Din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi cunoaştem că duhul lumesc va pătrunde prin oameni pretutindeni, inclusiv în Biserica lui Hristos.

De aceea, nu e întâmplător că am ajuns să vorbim despre faptele personale ca despre ceva demn de toată lauda.

Mântuitorul Iisus vădește de la început păcatul părerii de sine: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).

Cât timp suntem robiţi de acest duh al suficienţei de sine, vom avea mereu impresia că tot ceea ce făptuim este nemaipomenit.

În realitate ne „hrănim” cu iluzia părerii de sine, dar mai ales cu laudele și aprecierile, de cele mai multe ori mincinoase şi „interesate”, ale celor din jurul nostru.

Avva Eustaţiu ne-a lăsat drept mărturie încercările prin care a trecut, din momentul tunderii lui în monahism.

Iată ce-i spune Avva Ioan, părintele lui duhovnicesc, după ce Eustaţiu i-a povestit visul pe care l-a avut:

„Să ştii, fiule, că virtuţile pe care le săvârşeai în lume erau amestecate cu înălţare şi trufie. Privegherile tale, posturile tale, umblarea ta la biserică, milosteniile pe care le împărţeai, toate se făceau pentru lauda omenească. Pentru aceea diavolul nici nu a năvălit asupra ta. Acum însă, când a văzut că tu te-ai înarmat împotriva lui, el s-a ridicat asupra ta” (Sf. Ignatie Briancianinov, „Tâlcuiri la Patericul egiptean”).

Asta era pe vremea lui Avva Ioan și a lui Avva Eustațiu, cât despre mentalitatea și „jertfelnicia” omului modern, Sfântul Paisie Aghioritul ne lămurește în mod tranșant:

Un lucru rămâne mereu valabil, pentru ca omul să „învieze duhovniceşte” trebuie să se răstignească cu patimile şi poftele lui, adică să-şi „ucidă” egoismul, cel care nu lasă harul lui Dumnezeu să lucreze.

Ceea ce Dumnezeu „măsoară” este lucrarea pe care fiecare o face asupra lui însuşi, adică lupta duhovnicească personală.

Astăzi, oamenii vor să lucreze puţin şi să câştige mulţi bani. Din păcate, acest duh lumesc a trecut şi la oamenii „duhovniceşti”, de aceea vor să se „sfinţească” fără osteneală.

Ei doresc să nu piardă nici Raiul, dar nici desfătările și plăcerile acestei lumi trecătoare.

Din mărturiile Sfinţilor Părinţi şi ale Părinţilor duhovniceşti, întristarea sufletului pentru păcatele săvârşite, pocăinţa cu lacrimi, lupta pentru curăţirea inimii de patimi sunt mult mai plăcute lui Dumnezeu decât faptele din afară.

Aceasta, întrucât lucrarea lăuntrică se întemeiază pe adevărata smerenie şi pe lepădarea de sine, ceea ce înseamnă că toată nădejdea mântuirii se aruncă numai asupra lui Dumnezeu, în vreme ce faptele exterioare, făcute pentru mângâierea propriului orgoliu, au la bază lauda de sine şi slava deşartă.

În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul ne atrage atenţia asupra celor care deşi îşi petrec viaţa în rugăciuni, privegheri, posturi, în nevoinţe de tot felul, totuşi nu aduc roade, deoarece sunt asemenea unor „pomi” udaţi cu laudele oamenilor, care în cele din urmă se usucă.

Schimbarea lăuntrică presupune un „război duhovnicesc” cu patimile și cu vrăjmașii nevăzuți, o „luptă” de care mulți dintre noi nici nu vrem să auzim, pentru că implică tăierea voii proprii și răstignirea împreună cu Hristos, o „luptă” care durează nu o zi sau câteva săptămâni, ci o viață întreagă.

În contextul actual, nu trebuie să ne mire faptul că se proliferează un creştinism gen „promenadă”, relaxant şi „croit” după interesele şi plăcerile lumeşti, care ignoră asceza şi lucrarea lăuntrică.

Doar când ne lepădăm de tot ceea ce stă între noi şi Dumnezeu, doar atunci descoperim în interior patimi neştiute, boli ale sufletului şi răni adânci...

Abia atunci începe, în mod conştient, războiul duhovnicesc de despătimire sau de vindecare a întregii fiinţe, ca o conlucrare cu harul Duhului Sfânt.

Este adevărat că sunt virtuţi şi nevoinţe ale monahilor care se deosebesc de virtuţile şi ostenelile mirenilor, însă țelul este același: asemănarea cu Dumnezeu.

A pune în opoziție aceste două căi mântuitoare este o falsă problemă, din moment ce există un singur pericol, cel al părerii de sine, al închipuirii că ești mai bun, mai virtuos, mai „vrednic” decât alții...

Sfinții Părinți, după zeci de ani de nevoințe, se rugau ca Dumnezeu să le mai dea câteva zile ori ceasuri pentru a se pocăi, în vreme ce noi, oameni „moderni” și „emancipați”, ne lăudăm cu așa-zisele realizări personale, iar unii chiar își imaginează că sunt deja „împliniți în viață”.

Doar iubirea ne împlineşte în chip desăvârşit şi veşnic, întrucât cel care a ajuns la măsura iubirii de Dumnezeu şi de aproapele a împlinit toată legea (cf. Romani 13, 8; 10).

Toţi avem libertatea de a ne închipui orice, asta nu înseamnă că ceea ce credem despre noi înșine și ne străduim să arătăm celorlalți este și adevărat.

De aceea, atunci când suntem „asaltați” de gânduri de mândrie, să ne aducem aminte că desăvârșit este doar cel care Îl iubește pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea lui și pe aproapele ca pe sine însuși (cf. Marcu 12, 33; Luca 10, 27).

Sorin Lungu

• Parerea de sine si oglinda sufletului
  Publicat in : Editoriale
• Despre parerea de sine si smerita cugetare
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Parerea proprie - parerea de sine - iubirea de sine
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti