Iubiţi credincioşi,

Momentul Înălţării Domnului, o dată cu semnificaţiile teologice, mântuitoare, ne atrag atenţia asupra a două precizări făcute de evanghelişti, care pot scăpa uneori cititorului grăbit: în timp ce se înălţa la cer Domnul binecuvânta... şi ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.

Asupra acestor două precizări, socotim potrivit a zăbovi în cele ce urmează.
Aşadar, ultima imagine rămasă în ochii ucenicilor este aceea în care Mântuitorul binecuvântează, icoana aceasta fiind o expresie a iubirii Lui dumnezeieşti faţă de lumea pentru care S-a întrupat, S-a jertfit, a murit şi a înviat. Prin gestul binecuvântării, Mântuitorul confirmă propriile-I cuvinte: „Eu sunt păstorul cel bun” (Ioan, 10, 11), „voi sunteţi prietenii Mei” Ioan 15, 14) şi mai ales, „să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi” (Ioan 13, 34, subl. n.).

Păstorul cel Bun, Dumnezeiescul Prieten, Izvor de iubire şi Model suprem al iubirii, nu se putea despărţi altfel de cei ce L-au urmat, decât printr-un astfel de dar: binecuvântarea. De la Înălţarea Lui la cer şi până la a doua venire lumea se poate bucura de binecuvântarea Lui.

Am spus „lumea”, pentru că prin ucenicii Săi Mântuitorul îşi revarsă darurile peste toţi oamenii: „Nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan, 17, 20). El respectă libertatea fiecăruia, de a accepta sau nu binecuvântarea Lui: „Iată stau la uşă şi bat”, a spus El (Apocalipsă, 3, 20). „Voi intra numai acolo unde Mi se deschide”.

În acelaşi timp, cei de care se desparte pe Muntele Eleonului, la Înălţarea Sa, primiseră în ziua chemării la apostolat o autoritate unică: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte”(Matei 10, 40). Cei primitori se află, aşadar, sub binecuvântarea Lui, oferită îmbelşugat şi neîntrerupt de la înălţarea Sa.

Ne amintim, totodată, că această sărbătoare este numită în popor Ispas, de la slavonescul Supasu (care înseamnă Mântuitorul), termen care exprimă rolul mântuitor al actului Înălţării. Darurile binecuvântării Domnului se înnoiesc la fiecare Sfântă Liturghie şi la celelalte slujbe pe care Biserica întemeiată de El le împarte drept-măritorilor creştini.

Ne amintim, bunăoară, că la sfârşitul Sfintei Liturghii preotul binecuvântează poporul rostind: „Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni”.

Cine nu participă, însă, la Sfânta Liturghie se situează liber-consimţit (şi tragic) în afara binecuvântării Lui.

Este de mirare, pentru cititorul neavizat, că, după ce Mântuitorul S-a înălţat la cer, ucenicii s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare” (Luca, 24, 52). Se ştie că, în mod normal, când te desparţi de cineva drag verşi lacrimi, eşti trist, nu te bucuri. Analizând, însă, relatarea evanghelistului Luca în comparaţie cu alte locuri nou-testamentare aflăm: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan, 16, 7). Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe Care El îl va trimite de la Tatăl în ziua Cincizecimii.

Iar în alt loc, Mântuitorul spune în prezenţa ucenicilor: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan, 12, 32). Adică, pe toţi cei care voiesc să urmeze chemarea Mea mântuitoare. Se înţelege, implicit, că El trebuia să se înalţe, spre a-i putea „trage” apoi pe cei ce-L urmează.

În firea Sa umană Mântuitorul ne-a cuprins pe toţi şi aprioric, ne-a înălţat cu El. Dar locul cel mai lămuritor, îl găsim în Faptele Apostolilor: „Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte I 10, 11).

Iată, aşadar, dezlegarea: Mântuitorul S-a înălţat, dar nu a plecat definitiv. Îngerii (căci îngeri erau cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe), confirmă de fapt cuvintele Mântuitorului, care încheie Evanghelia după Matei: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (28, 20).

