Deşi Corneliu era păgân, odată ce a renunţat la idoli, s-a rugat cu stăruinţă la adevăratul Dumnezeu şi a împărţit multe milostenii. Odată, în timpul rugăciunii, un înger al lui Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus: „Corneliu! Rugăciunea ta a fost ascultată şi milostenia ta a ajuns în faţa lui Dumnezeu. Trimite deci la Iope şi cheamă aici pe Simon Petru (apostolul). El, când va veni, îţi va vorbi [şi prin el te vei mântui tu şi toată casa ta]".

Rugăciunile şi milostenia lui Corneliu au fost atât de puternice, încât Domnul Cel milostiv le-a văzut. Dar ele nu i-ar fi acordat lui Corneliu mântuirea în sine. Ele l-au făcut capabil să ajungă să creadă în Hristos, iar credinţa în Hristos i-a acordat mântuirea. Aceasta este o evaluare exactă a binelui firii căzute! Atunci când acest bine are merite, atunci el duce la Hristos. Dar când ne separă de Hristos, mulţumindu-se cu sine însuşi, atunci devine cel mai mare rău şi ne răpeşte mântuirea dăruită de Hristos; nu poate nicidecum să ne acorde mântuirea prin ea însăşi.

La fel de fatală pentru suflet este şi rătăcirea celor care, orbiţi de mândrie şi de părerea de sine, atribuie faptelor lor bune faptele firii căzute, un merit care nu le poate fi atribuit. „Este tâlhar şi hoţ", spune Sfântul Macarie cel Mare, „cel care nu intră pe uşi, ci se urcă pe altă cale; tot aşa este şi cel care crede că se mântuieşte fără Hristos". Toţi sfinţii, renunţând la propriul lor adevăr, au căutat adevărul lui Dumnezeu şi au obţinut prin el sfânta iubire, ascunsă de firea coruptă de cădere. Firea, fiind coruptă de cădere, are un adevăr denaturat. Dar noi toti suntem ca un lucru necurat şi toată dreptatea noastră este ca o cârpă lepădată, observă Profetul. De la talpa piciorului şi până la cap nu este nimic sănătos în omul căzut.

Răul care ne-a cuprins, conform exegezei Părinţilor asupra cuvintelor Profetului, nu este într-o parte, ci în tot trupul; a cuprins tot sufletul, biruindu-l cu puterile sale. Nu a rămas în firea noastră nicio particulă nevătămată sau neafectată de păcat: nicio faptă de a noastră nu se poate sustrage unei doze de rău. Când apa este amestecată cu vin sau cu oţet, fiecare picătură conţine un amestec din ambele. La fel şi firea noastră, care, fiind infectată de rău, conţine o măsură de rău în fiecare domeniu al acţiunilor sale.

Toată realizarea şi valoarea noastră se află în Răscumpărătorul. Omul este răscumpărat prin credinţa în Iisus Hristos. Este nevoie de o predare completă a sufletului pentru a fi asimilat Răscumpărătorului prin credinţă vie, adică nu numai a păcătoşeniei, ci şi a neprihănirii firii căzute. Străduinţa de a păstra adevărul firii căzute, care este pângărită de păcat, implică respingerea activă a Răscumpărătorului.

Aceasta înseamnă că o formă de gândire (înţelepciune), care permite valoarea propriului adevăr uman în faţa lui Dumnezeu după apariţia creştinismului, conţine cu siguranţă un element hulitor, care nuanţează întreaga formă de gândire, un concept conform căruia Hristos nu este necesar pentru mântuire, un concept care echivalează cu negarea lui Hristos. Domnul le-a spus fariseilor care încercau să-şi păstreze propriul adevăr: Eu n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă.

Aceasta înseamnă că cei care nu-şi recunosc păcatele ca fiind păcate, ci se înstrăinează de Răscumpărătorul prin zdrenţele obscene ale propriei lor neprihăniri, care a fost pângărită şi mutilată prin comuniunea cu păcatul şi cu satana, care îl mărturisesc, poate, cu buzele, îl resping în faptele şi în duhul lor. Sfântul Apostol Pavel, care era fără cusur şi neprihănit după legea lui Moise şi după legea firească, a considerat că dreptatea lui „nu este decât o ştirbire pentru măreţia cunoaşterii Domnului Iisus Hristos". El a renunţat la neprihănirea sa, considerând-o un gunoi, „ca să câştig pe Hristos", a spus marele Pavel, „neavând neprihănirea mea, care vine din lege, ci pe cea care este prin credinţa în Hristos, neprihănirea care vine de la Dumnezeu prin credinţă".

Prin urmare, nu există nicio posibilitate de a veni la Hristos şi de a fi unit cu El, fără a se mărturisi cu sinceritate de inimă că este un păcătos, un păcătos mort, care nu are nicio justificare sau valoare proprie. Prin legea imuabilă a ascezei, conştientizarea şi simţirea abundentă a propriei păcătoşenii, care este dăruită de harul lui Dumnezeu, vine înaintea tuturor celorlalte daruri binecuvântate. Ea pregăteşte sufletul pentru a primi aceste daruri. Sufletul nu este capabil să le primească, dacă nu ajunge mai întâi la starea de fericită sărăcie cu duhul.

„Când mintea începe să-şi vadă propriile păcate, care sunt ca nisipurile mării, acesta este semnul începutului luminării sufletului şi semnul sănătăţii sale", observă un Părinte. Ajuns în această stare, Episcopul Tihon de Voronej a spus: „Să ne recunoaştem păcatele, căci acesta este începutul pocăinţei. Să ne pocăim, să recunoaştem că nu suntem demni de nimic. Cu cât sfinţii lui Dumnezeu recunosc că sunt mai nevrednici, cu atât mai mult Dumnezeu, Care este bun şi milostiv, îi răsplăteşte. Ce este al nostru? Slăbiciune, stricăciune, întuneric, răutate, păcate". Să ne ferim de amăgirea fatală! Să ne temem să-L respingem pe Hristos prin înşelare!

Să ne temem de pierderea sigură a mântuirii în schimbul aderării la gândirea falsă, care înseamnă duşmănie cu credinţa adevărată! Vigilenţa este cu atât mai necesară în zilele noastre, cu cât în prezent se răspândeşte cu un efort deosebit o învăţătură despre supremaţia virtuţilor şi despre realizările umanităţii căzute, cu scopul deschis de a atrage pe toată lumea spre practicarea acestor virtuţi şi a acestor realizări. Batjocorind binele atotputernic al creştinismului, această învăţătură încearcă să inoculeze dispreţul şi ura fată de acesta.

Faptele mântuirii sunt faptele credinţei, faptele Noului Testament. Prin aceste fapte nu se împlineşte nici cunoaşterea omenească, nici voinţa omului, ci voinţa lui Dumnezeu Cel Atotputernic, Care ni se descoperă în poruncile Evangheliei. Creştinul care doreşte să moştenească mântuirea trebuie să săvârşească următoarele fapte:

1) Să ajungă să creadă în Dumnezeu aşa cum Dumnezeu ne porunceşte să credem în El, adică să mărturisească învăţătura despre Dumnezeu care a fost descoperită de Dumnezeu; să accepte creştinismul aşa cum a fost păstrat în toată curăţia şi plinătatea în sânul Bisericii Ortodoxe, care a fost sădită de Dumnezeu-Omul în Răsărit, care s-a răspândit în lume din Răsărit şi care a rămas până acum în întregime numai în Ortodoxie şi care conţine învăţătura creştină închinată lui Dumnezeu, nedistorsionată, fără modificări şi fără să i se adauge învăţături omeneşti sau demonice.

Invăţătura creştină este proclamată ca o propovăduire universală şi trebuie primită prin credinţă. Fiind o învăţătură dumnezeiască, o învăţătură revelată de Dumnezeu, care depăşeşte raţiunea umană, ea nu poate fi acceptată decât prin inimă, prin credinţă. Credinţa, prin calitatea sa firească, este capabilă să primească şi să transmită la minte şi la inimă ceea ce este de nepătruns pentru minte şi nu poate fi acceptat prin mijloacele normale de judecată.

2) Persoana care a ajuns să creadă trebuie să facă pocăinţă pentru viaţa sa anterioară păcătoasă şi să decidă cu hotărâre să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Este imposibil să fii în comuniune cu Dumnezeu sau să rămâi în această comuniune, atâta timp cât rămâi şi te afli în viaţa păcătoasă. Noul Testament propovăduieşte pocăinţa pentru toţi cei care vin la Dumnezeu, ca primă condiţie pentru a ajunge la Dumnezeu.

Propovăduitorul care a început răspândirea Noului Testament, marele Ioan, înaintemergătorul Domnului, şi-a început învăţătura cu o chemare la pocăinţă. „Pocăiţi-vă", le-a spus el oamenilor căzuţi, care erau chemaţi să se împărtăşească din nou de Dumnezeu, „pentru că împărăţia Cerurilor este aproape". Insuşi Dumnezeul-Om Şi-a început predica cu aceste cuvinte.

Cuvântul lui Dumnezeu a poruncit Sfinţilor Săi Apostoli să-şi înceapă propovăduirea cu aceste cuvinte, după ce i-a trimis mai întâi „la oile pierdute ale lui Israel", chinuite de pierzanie, în ciuda prevestirii comuniunii cu Dumnezeu care le fusese dată. „Şi pe când mergeţi", le-a poruncit Cuvântul lui Dumnezeu apostolilor, „propovăduiţi, zicând: [pocăiţi-vă, căci] împărăţia Cerurilor este aproape". Chemarea la credinţă şi la pocăinţă sunt dumnezeieşti. Ascultarea de această chemare este necesară pentru mântuire;
ea înseamnă împlinirea voinţei atotputernice a lui Dumnezeu.

