Da, eu am hotarat, de asemenea, ca taina legaturilor reciproce ramane pentru mine nerezolvata pana la sfarsitul zilelor mele, sfarsit care deja este aproape[1]. Mi s-a intarit convingerea ca noi toti, oamenii, suntem orbi intr-o oarecare masura. Vedem doar oarecare particica din viata lumii si facem deductii avand doar aceasta vedere partiala. Aceasta vedere individuala, partiala, il stapaneste pe om atat de puternic, incat nu mai poate judeca decat dupa modul in care intelege sau vede lucrurile. Ca urmare a acestei orbiri firesti, noi toti, fara exceptie, nu intelegem cand ranim pe altii, cand le ruinam viata, cand ii judecam dupa bunul nostru plac. Noi stim ca la baza constiintei noastre personale sta dorinta de bine, cautarea desavarsirii si, in virtutea increderii in dreptatea cautarii noastre, suntem inclinati sa ne indreptatim pe noi insine. Si aceasta este suferinta noastra comuna. De aici rezulta conflictele nerezolvate din intreaga lume deoarece fiecare se indreptateste pe sine insusi, respingand dreptatea celui ce sta impotriva lui.
Iti scriu aceste lucruri nu pentru a-ti aduce vreo acuzatie. Eu nu stiu cine a fost primul care, printr-o miscare vazuta sau nevazuta a inimii a pricinuit ranirea unui alt suflet. Stiu doar ca lumea se poate mantui doar asa: Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Aceasta putere de a ierta ranile provocate noua vine de la Duhul Sfant. Ea a fost fireasca omului pana la cadere, dar acum ea este un dar mai presus de fire. Noi nu putem ierta cu toata taria durerea traita de noi.
Eu deja ti-am scris, se pare, ca tare demult am inceput sa reevaluez tot ce-mi apartine nu ca propria mea drama sau tragedie, ci ca pe o descoperire a ceea ce se intampla in oceanul omenirii, in netarmurirea vietii cosmice, care trece prin mine precum marea printr-o oarecare stramtoare. Aceasta stramtoare nu este insasi marea, dar apa din ea este aceeasi. Aceasta este calea aprofundarii cuvintelor lui Hristos: Si precum voiti sa va faca oamenii, faceti-le si voi asemenea. Aceasta este scoala noastra, aceasta este calea catre cunoasterea vietii universului, calea spre insusirea invataturii lui Hristos, ramasa pana acum neinteleasa si mutilata de patimile noastre, de orbirea noastra.
Draga mea Maria, pace tie si har de Sus. Nu te teme, eu nu te voi mai necaji cu nimic ca sa-ti amintesc de rana ta. Eu insumi sunt orb si nu pot sa-mi amintesc nimic de acel prim gest pe care l-ai inteles asa cum imi scrii. Iarta-ma si daruieste-mi iubirea ta.
NOTA:
[1] Acest paragraf este raspunsul parintelui Sofronie la scrisoarea Mariei din 2 noiembrie 1968, unde ea scrie de o oarecare nedumerire in legatura cu o cunostinta comuna.
“Ne vorbeste parintele Sofronie. Scrisori”, Editura Bunavestire, Galati
-
Despre taina legaturilor reciproce ale omului si despre orbirea omeneasca
Publicat in : Religie -
Despre orbirea omeneasca
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.