Cultul mortilor in antichitatea crestina

 

In crestinism, rolul acordat sufletului in invatatura de credinta si in viata religioasa, precum si frumoasa doctrina eshatologica, intemeiata pe invatatura divina a Mantuitorului si a Sfintilor Apostoli, doctrina superioara tuturor celorlalte religii, au facut ca grija pentru cei morti sa devina una dintre componentele de frunte ale pietatii cres­tine si sa se exprime in forme din ce in ce mai bogate, mai variate si mai pline de sensuri religioase superioare.

 

Adancind credinta generala si straveche in nemurirea sufletului, accentuand si facand mai explicita credinta in existenta unei judecati universale, careia ii sunt supuse toate sufletele dupa moarte (cre­dinta pe care o aveau, in forme mai putin lamurite, si alte popoare ale antichitatii), religia crestina micsoreaza, mai mult decat oricare alta, spaima de moarte. Moartea nu mai este pentru primii crestini nici trecerea in neantul (nefiinta) Nirvanei budiste, nici locul de groaza si de intuneric in care ratacesc fara odihna umbrele sau fantomele mortilor, ca in tartarul pagan evocat in Dialogurile lui Lucian sau in Purgatoriul si Infernul lui Dante, nici ma­car seolul confuz din vechea religie a evreilor, ci trecerea intr-o exis­tenta superioara, in care sufletul credinciosului isi gaseste linistea si fericirea eterna in nemijlocita apropiere de Hristos, Cel inviat din morti, pe Care L-a adorat in viata.

 

Moartea este primita de crestini cu liniste si fara teama, caci ea este pentru ei "mutare de la cele mai triste la cele mai bune si vesele, este odihna si bucurie".

 

Aceasta conceptie despre moarte micsoreaza distanta sau prapastia de netrecut dintre viata si moarte, dintre lumea celor vii si a celor morti.

 

Credinta in eficacitatea rugaciunilor de mijlocire pentru cei morti era atat de puternica in primele comunitati crestine, incat unii crestini se botezau pentru mortii lor, socotind ca fapta lor suplinea lipsa botezului crestin la rudele, prietenii sau cunoscutii lor, care nu apucasera sa-l pri­measca in viata (Cor. XV, 29).

 

Biserica crestina a condamnat si a combatut, de la inceput, practicile pagane si iudaice, care priveau atingerea de trupurile morti­lor ca o intinare ce trebuia curatita prin spalari rituale, recomandand, in locul acestora, rugaciunile si milostenia pentru cei morti si favorizand astfel dezvoltarea, in sufletele crestinilor, a unor sentimente de apropiere si de intimitate familiara fata de cei morti.

 

Aceasta noua mentalitate si atitudine, specific crestina, se vede transpusa de timpuriu in riturile funerare crestine, in inscriptiile, sim­bolurile si iconografia catacombelor, din primele trei veacuri, cu ca­racter aproape exclusiv funerar, in cele mai vechi epitafe crestine, in cele mai vechi rugaciuni crestine pentru morti care ni s-au pastrat, ca si in textele ce­lor mai vechi liturghii crestine, care cuprind in randuiala lor rugaciuni pentru cei raposati. Toate acestea pomenesc numele sau reprezinta chi­purile unora dintre patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament (Avraam, Isaac, Iacov, Moise si Aaron, Iona, Samuel, David, Solomon s.a.), deveniti tipuri simbolice fata de care s-a manifestat bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu si care se bucura de fericirea raiului.  Aceste nume figureaza si in liturghiile iudaice de post, cuprinse in Misna, care se vor fi citit si la mormintele primilor crestini (recrutati din­tre evrei) si au inspirat pe primii artisti crestini ca sa le scrie in sculp­turile de pe sarcofage, in picturile catacombelor.

 

Desigur, cu timpul, dupa modelul vechilor rugaciuni iudaice, s-au alcatuit si rostit rugaciuni de inspiratie crestina pentru morti, cum sunt cele cunoscute sub denumirea de "orationes pseudocyprianae" de pe la sfarsitul secolului III sau in­ceputul secolului IV, sau rugaciunile de acest fel pe care le vom gasi mai tarziu in cele mai vechi evhologhii pastrate, ca Evhologhiul episco­pului Serapion (in Egipt), din sec. IV. Formulele de ruga­ciuni cuprinse in mai multe capitole din Epistola I  catre Corinteni a Sfantului Clement Romanul (cap, 9-12, 17-18), de pe la sfarsitul seco­lului I pot fi privite, dupa unii, ca intermediare intre vechile ruga­ciuni iudaice si cele crestine de mai tarziu.

 

Rugaciuni pentru morti gasim de asemenea in textele celor mai vechi liturghii crestine care ni s-au pastrat, cum este aceea din cartea VIII a Constitutiilor Apostolice, cap. 42 (comp. si cart. VI, 30). Ase­menea rugaciuni, care se gasesc si in liturghia Sfantului Iacob, in cea a Sfantului Marcu, in liturghia armeana si in toate liturghiile Bisericilor Orientale Vechi si care nu se deosebesc prea mult de cele similare. Din liturghiile ortodoxe de azi, erau incadrate mai ales in partea finala a marii rugaciuni a Sfintei Jertfe, parte numita diptice sau rugaciuni de mijlocire generala pentru vii si pentru morti.

 

.