3) Odată ce au ajuns să creadă în Dumnezeu şi au respins viaţa păcătoasă pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu, ei intră în această comuniune prin intermediul primei Taine creştine: Sfântul Botez. Botezul este naşterea în viaţa dumnezeiască. Nu este posibil să intri în existenţa firească fără să te fi născut conform legii firii. Este cu neputinţă să intri în comuniunea cu Dumnezeu, care constituie adevărata noastră viată sau mântuirea noastră, fără să fi intrat în creştinism prin intermediul Sfântului Botez. Aceasta este o poruncă divină.

Prin Botez intrăm în transfigurare, adică în existenta sfântă, care i-a fost dată lui Adam la crearea sa şi pe care a pierdut-o la cădere; ea ne-a fost restituită de Domnul nostru Iisus Hristos. Sfântul Botez, după ce ne-a făcut copii ai lui Dumnezeu, ne redă libertatea care ne-a fost dată la creaţie şi pe care am pierdut-o în cădere. Ne redă puterea voinţei şi puterea fie de a rămâne copii ai lui Dumnezeu, fie de a refuza înfierea noastră. De asemenea, strămoşilor li s-a acordat libera alegere în rai, fie pentru a rămâne veşnic în fericire, fie pentru a o pierde.

De aceea, trebuie să luăm aminte cu mai multă seriozitate, adică să ne supraveghem cu o grijă deosebită, ca nu cumva să le lăsăm. Sfântul Botez este pecetluit de o altă Taină care îl urmează imediat: Sfânta Mirungere. Această Taină se numeşte pe bună dreptate pecete, deoarece Sfântul Botez poate fi numit pe bună dreptate o condiţie şi un testament între Dumnezeu şi om. Pecetea cu care este pecetluită această condiţie este Sfânta Mirungere.

4) Rămânerea în înfierea lui Dumnezeu, conferită prin sfântul Botez, este susţinută prin trăirea conform poruncilor Evangheliei. Rămânerea în adopţie se pierde prin îndepărtarea de un mod de viaţă conform poruncilor Evangheliei. Despre ambele lucruri a mărturisit Domnul însuşi. Este necesar pentru mântuire ca cei botezaţi să trăiască în conformitate cu legile lui Hristos.

5) Dumnezeu-Omul, după ce ne-a dat mântuire prin Sfântul Botez, ne conduce la o comuniune mai strânsă cu El însuşi printr-o altă Taină mare şi de nepătruns, Taina Euharistiei, prin care ne unim şi ne amestecăm trupul şi sângele nostru cu trupul şi sângele Dumnezeului-Om. Dumnezeu-Omul ne-a smuls complet din afinitatea cu vechiul Adam prin intermediul acestei Taine şi ne-a condus la o comuniune şi unitate mai strânsă cu Sine. Cum să nu se mântuiască cei care sunt una cu Dumnezeu-Omul?

Prin împărtăşirea cu vrednicie şi sistematică cu Hrana Duhovnicească, Care S-a coborât din cer şi a dat viaţă lumii, vom deveni vulturi duhovniceşti, ne vom ridica din adâncurile stării trupeşti la înălţimile stării duhovniceşti; ne vom înălţa acolo unde Dumnezeu-Omul a ridicat firea umană şi trupul Său, fiind în Dumnezeu-Tatăl prin Divinitatea Sa din veacuri şi aşezat de-a dreapta Tatălui prin firea umană, prin aducerea la îndeplinire a răscumpărării oamenilor.

6) Dumnezeu ne-a dăruit Taina Spovedaniei pentru a susţine slăbiciunea noastră, pentru a vindeca rănile păcatelor pe care le avem după Botez şi pentru a susţine în întregime darul sacru cu care suntem pecetIuiţi prin Sfântul Botez. Starea dăruită prin sfântul Botez este reînnoită şi restaurată prin această Taină. Taina Spovedaniei trebuie să fie săvârşită cât mai des. Sufletul unui om care are obiceiul de a-şi mărturisi fărădelegile este adesea reţinut de la comiterea de fărădelegi prin pomenirea viitoarei spovedanii. Şi invers, păcatele nemărturisite sunt de obicei săvârşite din nou, ca şi cum ar fi comise pe întuneric sau noaptea.

Sfântul Ignatie Briancianinov

Fragment din cartea "Căile lui Dumnezeu şi căile lumii", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Căile lui Dumnezeu şi căile lumii"

• Lucrarea harului
  Publicat in : Religie
• Lucrarea harului
  Publicat in : Pilda zilei
• Harul deosebirii celor zidite de cele nezidite
  Publicat in : Credinta
• Transfigurarea crestinului prin lucrarea harului Sfantului Duh
  Publicat in : Dogma

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: