Cunoasterea si Scriptura monahului

Descrierea Evangheliei ca piatra de temelie si, totodata, ca teren fertil pentru cultivarea virtutilor si a rugaciunii se apropie mult de ideea Arhimandritului Scrima privitoare la ceea ce el numeste "Scriptura monahului". André Scrima arata, in Timpul Rugului Aprins, ca "exista un fel de Scriptura a monahului, deosebita de cea a altor categorii de cititori. E o Scriptura care te insoteste pe cale, care face parte dintr-o cautare vie si iti reveleaza sensuri, iti raspunde cu locuri mai putin aparente, mai putin clasice" - pentru ca vorbeste cititorului intr-un spatiu si dintr-un spatiu diferit, unde conexiunile se realizeaza altfel decat in lumea non-liturgicului. Iar monahul lucrator in ogorul virtutilor si rugator este, spune un alt text isihast, "biserica fara de toata indoiala."

Pentru Sandu Tudor, Cartea are un sens preponderent liturgic si nici nu este de citit intr-un alt mediu sau cu o alta asezare spirituala decat cele adecvate liturgicului.

Sunt carti, arata el, alegandu-si ca exemplu Apocalipsa, care nu pot fi citite oricum. In opinia lui, Apocalipsa necesita o exegeza aparte, vizand sa-i lamureasca "rostul duhovnicesc si haric in Biserica". Daca o citim astfel vedem ca, departe de a vorbi despre sfarsitul catastrofic al lumii, cartea Apostolului Ioan aduce un mesaj de bucurie, este "complementul Buneivestiri". Asemenea unei scari sau unui urcus pe un Munte Sacru, Apocalipsa este un adevarat manual, scris in pilde si parabole ("totdeauna destainuieste mai mult decat spune"), despre aflarea sensului simbolic, euharistic, al lumii. Dar ea este accesibila astfel numai celor ce se pricep "sa manance o carte". Cititorului deprins doar cu o lectura ordinara, i se refuza tocmai esenta. Aceasta conceptie, credem noi, poate fi extinsa asupra tuturor cartilor cuprinse in Sfanta Scriptura. In definitiv, Sandu Tudor credea ca Biblia este, in intregime, o carte apocaliptica, o carte de citit in Biserica, o carte cu un rost haric si duhovnicesc si ca mediul liturgic este unicul context ce poate facilita realizarea conexiunilor adecvate mesajului, sensului.

Prin aceasta credinta, el depaseste binomul Scriptura - Traditie, introdus de altfel in teologia europeana abia pe la finele Evului Mediu si destul de strain, daca este sa-i dam crezare lui George Tavard, Parintilor Bisericii. Contrar opiniei general impartasite astazi, Biblia si Traditia nu apar, in orizontul scrierilor patristice, ca doua chestiuni net distincte, care, eventual, se completeaza reciproc. In fapt, amandoua ar tine, dupa cum deosebit de interesant va demonstra Andrew Louth, de o anume intelegere a revelatiei in stransa legatura cu paideia crestina. Scriptura, conchide teologul britanic, se naste treptat si creste concomitent cu dezvoltarea Bisericii, iar Traditia, departe de a fi cautare a adevarului de catre om, este locul unde primim Scriptura si mediul unde o interpretam. "Ceea ce ne uneste cu autorii Scripturilor - spune Andrew Louth - este viata Bisericii care merge din zilele lor pana in ziua de astazi. Scripturile s-au ivit in viata Bisericii, in Biserica ele au fost recunoscute ca Scriptura si in Biserica ele sunt citite ca Scriptura [.]. Exista o simbioza intre Scriptura si Traditie: Scriptura hraneste Traditia, iar Traditia furnizeaza tipul de receptare in care Scriptura poate fi citita ca Scriptura."

Pentru Sandu Tudor, aceasta simbioza este realizata prin gestul liturgic. El percepe liturgicul ca pe un mediu marginal si central, in acelasi timp. Este marginal, atunci cand il privim ca pe o zona de interferenta intre vazut si nevazut; este central, daca vedem in el o replica a inimii sau, cu alte cuvinte, spatiul unde are loc intrepatrunderea duhului si a sufletului, a materiei si a spiritului. Timpul, ceremonialul si edificiul propriu zis al bisericii sunt icoane a ceea ce trebuie sa se petreaca in sufletul crestinului care, prin botez, devine el insusi loc consacrat unde isi afla salas Slava divina. Analogia dintre inima si spatiul liturgic apare frecvent in textele Parintilor Bisericii. De pilda Sf. Marcu Ascetul, atunci cand vorbeste despre starea crestinului de dupa botez, compara inima acestuia cu altarul din Templul lui Solomon. Inima este descrisa aici ca jertfelnic pe care sunt lamurite, prin focul iubirii, gandurile si dorintele omului botezat. Purificate asemenea aurului, ele devin ofrande, jertfe de buna mireasma duhovniceasca si se inalta, rugaciune, ca tamaia, inaintea lui Dumnezeu. Asemenea lui Marcu Ascetul, Sf. Macarie Egipteanul infatiseaza inima ca altar, cadelnita, solee si cor, adevarat "atelier" de preschimbare a dorintelor si a capacitatilor omenesti in virtuti, prin intermediul rugaciunii. In acceptiunea celor doi autori, inima este biserica: locul interior de slujire si de inchinare, punctul de referinta, camara de taina in jurul careia se realizeaza ceea ce Parintii vor numi ulterior "indumnezeirea omului". "Sangele" care o anima este, desigur, dragostea - o "uimitoare si sacra sinergie, [.] o necurmata conlucrare pentru ordinea negraita a lumilor", dupa cum o descrie Parintele Daniil. Actul de lectura a Cartii, gest liturgic, trebuie sa fie un reflex al acestei sinergii. Biblia, arata fara echivoc poetul teolog, este de citit la masura ei, "adica extatic, in stare de rugaciune."

Intr-un sens, s-ar putea spune ca mare parte din literatura lui Sandu Tudor nu este decat o lectura in stare de rugaciune a Bibliei.

Constantin Jinga

.