Predica la Sfantul Ierarh Ghelasie de la Ramet

Predica la Sfantul Ierarh Ghelasie de la Ramet Mareste imaginea.

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ

Drept măritori creștini,

Mărturisirea de veacuri a Ortodoxiei în Transilvania este grăitoare la Mănăstirea Râmeţ, pe Valea Geoagiului, în Munţii Trascăului. Maicile care vieţuiesc în această vatră monahală poartă pe umeri, ca o povară nevăzută, rugăciunile sihaştrilor înaintaşi, având datoria de a spori această povară spre îmbogăţirea duhovnicească a tuturor. Începuturile mănăstirii se pierd la începutul celui de-al doilea mileniu. Izvorul de credinţă a rămas însă nesecat, împotriva tuturor piedicilor, asemenea izvorului egumenului Ghelasie la moaştele căruia vin să se adape cu binecuvântări mii de pelerini.

Vechimea mănăstării cu hramul ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” nu a fost determinată cu precizie, fiind încă un subiect de studiu. Cu ocazia săpăturilor efectuate înainte de 1989 pentru consolidarea bisericii, au ieşit la iveală opt morminte despre care Institutul de antropologie din Iaşi a stabilit că datează din secolele XI-XVI, conform istoricului mănăstirii. O însemnare pe un vechi registru al mănăstirii pomeneşte doi călugări, Romulus şi Ghenadie, care ar fi plecat de la Râmeţ în 1215 şi ar fi pus temelia Mănăstirii ,,Sf. Mihail” din Perii Maramureşului. Biserica veche are mai multe straturi de pictură, primul datând din 1300. ,,O inscripţie descoperită în 1978 pe un al doilea strat de pictură din biserica Mănăstirii Râmeţ consemna numele arhiepiscopului Ghelasie, al meşterului zugrav Mihul de la Crişul Alb precum şi anul 1376. Deci în acest an, românii transilvăneni aveau un cârmuitor bisericesc, în persoana acestui arhiepiscop Ghelasie, primul ierarh român cunoscut cu numele în teritoriile intracarpatice”, după cum arată pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, în volumul ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, iar ,,această descoperire de mare importanţă duce la concluzia că în a doua jumătate a secolului al XIV-lea românii transilvăneni aveau o organizare bisericească identică cu a fraţilor lor din teritoriile extracarpatice”. Printre cei care au ajutat mănăstirea de-a lungul veacurilor se numără Matei Corvin, Radu Vodă cel Mare, domnul Ţării Româneşti, domnitorul Mihai Viteazul, mitropolitul moldovean Gavriil Calimachi.

Aşezământul a fost unul dintre cele mai puternice centre ortodoxe din Transilvania, o renumită vatră monahală pentru sihaştrii care se nevoiau în munţii din zonă. Mănăstirea nu a scăpat de tunurile generalului Bucov, la 20 august 1762. Biserica a fost refăcută, însă a fost din nou distrusă de armata imperială habsburgică, la 23 decembrie 1785. În 1826, aşezământul a fost transformat în biserică de mir şi redevine mănăstire abia în 1932. În 1955, aşezământul este transformat în mănăstire de maici, dar în 1960 este desfiinţat de prigoana comunistă şi ajunge cabană turistică. Ieromonahul Dometie Manolache şi o parte dintre fostele maici care lucrau la o secţie de covoare din Aiud reintră în fosta mănăstire în anul 1968. Din 1982 se începe zidirea bisericii noi, terminată şi sfinţită la 30 iunie 1992, dată la care a fost canonizat Sfântul Ghelasie, fost egumen al mănăstirii şi arhiepiscop al Transilvaniei.

Frați creștini,

Sfîntul Ierarh Ghelasie, a cărei pomenire o facem astăzi, s-a nevoit în veacul al XIV-lea, mai întîi ca sihastru pe valea pîrâului Râmeţ din Munţii Apuseni şi, apoi, ca egumen al Mănăstirii Râmeţ din judeţul Alba, având o viaţă duhovnicească îmbunătăţită şi învrednicindu-se încă din tinereţe cu darul facerii de minuni. Era originar din partea locului. Luând din tinereţe jugul lui Hristos, a deprins de la cei mai iscusiţi eremiţi meşteşugul luptei duhovniceşti. Apoi, curăţindu-şi mintea de cugetele cele rele şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborât în obşte şi a ajuns vestit povăţuitor de suflete, întemeind o obşte de monahi aleşi.

În tradiţia locului se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care împreună se ruga şi postea, săvârşind sfintele slujbe cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptămâna, Cuviosul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvârşea Sfînta Liturghie. Numai sâmbăta şi Duminica mânca împreună cu călugării la trapeza mănăstiri.

Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Munţii Râmeţ, precum şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se nevoiau în peşteri de piatră şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dânşii. Apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi bolnavi, mai ales cei stăpâniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunile lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu.

Odată, fiind cu ucenicii la adunat fân în poiana mănăstirii, numită Hopaţi şi fiind mare arşiţă, încât toţi sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune şi îndată a aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede până în zilele noastre şi se cheamă Izvorul Cuviosului Ghelasie. Mulţi săteni iau apă din el pentru sănătate şi binecuvîntare.

