Timpul nu trebuie pierdut

O multime de oameni era prezenta la cabinetul unui medic de familie. Un batran, vazand ca nu a reusit sa intre la ora programarii, a rugat-o pe secretara sa-l reprogrameze. Suparata, aceasta l-a intrebat pe batran:

- Ce mai poate fi urgent la varsta dumneavoastra de nu mai puteti astepta?

Batranul i-a raspuns linistit:

- Am optzeci si cinci de ani si din acest motiv nu-mi permit sa-mi pierd timpul care mi-a mai ramas de trait.

Pe aceeaşi temă

• Timpul si valoarea lui pentru mantuire in Ortodoxie
  Publicat in : Editoriale
• Timpul si viata
  Publicat in : Editoriale
• Cat de 'al meu' este timpul?
  Publicat in : Editoriale

Publica un articol

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine:

Comentarii (1)

• Andrei PanaitPostat la 2014-06-17 13:00

  Frumuseţea interioară Cei mai frumoşi bărbaţi pe care i-am întîlnit au fost nişte bătrîni de peste 90 de ani care trecuseră cu toţii prin închisorile comuniste. Ce izbea la ei era contrastul evident dintre înfăţişarea pe care o aveau şi fizionomia obişnuită a vîrstnicilor din România. În loc de sfîrşeala resemnată a unor chipuri ruinate, în loc de acreala comună pe care bolile o împrumută de obicei senectuţii, în loc de abrutizarea inevitabilă dată de involuţia psihicului, în fine, în loc de decrepitudinea senilă a unor suflete măcinate - în loc de toate acestea te întîmpina încordarea strînsă a unor arcuşuri bine întinse, un fel de coarde a căror zvelteţe prelungă, de figuri bizantine, te impresiona de la prima vedere. Aveai senzaţia că priveşti nişte fiinţe care trăiseră într-un alt regim existenţial decît restul populaţiei, un regim a cărui intensitate li se întipărise în asprimea feţei şi în sobrietatea gesturilor. Bătrînii aceştia, a căror viaţă fusese distrusă de arbitrare condamnări ideologice şi de la care te-ai fi aşteptat să ai parte de un lung şir de lamentaţii inutile, bătrînii aceştia lăsau impresia că fuseseră cuplaţi la un mirabil aparat de resuscitare care îi transfigurase la propriu, dar un aparat pe care nu-l găsiseră în secţiile de reanimare ale spitalelor, ci în răcoarea bolgiilor şi în văgăuna gropilor comune. Numai aşa pot să-mi explic pofta de viaţă pe care o emanau şi farmecul ce le ieşea din piele. Oamenii aceştia nu doar că văzuseseră moartea cu ochii, dar chiar trăieseră alături de ea timp îndelungat, şi tocmai de aceea se preschimbaseră tainic, năpîrlind de tot şi devenind alţii. Nişte energumeni frumoşi vibrînd sub unda unei neprefăcute credinţe. Bătrînii aceştia păreau mistuiţi de o trăire a cărei undă de iradiere o simţeai fizic, la propriu, în chipul cel mai concret, sub forma unui fluid emoţional care te prindea în cîmpul lui, încărcîndu-te cu o neaşteptată stare de bine. Îi compătimesc pe toţi cei care nu au avut prilejul de a simţi înfiorarea dată de prezenţa unui astfel de bătrîn. Fizionomia lor transmitea ceva care nu avea pecete psihologică, ci bătaie spirituală. Nişte spectre hieratice modificînd dispoziţia oamenilor din jur. Privindu-i, realizai că pe chipul lor se oglindeşte o stihie pe care nu o întîlniseră pe stradă sau între pereţii camerei, ci în lumea aceea de tortură şi chin din care avuseseră norocul să scape. De aceea, frumuseţea acestor nonagenari venea din interior şi consta într-o gravitate patetică şi molipsitoare. Parcă erau sculpaţi într-o bucată de carne ce-şi pierduse calităţile organoleptice şi se peitrificase de tot, încărcîndu-se cu subtile virtuţi de duh. De aici impresia de efigii vii cu conţinut dens. Pe măsură ce i-am cunoscut, am constatat că toţi aveau aceleaşi trăsături. În primul rînd, o seninătate definitivă, o lipsă de îngrijorare ce-i făcea invulnerabili la lipsuri. Parcă trecuseră pragul grijilor şi pluteau într-o euforie blîndă de iniţiaţi într-un mister. În al doilea rînd, convingerea că închisoarea le fusese predestinată în vederea unui scop cu bătaie eschatologică. Trebuiau să sufere ca să-l descopere pe Dumnezeu. De aceea, li se părea cu neputinţă ca toată suferinţa lor să fi fost degeaba. În al treilea rînd, credinţa. E o revelaţie să întîlneşti oameni cărora, simţi prea bine, credinţa le e stare firească de asimilare a lumii. O stare de spirit permanentă şi netulburată, jucînd rolul unui filtru de cernere a întîmplărilor vieţii. Aşa arătau frumoşii bătrîni nonagenari. Sorin Lavric

Adauga comentariu