Prin plinirea poruncilor evanghelice apare în suflet o simţire străină de firea căzută şi necunoscută ei. Ce este născut din Duh, duh este (In. VI, 3) - şi dat fiind că poruncile lui Hristos sunt Duh (In. VI, 63), şi simţirile pricinuite de ele sunt simţăminte duhovniceşti.
Care este prima simţire ce apare în suflet ca urmare a plinirii poruncilor evanghelice? Sărăcia cu duhul.
De-abia începe creştinul să vrea a împlini prin faptele sale, lăuntrice şi dinafară, poruncile evanghelice, că va vedea firea sa vătămată răsculându-se împotriva Evangheliei, împotrivindu-se cu încăpăţânare Evangheliei.
In lumina Evangheliei, creştinul vede în sine căderea omenirii.
Din această vedere se naşte în chip firesc părerea smerită despre sine numită în Evanghelie sărăcie cu duhul (Mt. V, 3).
Sărăcia cu duhul este o fericire, prima în rânduiala evanghelică, prima în rânduiala sporirii duhovniceşti, prima stare duhovnicească, prima pe scara fericirilor.
Orice simţire şi stare ce ţine de firea înnoită sunt neapărat şi o fericire, ca arătare a împărăţiei Cerurilor în suflet, ca chezăşie a mântuirii, ca presimţire a fericirii veşnice.
Despre sărăcia cu duhul a grăit Sfântul David: Jertfa lui Dumnezeu - duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. L, 18).
Sărăcia cu duhul este sarea cu care trebuie sărate toate jertfele şi arderile de tot duhovniceşti. Dacă ele nu sunt sărate cu această sare, sunt lepădate de Dumnezeu.
Vederea căderii sale este, deja, o fericire pentru omul căzut.
Cel ce vede căderea sa este în stare să recunoască neapărata trebuinţă de mântuire, de Mântuitorul, pe care o are - este în stare să creadă în Evanghelie cu credinţă vie.
Această stare este dar al harului, lucrare a harului, rod al ei - este, ca atare, şi fericire.
Este firesc ca săracul să se întristeze de sărăcia sa.
Sărăcia cu duhul naşte fericirea următoare: plânsul.
Plânsul e întristarea evlavioasă a sufletului credincios ce se priveşte în oglinda Evangheliei, ce vede în această oglindă nenumăratele sale pete de păcate.
Un asemenea suflet îşi spală petele cu sfânta apă - lacrimile; le şterge cu sfânta întristare.
O negrăită mângâiere, o negrăită uşurare se revarsă în inimă în urma mântuitoarelor lacrimi pentru păcate, pentru cădere - lacrimi ce se arată din pricina simţirii sărăciei duhovniceşti.
Dacă aici, pe pământ, plânsul evlavios ajunge la o astfel de neasemuită mângâiere duhovnicească, ce fericire pregăteşte el pentru veacul ce va să vină?
Hristos a rostit asupra celor ce plâng cu evlavie hotărârea: Fericiţi cei ce plâng (Mt. V, 4).
Ai săvârşit un păcat? Varsă lacrimi.
Cel ce e cufundat în cercetarea adâncă de sine, cel ce se vede pe sine pângărit cu păcate fără de număr, cel ce se socoate vrednic de muncile cele veşnice şi plânge de pe acum ca şi cum ar fi osândit la ele, acela vede puţin sau deloc neajunsurile aproapelui, dezvinovăţeşte lesne acele neajunsuri pe care la vede, iartă cu plăcere, din inimă, toate necazurile şi jignirile.
Acea stare a sufletului din care sunt îndepărtate mânia, ura, pomenirea răului si osândirea este o nouă fericire: ea se numeşte blândeţe.
Fericiţi cei blânzi, a spus Mântuitorul, că aceştia vor moşteni pământul (Mt. V, 5).
Care este acest pământ?... După cădere, Dumnezeu l-a numit „pământ” pe Adam, iar în Adam m-a numit „pământ” şi pe mine: Pământ eşti, şi în pământ te vei întoarce (Fac. III, 19).
Fiind pământ, sunt lipsit de stăpânirea acestui pământ: mi-l răpesc feluritele patimi, şi mai ales mânia cea cumplită care mă siluieşte şi mă trage cu sine; sunt lipsit de orice stăpânire asupră-mi. Blândeţea îmi înapoiază această putere, mă face să intru în stăpânirea moştenirii mele, a pământului meu, a mea, a trupului meu, a sângelui meu, a pornirilor mele. Cei blânzi vor moşteni pământul, şi se vor desfăta întru mulţimea păcii (Ps. XXXVI, 11).
Punând iarăşi stăpânire pe pământ, încep să doresc cerul: intru într-o stare nouă, întocmită în mine de har, într-o fericire nouă: încep a flămânzi şi înseta după dreptatea (Mt. V, 6) dumnezeiască, nu după cea deşartă, omenească.