Altă dată, urcând Sfîntul Ierarh Ghelasie în poiană cu asinul său la adunat fân, şi-a cunoscut dinainte sfârşitul. Deci, rugându-se mult, şi-a chemat ucenicii, poruncindu-le să trăiască în desăvârşită dragoste, să iubească Biserica şi să fugă de beţie, desfrâu şi de tot păcatul. Apoi, sărutându-i pe toţi, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.

În tradiţia mănăstirii se spune că, în ceasul când cobora asinul de pe munte cu trupul Sfîntului Ghelasie au început clopotele de prin sate să sune singure. Apoi, fiind plâns de ucenici, a fost îngropat lângă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormântul lui.

Până în anul 1978 se ştiau puţine lucruri despre acest sfânt trăitor pe pământ românesc, în străvechea mănăstire de la Râmeţ (jud. Alba), situată pe valea Geoagiului, într-o poziţie geografică de un farmec cu totul aparte. Biserica veche a mănăstirii – lucrată din piatră şi împodobită cu frumoase fresce – datează din veacul al XlV-lea. Prin anul 1762, din ordinal generalului austriac Bukow – trimisul împărătesei Maria Tereza – zeci de mănăstiri şi schituri româneşti din Transilvania au fost arse, distruse cu tunurile sau prefăcute în biserici parohiale. Între acestea se numără şi Râmeţul. A fost refăcută, dar în 1785 a fost distrusă din nou. Aşa se face că mănăstirea Râmeţ a fost închisă şi a rămas aproape pustie. Din când în când mai slujeau aici preoţi din satele învecinate. Abia după realizarea unităţii noastre de stat, deci după 1918, s-au reluat tradiţiile vieţii călugăreşti.

Vieţuitorii acestui sfânt lăcaş de închinare au aflat de la înaintaşii lor că aici, la Râmeţ, a trăit, cu veacuri în urmă, un monah cu viaţă îmbunătăţită, cu numele Ghelasie, pe care credincioşii din partea locului – cunoscuţi sub numele de mocani – l-au cinstit ca sfânt, din neam în neam, până în zilele noastre. Se relatează şi azi unele din minunile săvârşite de acest Ghelasie încă pe când era în viaţă. Călugării de aici – iar din 1955 încoace maicile -, păstrează cu aleasă veneraţie capul acestui „sfânt” canonizat de evlavia populară, ştiind că el are darul vindecării de boli şi neputinţe în popor. Iată cum a fost descoperit acest craniu. Prin anul 1925, în timpul unor mari inundaţii, apele au scos la suprafaţă un craniu galben, frumos şi cu mireasmă plăcută, care a ocolit biserica de trei ori pe apă, după care s-a oprit pe creasta altarului. Tot atunci au fost găsite alte două cranii. Preotul dintr-un sat învecinat, care slujea şi la biserica mănăstirii, le-a îngropat în partea dreaptă a bisericii.

În preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, s-a aşezat la Râmeţ un călugăr venit de la Muntele Athos (originar, însă, din partea locului), cu gândul de a reface această străveche aşezare monahală, adunând în jurul său mai mulţi ucenici şi începând felurite lucrări de reparaţii. Dar apele vijelioase venite de la munte sau ieşite din pământ au dezgropat din nou cele trei cranii, despre care nimeni nu ştia ale cui sunt.

S-a descoperit curând prin minune dumnezeiască al cui era unul din ele, printr-o femeie, cu numele Maria, din Negreşti-Oaş. Venind această femeie la mănăstirea Râmeţ, i-a spus stareţului că a văzut în vis un porumbel, care a îndrumat-o la Râmeţ (de care nici nu auzise până atunci şi nu ştia unde se află), ca acolo să se atingă de craniul găsit cu ani în urmă, căci acela era al „Sfântului” Ghelasie şi se va vindeca. Într-adevăr, săvârşindu-i-se slujba maslului şi atingându-se de craniu, femeia s-a vindecat. Aceste fapte le mărturisea ea însăşi – venind mereu la mănăstire – până în anii din urmă, când a trecut la cele veşnice. Iată cum s-a descoperit în chip minunat al cui era acest craniu, care de-acum înainte este socotit ca o parte din „moaştele” acestui „sfânt” Ghelasie.

O altă minune s-a săvârşit cu o femeie cu numele Elisabeta, dintr-un sat din Banat (Albina, jud. Timiş), care venind la mănăstire şi dându-i-se spre sărutare moaştele Sfântului Ghelasie, s-a îndoit în sufletul ei de puterea acestora. Şi îndată i s-a umplut mâna dreaptă de un miros greu şi nu mai putea nici să o mişte pentru a se închina. Mărturisindu-şi păcatul, a stat trei zile şi trei nopţi în genunchi, în rugăciuni neîncetate, rugând pe Dumnezeu să o ierte. Rugăciunile ei şi ale stareţului i-au redat sănătatea şi au înlăturat acel miros greu. Şi această femeie venea apoi mereu la mănăstire, rugându-se la moaştele sfântului şi făcând tuturor cunoscută minunea care s-a săvârşit cu ea însăşi.

Tot în chip minunat s-a vindecat şi un sectar din satul Cacova (jud. Alba), care, fiind paralizat, a fost adus la mănăstire, într-un car cu boi. Rugăciunile lui şi ale călugărilor i-au redat sănătatea, încât a plecat la casa lui singur. S-a reîntors, cu toată familia lui, la dreapta credinţă.

Cele transmise prin tradiţie, ca şi aceste vindecări minunate, au fost întregite de cercetările făcute la Râmeţ de un grup de specialişti, în decembrie 1978. Cu acest prilej, s-a descoperit, în biserica mănăstirii, o inscripţie de mare însemnătate pentru întreaga noastră istorie naţională şi bisericească. Este vorba de o inscripţie, redată în limba slavonă, pe un al doilea strat de zugrăveală, care consemna numele „arhiepiscopului” Ghelasie, al zugravului Mihul de la Crişul Alb şi data de 2 iulie 1377. Din această inscripţie se desprinde constatarea că biserica era zidită cu mult înainte de anul 1377 – de vreme ce suntem în faţa unui al doilea strat de pictură -, că pictura din anul respectiv a fost realizată de un autohton cu numele specific românesc de Mihul, de loc din Crişul Alb şi că tot atunci, în fruntea Bisericii ortodoxe din Transilvania se găsea arhiepiscopul Ghelasie, primul ierarh ortodox cunoscut cu numele în această „ţară” românească.

Acest arhiepiscop nu putea fi altul decât călugărul Ghelasie, pe care poporul l-a cinstit ca „sfânt”, poate încă din timpul vieţii. El va fi fost egumen al obştei de la Râmeţ, fiind ridicat apoi la stepena arhieriei. Îşi va fi continuat viaţa tot la Râmeţ, departe de zgomotul lumii şi după ce i s-a încredinţat conducerea vieţii duhovniceşti a tuturor românilor transilvăneni. De altfel, nici n-ar fi putut sta în alt loc, căci numai cu câţiva ani înainte, în 1366, din ordinal regelui Ludovic cel Mare al Ungariei, credinţa ortodoxă a românilor transilvăneni era scoasă în afara legii. Aici, la Râmeţ, va fi strâns tineri la învăţătură, pe care-i hirotonea apoi preoţi pentru satele româneşti ale Transilvaniei, va fi rostit cuvinte de învăţătură către obştea dreptcredincioşilor creştini veniţi la mănăstire – ca şi astăzi – din mari depărtări, în zile de duminici şi sărbători, dar mai ales de ziua hramului acelui sfânt aşezământ, la Sântă Maria mare.

Iubiți credincioși,

Atât ştim acum despre Sfântul Ierarh Ghelasie. Nădăjduim că noi cercetări istorice, arheologice şi epigrafice vor aduce cu timpul şi alte date cu privire la viaţa şi lucrarea lui duhovnicească şi culturală în mijlocul credincioşilor transilvăneni pe care i-a păstorit.

Ţinând seama de viaţa sa aleasă, de minunile săvârşite de „moaştele” sale, ca şi cinstirea de care se bucură din partea credincioşilor din Ardeal, la 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât să se procedeze la „canonizarea” oficială a acestui sfânt autohton şi trecerea numelui său în calendarul ortodox. Canonizarea solemnă s-a făcut la Râmeţ la 29 iunie acelaşi an. Pomenirea lui se va face la 30 iunie.

Să ne rugăm acestui sfânt odrăslit din neamul nostru, zicând: „Către tine, Sfinte Ierarhe Ghelasie, înălţându-ne gândurile, cu umilinţă şi cu căldură te rugăm: caută din înălţimea plină de slavă a cerului şi te milostiveşte de suferinţele, durerile, patimile, necazurile, amărăciunile şi strâmtorările noastre. Şi roagă pe Stăpânul şi Dumnezeul nostru cel ceresc, să ne ierte păcatele pe care, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, le săvârşim neîncetat, ca şi pentru puţina noastră dragoste faţă de El şi faţă de aproapele nostru, rugându-L să fie pururea milostiv şi iertător şi să îndepărteze de la noi toată suferinţa şi durerea. Fii povăţuitorul şi îndrumătorul nostru pe cărările cele necunoscute ale vieţii, pentru ca, urmând pilda credinţei şi a dragostei tale faţă de Hristos, să ne învrednicim de darurile Sale şi trecând din această viaţă, să ne bucurăm împreună cu tine şi cu toţi cei bineplăcuţi din veac ai Domnului, de împărăţia cea nesfârşită a cerurilor, ca acolo, înconjuraţi de cetele îngerilor, să aducem mărire, cinste şi închinăciune lui Dumnezeu Celui în Treime slăvit, în vecii vecilor, Amin”.

Preot David Marian, parohia Nașterea Maicii Domnului, Mamaia Nord -Năvodari

Despre autor

Marian David preot Marian David

Colaborator
97 articole postate
Publica din 03 Ianuarie 2014

Pe aceeaşi temă

30 Iunie 2017

Vizualizari: 355

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE