip vădit și în cântările Bisericii: „Că fără trup fiind, S-a întrupat de bună voie. Și S-a făcut Cel Ce era, Ceea ce nu a fost, pentru noi, și nelipsind din fire, S-a împărtășit amestecării noastre; îndoit S-a născut Hristos, lumea cea de sus, vrând să o plinească” (Mineiul pe luna Decembrie).

Sfântul Maxim Mărturisitorul explică în Cuvântul său ascetic care este scopul înomenirii Celei de a doua Persoane a Sfintei Treimi: „Din această pricină Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, Cuvântul Cel mai dinainte de veci, Care este din Dumnezeu-Tatăl, izvorul vieții și al nemuririi, ni S-a arătat nouă celor ce ședeam în întunericul și în umbra morții, Întrupându-Se din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, ne-a arătat chipul unei viețuiri de formă dumnezeiască” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Cuvânt ascetic”, 1, în Filocalia vol. II, București, 2017, pp. 27-28). Vedem astfel că Biserica reprezintă tocmai această formă a viețuirii dumnezeiești, care reface comuniunea omului cu Dumnezeu, redând adevărata noimă, adevăratul sens existenței lumii acesteia. Explicând în amănunt scopul înomenirii Domnului, același Sfânt Părinte învață că: „De vrei să cunoști scopul Domnului, ascultă cu luare aminte: Domnul nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu prin fire și primind să Se facă om pentru iubirea de oameni, născându-Se din femeie, S-a coborât sub Lege, după dumnezeiescul Apostol, ca, păzind poruncile întocmai ca un om, să desființeze osânda cea veche a lui Adam. Știind așadar Domnul că toată Legea și Prorocii atârnă în aceste două porunci ale Legii: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, și pe aproapele tău, ca pe tine însuți» (Luca X, 27)” („Cuvânt ascetic”, 10, în Filocalia, vol. 2, p. 33).

Trupul pe care l-a luat Fiul lui Dumnezeu, prin nașterea Sa din Fecioară, este semnul văzut al iubirii infinite a lui Dumnezeu față de oameni, spre a-i ridica pe aceștia din robia păcatului. Ziditorul ia asupra Lui chipul zidirii: „Văzând Ziditorul pe om pierind, pe cel ce l-a zidit cu mâinile, plecând cerurile, S-a pogorât întrupându-Se din Fecioară”, rezidind-o în Templul Trupului Său, care constituie Biserica. Înomenirea Mântuitorului Hristos aduce o nouă stare pentru fiecare dintre noi, punând începutul unei vieți noi: viețuirea întru Împărăția lui Dumnezeu ca prezență reală încă din această lume în și prin Biserică (...).

Dreptslăvitori creștini,
Unitatea duhovnicească a Bisericii, dată de Hristos Domnul în Duhul Sfânt, presupune de la noi o responsabilitate mare. Cunoscuta afirmație a Sfântului Ciprian „extra Ecclesiam nulla salus” (în afara Bisericii nu există mântuire) exprimă în chip real învățătura Mântuitorului Hristos că în afara comuniunii de iubire, bazată pe dreapta credință, nu există mântuire. Fiecare persoană, ca membru al Bisericii, nu doar că trebuie să se îngrijească de sine, păzindu-se de păcat ca slăbire a unității eclesiale, ci trebuie să se îngrijească cu responsabilitate și iubire jertfelnică de aproapele lui, după cum și Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi. Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos” (Efeseni IV, 2-7).
[...]

Să luăm aminte la magii care au venit să se închine la Nașterea Mântuitorului, aducând obolul lor de iubire înaintea Pruncului dătător al iubirii. Milostenia nu este doar o virtute, ci și o poruncă bisericească. Să împlinim porunca milosteniei pentru a împărtăși și a ne împărtăși din dragostea de aproapele și de Dumnezeu. Iubirea față de aproapele este și criteriul ultim de la Judecata de Apoi. Căci nu vom fi judecați după ranguri, funcţii sau iscusinţe omeneşti, ci numai după criteriul împlinirii poruncii iubirii aproapelui: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei XXV, 34-36).

Unitatea Bisericii trebuie să fie model paideic pentru unitatea socială. Așa cum iubirea dumnezeiască arătată în Persoana Mântuitorului Hristos stă la temelia Bisericii, la fel iubirea față de semenul nostru stă la temelia unității neamului, fapt pentru care mijlocim în Dumnezeiasca Liturghie: „Unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

După cum ştiţi, Biserica noastră a rânduit ca la cumpăna dintre ani, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, în fiecare biserică de parohie sau de mănăstire, să se înalţe rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul ce a trecut, dar și de cerere, pentru a primi binecuvântarea dumnezeiască în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou în care vom intra.

Anul 2019 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre ca Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești, astfel și în Arhiepiscopia Râmnicului se vor desfășura o serie de activități prin care nu doar că vom omagia perso­na­litățile din trecutul neamului nostru, care s-au remarcat printr-o activitate adminis­tra­tiv-gospodă­reas­că deosebită, ci, mai mult, vom învăța că fiecare, întru chemarea sa, trebuie să își pună în valoare talantul pe care l-a primit de la Dumnezeu și să înmulțească talanții primiți în dar spre întărirea în iubirea milostivă, după exemplul vrednicilor noştri înaintași.

Fie ca sărbătoarea Naşterii Domnului, a Noului An și a Botezului Domnului să vă aducă multă pace, sănătate, bucurie îmbelșugată şi întărire, spre slava Pruncului Iisus Cel născut şi în sufletele noastre!

Un An Nou binecuvântat!

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Născut în ieslea Betleemului, rugător,

† Varsanufie
Arhiepiscopul Râmnicului

Pe aceeaşi temă

20 Decembrie 2018

Vizualizari: 110

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE