Dumnezeu l-a creat pe om nu numai după chipul Său, ci şi după asemănarea Sa (cf. Fac. 1, 26). Dacă cel dintâi termen desemnează ceea ce omul posedă de la facerea sa şi ceea ce îi defineşte fiinţa, al doilea termen reprezintă ceea ce el trebuie să dobândească şi corespunde fiinţei-care-trebuie-să-fie. Altfel spus, chipul este actual, deja realizat, asemănarea însă este potenţială sau virtuală, ea trebuie înfăptuită. In vreme ce chipul se raportează la natura omului, la constituţia sa, nedepinzând de voinţa lui - motiv pentru care stăruie întotdeauna în oricare om -, înfăptuirea asemănării atârnă de libertatea şi voinţa personală. Chipul şi asemănarea nu sunt însă lipsite de legătură. Pe de o parte, chipul implică facultăţile şi mijloacele care ţin de persoană, prin care ea poate înfăptui asemănarea, şi el o face să tindă spre această înfăptuire, direcţionându-i în chip dinamic, de la facere, însuşirile spre Dumnezeu9; persoanei îi revine acordul liber cu această mişcare a naturii sale profunde, prin conformarea voii proprii la voia lui Dumnezeu. Pe de altă parte, realizarea asemănării corespunde unei actualizări a potenţialităţilor chipului şi înfăptuirii scopului spre care tinde el.

Altfel spus, asemănarea îi permite omului să-şi împlinească în persoana sa natura umană, să se realizeze deplin şi să se dezvolte ca ceea ce este el în mod fundamental.
In împlinirea asemănării, prin sinergia dintre propriul efort liber şi harul care i-a fost dat, omul va putea într-un sfârşit să participe la viaţa dumnezeiască, participare care culminează în îndumnezeirea sa prin har, împlinirea vocaţiei sale personale coincizând din acel moment cu ceea ce i-a fost menit prin natura sa umană.

Din acest punct de vedere, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că oricare om, virtual, este desăvârşit, iar Sfântul Grigorie de Nazianz merge până la a spune că oamenii sunt „parte" a lui Dumnezeu. In gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, faptul că omul este în chip natural - însă virtual - deiform este o temă fundamentală şi recurentă. Sfântul Maxim arată că raţiunile (logoi) tuturor făpturilor sunt fixate ferm în Logosul dumnezeiesc mai înainte de venirea lor la existenţă şi chiar mai înainte de toţi vecii, făpturile fiind create potrivit acestor logoi preexistenţi, în care deci îşi au temeiul, participând prin ei la principiul lor, la Logosul dumnezeiesc Care este prezent în ei şi în Care sunt şi ei prezenţi, ca în Cel care-i recapitulează pe toţi.

După Sfântul Maxim, prin aceşti logoi Dumnezeu este prezent în creaţia Sa şi, reciproc, prin logoi făpturile create se află în legătură cu Dumnezeu şi prezente în El. Aceşti logoi nu corespund unor idei divine, ci mai curând, cum spunea Sfântul Dionisie Areopagitul, „voirilor dumnezeieşti", ceea ce arată că originea lor este „buna voire" a lui Dumnezeu şi le leagă limpede de pronia dumnezeiască. „Fiecare dintre făpturile cugetătoare şi raţionale, îngeri şi oameni, este şi se numeşte parte a lui Dumnezeu prin însăşi raţiunea (logos) după care a fost creat, care este în Dumnezeu şi la Dumnezeu, pentru raţiunea (logos) lui care preexistă în Dumnezeu, cum s-a zis. Dacă se mişcă potrivit acestei raţiuni (logos), va fi în Dumnezeu, în Care preexistă raţiunea (logos) existenţei lui, ca obârşie şi cauză. Şi dacă nu vrea să se prindă cu dorinţa de nimic altceva decât de obârşia proprie, nu cade de la Dumnezeu, ci devine, întinzându-se tot mai mult după El, dumnezeu şi se numeşte parte a lui Dumnezeu, prin faptul că se împărtăşeşte după cuviinţă de Dumnezeu, ca unul ce îmbrăţişează, potrivit cu firea, în chip înţelept şi raţional, prin- tr-o mişcare cu bun chip, obârşia şi cauza proprie. Căci dincolo de obârşia sa şi de urcuşul şi de restaurarea în raţiunea (logos) după care a fost creat, nu mai are spre ce să se mişte sau cum să se mişte, mişcarea lui spre ţinta dumnezeiască primind ca hotar însăşi ţinta dumnezeiască."

In acest text, extrem de dens, aflăm esenţa gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul. Vedem că logos-ul nu este voinţa divină doar în sensul că el corespunde intenţiei creatoare a lui Dumnezeu sau că Dumnezeu creează, la timpul cuvenit, făptura corespunzătoare acestui logos, al cărei arhetip sau model este el în privinţa esenţei şi particularităţii sale, ci şi în sensul că logos-ul corespunde intenţiei divine şi în ceea ce priveşte destinul acestei făpturi: el defineşte dintru început ţinta, scopul spre care trebuie să tindă şi în care-şi va afla împlinirea, anume unirea cu Dumnezeu şi îndumnezeirea prin participare. Şi logos-ul nu este doar indicare a acestui scop şi ceea ce orientează făptura creată spre scopul ei, ci este la Dumnezeu modelul făpturii care, în planul Lui - sau potrivit bunei voiri a Lui -, în chip potenţial, a şi atins acest ţel al ei. Altfel spus, potrivit Sfântului Maxim, omul este dintru început dumnezeu în intenţia/voinţa dumnezeiască, însă potenţial. Omului îi revine actualizarea acestei potenţialităţi, atingerea efectivă a acestui ţel. Venirea la existenţă a făpturii este începutul înaintării ei spre desăvârşire. Iar mişcarea care-o animă dintru început este pusă de Creator în însăşi natura ei drept mijloc prin care poate să-şi atingă ţinta, însă această mişcare trebuie să se facă în conformitate cu logos-ul ei, ceea ce ţine de liberul ei arbitru.

Mişcarea încetează atunci când omul îşi atinge ţinta care i-a fost fixată prin logos-ul său, adică atunci când omul ajunge la Dumnezeu. Atunci omul îşi regăseşte principiul propriu sau, cum spune Sfântul Maxim, este restabilit în logos-ul după care a fost creat, în sensul că înfăptuieşte deplin intenţia lui Dumnezeu din vecie cu privire la el, sau îşi realizează potenţialităţile definite dintru început prin logos-ul său, sau face să coincidă, prin libera sa alegere, propria existenţă cu principiul normativ al fiinţei sale, voit de Dumnezeu şi întipărit în natura sa, ca sens şi sarcină de îndeplinit.

Jean Claude-Larchet

Fragment din cartea "ETICA PROCREAŢIEI ÎN ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI", Editura Sophia

• Desavarsirea omului in conceptia filocalica a parintelui Dumitru Staniloae
  Publicat in : Lumea vazuta