Zis-a fericitul parinte Zosima:
- Ce lucru greu este acesta, adica lasand cineva impatimirea pentru lucrurile veacului acestuia si cearta cu oamenii pentru dansele, sa se imbogateasca numai in Dumnezeu si sa nadajduiasca la Cel ce l-a facut si il ocarmuieste si sa pofteasca Imparatia Lui. Acesta nu are nici o greutate, ca obisnuim si de frica marii, sau de navalirea talharilor, pe toate cele ce le avem sa le defaimam si lucrurile noastre fara de preget sa le aruncam, ca sa ne scapam aceasta putina viata, pe care dupa putin si nevrand noi, o va risipi moartea. Si spre intarirea celor zise, povestea o istorisire ca aceasta, pe care o auzise de la altii.
Deci a zis:
- Odinioara un lucrator de pietre, un giuvaiergiu, avand pietre scumpe si margaritare, s-a suit intr-o corabie cu copii sai, vrand sa se duca la un targ sa negutatoreasca. Deci, s-a intamplat sa aiba el prieten pe un tanar din oamenii corabiei, care ii slujea la trebuintele cele de nevoie si manca cu el la masa. Intr-una din zile i-a auzit tanarul acela pe corabieri soptind intre dansii si vrand sa-l arunce pe giuvaiergiu in mare si sa-i ia pietrele si toate cate avea. Si auzind, s-a intristat. Deci, venind tanarul sa faca obisnuita slujba si vazandu-l giuvaiergiul trist si mahnit, l-a intrebat de pricina posomorarii. Atunci el la inceput nimic nu i-a raspuns, pazind sa-i spuna in alta vreme ceea ce a auzit.
Dar fiindca acela sta cerand sa-i arate pricina mahnirii, tanarul suspinand si lacrimand, i-a vestit lui sfatul pe care il cunoscuse, cum adica se sfatuisera corabierii pentru dansul. Iar el gandindu-se putin, chema copiii si le-a poruncit sa faca fara preget cele ce le va porunci. Intinzand un cearceaf le-a poruncit sa aduca vasele in care erau pietrele si margaritarele. Si aducandu-le, le-a deschis, a scos toate pietrele si margritarele si le-a intins pe cearceaf zicand:
- Pentru acestea ma lupt eu cu marea, primejduindu-ma si duc o astfel de viata. Dupa putin murind eu, am sa le las in lumea aceasta si nimic nu iau cu mine. Aruncati-le in mare !
Si indata apucand el de cearceaf impreuna cu copiii, le-au aruncat pe toate in noian. Iar corabierii vazand s-au spaimantat si au stricat sfatul planuit asupra lui. Sa socotim dar, fratilor, ca atunci cand s-a pornit gandul lui, macar ca era om prost si mirean, indata a stricat impatimirea si s-a facut filosof in lucru si in cuvinte si aceasta ca sa dobandeasca aceasta putina si vremelnica viata.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.