Dreptatea dumnezeiască s-a arătat omenirii în milostivirea dumnezeiască, şi ne-a poruncit să ne asemănăm lui Dumnezeu prin desăvârşita milostivire (Mt. V, 48), iar nu prin oarecare altă faptă bună.
Milostivirea nu osândeşte pe nimeni, iubeşte pe vrăjmaşi, îşi pune sufletul pentru prieteni, face pe om asemenea cu Dumnezeu. Această stare este, iarăşi, o fericire (Mt. V, 7).
Inima cuprinsă de milostivire nu poate gândi nimic rău; toate gândurile ei sunt bunătate.
Acea inimă în care se mişcă numai binele este o inimă curată, în stare a vedea pe Dumnezeu. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. V, 8).
„Ce înseamnă inimă curată?” - a fost întrebat un mare povăţuitor al monahilor. El a răspuns: „Inima mişcată, după asemănarea Dumnezeirii, de un nemărginit simţământ al milei faţă de toată zidirea”1.
In inima curată se pogoară pacea lui Dumnezeu, unind mintea, sufletul şi trupul ce erau despărţite mai înainte, îl rezideşte pe om, îl face urmaş al Noului Adam.
Pacea lui Dumnezeu e partea sfinţilor lui Dumnezeu: prin mijlocirea sfintei păci, creştinul care a săvârşit alergarea pocăinţei se împacă cu Dumnezeu, cu toate împrejurările, cu toţi semenii, cu sine însuşi; el se face fiu al lui Dumnezeu după har (Mt. V, 9).
Pacea lui Dumnezeu e însoţită de sălăsluirea vădită în om a Sfântului Duh; ea este o lucrare, o roadă a Sfântului Duh.
Cel ce a dobândit în sine pacea lui Dumnezeu este în stare să ajungă la celelalte fericiri din urmă: la răbdarea cu seninătate, cu bucurie a ocărilor, clevetirilor, prigoanelor şi a celorlalte necazuri.
Cel ce a dobândit pacea lui Dumnezeu nu se va înfricoşa de valurile dinafară: în cumpăna inimii sale mângâierea harului a nimicit orice preţ al măririi şi desfătării pământeşti, întreaga greutate a necazurilor şi amarurilor pământeşti.
Cercetează măreaţa scară duhovnicească a fericirilor evanghelice - cercetează fiece treaptă. Bine este să fii pe înălţimea acestei scări; cu adevărat, fericit este şi acela care se află măcar pe cea dintâi treaptă a ei.
Pe această scară nu poţi urca din două în două trepte: este neapărată nevoie să urci din treaptă în treaptă.
Pe aceste trepte călăuză este Harul Dumnezeiesc: acesta ridică omul pe treapta următoare nu atunci când se socoate omul vrednic de asta, ci atunci când îl socoate el vrednic.
Vrednici de înălţare sunt cei smeriţi.
Nu-ţi născoci singur fericiri: trufaşa şi prosteasca părere de sine poate alcătui pentru om o astfel de fericire născocită, ce te va amăgi, te va înşela toată viaţa - te va lipsi de binele cel adevărat pe pământ şi în cer.
Caută sărăcia duhovnicească. Este îngăduită şi vrednică de laudă căutarea acestei fericiri. Ea este temelia şi dăruitoarea tuturor celorlalte fericiri. Când temelia se clatină, până şi cel care stătea pe cea mai înaltă treaptă a sporirii duhovniceşti se prăvăleşte jos, şi adeseori se zdrobeşte de moarte.
Sărăcia cu duhul se află prin deprinderea Evangheliei, prin plinirea poruncilor ei, prin unirea lucrărilor şi însuşirilor noastre cu poruncile evanghelice, prin silirea inimii noastre să rabde cu mărinimie necazurile, prin defăimarea de sine, prin rugăciunea pentru primirea unei inimi înfrânte şi smerite.
Dumnezeu leapădă rugăciunile trufaşe, pe cele netrebuincioase nu le împlineşte; dar când zidirea Lui cere de la Dânsul darul cu adevărat folositor şi neapărat trebuincios, El îl trimite din vistieriile Sale cele neîmpuţinate.
Darul duhovnicesc de la Dumnezeu care e cu adevărat folositor, neapărat trebuincios, e sărăcia cu duhul. Amin.
Sfantul Ignatie Briancianinov
Fragment din cartea "Experiente ascetice", Editura Sophia
Cumpara cartea "Experiente ascetice"
Imprumutat din scrierile Părinţilor, şi mai cu seamă din prima carte a Sfinţitului Mucenic Petru Damaschinul. Dobrotoliubie, partea a treia.
Nota:
1 Preacuviosul Isaac Sirul, Cuvântul XLVIII.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.