A povestit un Bătrân: „Când eram tânăr aveam un Părinte duhovnicesc care iubea să meargă în pustiile cele mai îndepărtate şi acolo să vieţuiască în isihie. Intr-o bună zi îi spun: „De ce pleci totdeauna în pustiuri, Avva? Mie mi se pare că cel ce rămâne în apropierea lumii, care vede [pricinile ispitelor] însă nu [le] ia în seamă de dragul lui Dumnezeu, are plată mai mare decât cel care nu vede de loc". I-a răspuns Bătrânul: „Crede-mă, fiule, că până nu ajunge omul la măsura lui Moise, devenind aproape fiu al lui Dumnezeu, nu se foloseşte în lume. Eu încă sunt fiu al lui Adam; şi la fel ca tatăl meu, dacă văd fructul păcatului, îl poftesc îndată, îl iau, mănânc şi mor. De aceea şi Părinţii noştri fugeau în pustiuri; căci acolo, negăsind materiile patimilor, le omorau lesne pe acestea".
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.