Episcopului îi revine obligaţia celibatului. In primele veacuri ale creştinismului se îngăduia ca episcopii să nu se căsătorească, pentru angajarea în lupta ascetică de înfrânare. Acest obicei s-a întărit, iar cel de-al Şaselea Sinod Ecumenic a făcut din el un Canon. In ceea ce îi priveşte pe preoţi şi pe diaconi, Biserica a considerat că nu trebuie aşezată pe umerii lor o asemenea povară ca obligatorie şi că trebuie respectat vechiul canon care interzice clerului, după ce a primit hirotonia, să se căsătorească, însă îngăduie Taina Preoţiei persoanelor deja legate prin căsătorie, privind aceasta chiar ca pe un lucru firesc şi normal. O a doua căsătorie, precum şi faptul de a avea o soţie care a mai fost căsătorită, sunt impedimente la Hirotonie.

în Biserica Romană în veacurile al IV-lea-al Vl-lea a început să se introducă celibatul şi pentru preoţi şi diaconi. Această inovaţie a fost respinsă de către cel de-al Şaselea Sinod Ecumenic, însă această respingere nu a fost băgată în seamă de către papii romani.

Protestanţii au respins preoţia ca „sacrament”. Pastorii lor sunt aleşi şi numiţi de către oameni, însă nu primesc nici un fel de consacrare specială, şi în acest sens nu se disting de membrii obişnuiţi ai comunităţilor lor. Din punct de vedere istoric, aceasta se explică prin opoziţia faţă de abuzurile de drepturile lor făcute de clerul latin la finele Evului Mediu. Protestanţii au preluat ca justificare teoretică opinia că hirotonia în preoţie a început să primească denumirea definitivă de „sacrament” numai în vremuri mai recente. Insă desigur că o asemenea justificare nu are nici o valoare. Vedem din învăţătura, din practica Apostolilor şi din credinţa constantă a Bisericii că Hirotonia a fost de la început o lucrare sfântă, sacramentală, de har dătătoare, şi prin urmare faptul că într-o perioadă târzie a început să fie numită „sacrament” nu introduce nimic nou, ci doar exprimă esenţa sa mai precis, intr-un singur cuvânt. In mod similar, spre exemplu, termenul de homoousios, acceptat la Primul Sinod Ecumenic, nu a introdus nimic nou în învăţătura Bisericii primare cu privire la Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, ci numai a definit-o mai precis şi a confirmat-o. Din nefericire, apărând poziţia greşită a protestantismului, învăţaţii protestanţi continuă cu încăpăţânare, însă fără temeinicie, să deducă însuşi conceptul de Taine (mysterion) Creştine din practica misterelor păgâne.

Pr. Mihail Pomazanski

Fragment din cartea "Teologia Dogmatica Ortodoxa", Editura Sophia

.

• Problema celibatului preotesc in Biserica Romano-Catolica
  Publicat in : Dogma
• Castitatea conjugala
  Publicat in : Morala
• Casatoria si educarea copiilor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Cele doua cai ale mantuirii
  Publicat in : Religie