Praznicul Înălţării Domnului revarsă peste cei cucernici binecuvântare şi bucurie. Aşa trebuie să ni-L imaginăm pe Hristos şi aşa trebuie zugrăvit în icoane: binecuvântând şi izvorând bucurie. Nu ca pe un păstor încruntat, cu mâna ridicată ameninţător asupra bieţilor muritori, ci ca pe un prieten apropiat, cald şi iubitor.

Prietenia şi iubirea se împlinesc, însă, prin urmarea poruncilor Lui, precum El a spus-o: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan, 15, 14; subl. n.). Iar sub ascultarea şi binecuvântarea Sa, zilele omului sunt un şirag de bucurii, nădejdea înălţării la cer a fiecărui suflet fiind mai tare decât inerentele poticniri şi necazuri pământene.

Oamenii buni, spune un proverb latin, găsesc bucurii în orice lucru. Aşa cum îndeamnă Marele Pavel: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni, 4, 4). Cu aceste simţăminte rostim şi noi către toţi enoriaşii noştri: „Hristos S-a înălţat, bucuraţi-vă!”.

Iar la slujba parastasului pentru eroi, săvârşită în ziua Înălţării, se poate rosti acest scurt cuvânt: Iubiţi ascultători, de ce se face pomenirea eroilor în ziua de Înălţare?
Este o întrebare pe care creştinii ne-o pun adesea. Prezentăm răspunsul dat de pr. prof. dr. Ene Branişte, în tratatul de Liturgică Generală (Bucureşti, 1985, p. 343): „În Biserica românească se face pomenirea generală a eroilor, adică a tuturor celor morţi pe câmpurile de luptă, în Joia Înălţării Domnului, pentru ca sufletele celor care s-au jertfit pentru patria lor să se înalţe, cu Domnul, în slava cerească”.

Întotdeauna parastasul pentru eroi creează o atmosferă liturgică aparte, un sentiment de duioşie şi solidaritate cu actul lor jertfelnic. În timpul slujbei lacrimile celor prezenţi curg firesc, împletindu-se cu rugăciunile şi cântările rituale. Ele izvorăsc dintr-o recunoştinţă fără margini, ce nu poate fi cuprinsă decât parţial în cuvinte.

Redăm mai jos un fragment dintr-o pareneză rostită la un astfel de prilej, care exprimă într-un mod admirabil compasiunea, înţelegerea şi recunoştinţa faţă de sărmanii ostaşi morţi fără lumânare şi departe de cei dragi, dar cu simţământul Marii Întâlniri din ceruri.

Fragmentul este luat da la prof. dr. Ioan Broşu (Cuvânt pentru pomenirea eroilor, în ziua de Înălţare): „Să chemăm la masa bucuriei şi pe sărmanul ostaş, care moare cine ştie unde pe nemărginitele câmpuri de luptă. Parcă-l vedem cum glontele-i străpunge pieptul cu iuţeală de fulger! Sângele lui curge mereu din rană, iar el începe să aibă vedenii. Între altele, i se înfăţişează bătrâna sa mamă, care-l prinde de mână spre a-l aduce la Biserică, ca în copilărie. Cum? Mama sa nu-l va mai mângâia niciodată? El nu-i va mai auzi niciodată glasul argintiu şi dulce? Să fie, oare, acesta sfârşitul a toate? Să moară singur singurel, aici, în arşiţă, fără de făclie în mână, în câmpul acesta?

Şi ostaşul se ridică deodată, într-o mână, nevoind să moară! Amintirile din copilărie îi vin cu duiumul în minte. Parcă aude un cântec bătrânesc, o doină, cu care îl adormea mama sa când era copil mic. Deodată aude clopotul din satul său chemând la vecernie în ziua Învierii. Apucă cruciuliţa pe care i-o atârnase mama lui, când a plecat la oaste. Are încă atâta putere să o sărute şi să zică gândind la mama lui: „La revedere în ceruri!”. Ostaşul moare apoi. Dar prin fiecare moarte a fraţilor noştri de pe câmpurile de luptă, creşte numărul învierilor noastre!”. Amin.

Preot Vasile Gordon

• Inaltarea Domnului - Sfantul Ioan Gura de Aur
  Publicat in : Inaltarea Domnului
• Inaltarea Domnului
  Publicat in : Inaltarea Domnului
• Manastirea Inaltarea Domnului - Detroit, Michigan
  Publicat in : Biserica in lume

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: