Iisus Hristos, Arhiereul Cel vesnic tanar

Iisus Hristos, Arhiereul Cel vesnic tanar Mareste imaginea.

Scotind eu că nimeni altul nu este mai aproape de tineri decât Domnul, m’am gândit că Domnul nostru Iisus Hristos - Arhiereul Cel veşnic tânăr ar putea să fie un subiect interesant care să ne aducă tuturor şi chiar mie însumi, nădejde, întărire, curaj, într’o lume care pare să îmbătrânească tot mai mult. Cum am putea să vorbim altfel de
Dumnezeu, de Domnul nostru Iisus Hristos, decât în termenii unei tinereţi veşnice, unei tinereţi tară bătrâneţe, tinereţi care nu moare, nu trece?

Un astfel de gând îl aveau în legătură cu Mântuitorul probabil şi primele comunităţi creştine. Cele mai vechi reprezentări ale Domnului, fie cele din catacombele din Roma, fie din cele mai vechi mozaicuri şi icoane păstrate până acum şi care fac parte deja din patrimoniul cultural al omenirii întregi, fie în arta ce ne aduce în faţa picturii, fie în arta sculpturii, reprezentări mai ales sub chipul Bunului Păstor, dar şi în alte ipostaze, ni-L arată pe Domnul ca un tânăr imberb, un tânăr binecuvântând şi îmbrăţişând lumea întreagă în iubire.

Până astăzi s’a păstrat în vechile fresce, mai ales în Biserica Ortodoxă şi în bisericile vechi orientale mult mai aproape de tradiţie decât toate celelalte comunităţi creştine, mai ales la bisericile şi mănăstirile de demult, reprezentări ale Domnului ca prunc sau ca tânăr binecuvântând poporul.

Acestea vorbesc despre tinereţea Mântuitorului, o tinereţe care nu se trece, care nu este consumată de trecerea anilor. Curgerea timpului nu-L poate afecta pe Dumnezeu. Este adevărat că în Sfânta Carte a Apocalipsei întâlnim o altă imagine a Domnului, altfel decât în Sfintele Evanghelii. Este Cel vechi de zile, înălbit, cum îl arata şi multe din frescele cele vechi. Există chiar şi icoane în care apare şi Cel vechi de zile. însă, mai mult picturile cu Judecata din urmă îl vedeau pe Domnul Iisus Hristos bătrân, nins, şi totuşi chipul său emana o tinereţe extraordinară, dincolo de culoarea albă a bărbii şi a părului. Dumnezeu este tânăr, Dumnezeu nu poate să îmbătrânească.

Cu toţii ştim şi suferim de faptul că viaţa tuturor trece. Astăzi suntem tineri şi mâine constatăm că nu mai suntem aşa. îmbătrânim, ne apropiem de moarte, deşi e adevărat că mor şi cei tineri, nu mor numai cei în vârstă. Dar o lege a firii căzute, pentru că toţi suntem urmaşii lui Adam şi o moştenim cu toţii, ne aduce mai devreme sau mai târziu, când pentru fiecare dintre noi este timpul, la întâlnirea cu bătrâneţea şi în cele din urmă cu moartea. In întreaga tradiţie creştină, pe linia Sfintelor Evanghelii şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, moartea este privită ca o consecinţă şi plată pentru păcat. Ca urmare a faptului că Adam cel făcut după chipul lui Dumnezeu nu a ascultat de Tatăl său ceresc şi a călcat porunca, el a moştenit izgonirea din Rai, suferinţele, bătrâneţea şi în cele din urmă moartea. Aşa se face că toţi care în Adam am păcătuit, după cum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel, suntem atacaţi de acest lucru. Trupurile noastre îmbătrânesc şi în cele din urmă mor.

Numai că noi în Biserică nu credem că totul se opreşte aici. Noi mărturisim şi credem în învierea morţilor. Domnul nostru Ii sus Hristos este Cel dintâi Care a înviat din morţi, arvuna întregii învieri, înaintemergătorul nostru pe calea aceasta a învierii. El, Fiul lui Dumnezeu, Se arată însă altfel după înviere şi ucenicii nu-L mai recunosc. Nici noi nu ştim cum vom învia. Ştim că vom învia, dar vom învia altfel, cu trupuri duhovniceşti care nu vor semăna cu trupul vieţii. Vom învia în trupuri care nu vor mai îmbătrâni, nişte trupuri care vor rămâne tinere.

Omul nu este numai trup, este şi suflet. Boala, suferinţa, trecerea anilor, moartea care afectează trupul şi prin care trebuie să trecem cu toţii, poate să ocolească însă sufletul. Se poate întâmpla, din nefericire, ca sufletul să treacă prin acelaşi proces de îmbătrânire ca şi trupul, şi să ajungă să moară. Dar pentru că roadele învierii se gustă deja de aici, de pe pământ, avem toate şansele ca sufletele noastre să rămână tinere.

Cea mai bună dovadă că Dumnezeu există, cea mai vie predică, cea mai puternică şi mai eficace armă â lui Dumnezeu împotriva necredinţei, sunt sfinţii. Nu că Dumnezeu ar avea nevoie de credinţa noastră. El ne-a făcut pentru ca să trăim în dragostea Sa, să ne îmbogăţim cu viaţa Sa, să-I trăim viaţa lui Dumnezeiască. Cea mai bună armă împotriva tuturor detractărilor şi tuturor nuanţelor ateiste, oricât ar fi ele de perfide şi ar strecura îndoiala în sufletele oamenilor, este sfinţenia. Şi sfinţii lui Dumnezeu, chiar dacă îmbătrânesc trupeşte, rămân tineri. De ce sfinţii pot oare să rămână tineri? Pentru că renunţă la egoism, renunţă Ia a mai fi ei înşişi, se micşorează pentru ca Hristos, Arhiereul Cel veşnic tânăr, să trăiască în ei. Domnul Cel înviat, Cel care S’a arătat în toată Slava învierii Sale ucenicilor Săi şi femeilor purtătoare de mir care nu L-au cunoscut, Cel Care S’a făcut nevăzut de la faţa lui Luca şi a lui Cleopa după ce S’a făcut cunoscut doar la frângerea pâinii, acest Domn şi învăţător al nostru, Fiul lui Dumnezeu făcut Fiul Omului, vine în viaţa sfântului şi viaţa sfântului se preface în viaţa Domnului celui înviat, a Arhiereului, Slujitorului, Jertfitorului Care aduce neamul omenesc întreg ca pe o jertfa binemirositoare înaintea Tatălui celui Ceresc. Acest Mare Preot Care este lisus Hristos, Cel fără de păcat Care S’a făcut osândă pentru noi, a primit să fie batjocorit şi a înviat a treia zi din morţi, vine cu toată tinereţea Sa care nu se mai trece şi se face viaţă şi tinereţe Sfântului care-L primeşte înlăuntrul său.

Este lungă şi grea calea sfinţeniei. Este foarte greu să te micşorezi şi să calci peste egoismul tău, peste părerile tale, peste voia ta, şi să laşi ca voia lui Dumnezeu, frumuseţea Lui, dăruirea Lui, jertfelnicia Lui, golirea Lui de slavă, umilirea Lui până la cele mai de jos trepte ale umilirii, toate acestea să vină şi să locuiască în sufletul tău. Sfinţii sunt cei care îl lasă pe Dumnezeu, în toată slava cea discretă a Sa, să strălucească în vieţile lor. De aceea sunt ei tineri şi atunci când vedem bătrâni sfinţi, pe faţa lor străluceşte o tinereţe nepieritoare. Aşa îi vedem şi în icoane, Sfinţi care sunt înfăţişaţi la apusul vieţii acesteia celei de pe pământ şi totuşi, cu toate că părul cel alb şi barba cea albă la sfinţii de parte bărbătească mărturisesc trecerea anilor, frumuseţea trăsăturilor lor nepământeşti, pictate parcă de o mână nevăzută, mărturiseşte că în ei străluceşte o putere veşnic tânără, o putere care nu poate muri. Este puterea învierii, puterea Domnului nostru lisus Hristos Cel înviat. Aceasta îi face pe sfinţi nemuritori, veşnic tineri. Chiar dacă mor, tinereţea lor continuă să strălucească până şi în trupurile lor care nu se mai strică, care nu suferă putrezire. Ele ajung chiar să reverse har, dobândesc altfel de caractere decât trupurile noastre, sunt mult mai uşoare, pline de Duhul Sfânt, pnevmatice şi, bineînţeles, purtătoare de vindecări întru cei care cred în ajutorul venit de la Domnul nostru lisus Hristos.

El este Cel Care sălăşluieşte în Sfânt încă de aici din viaţa de pe pământ, iar după ce a încheiat bătălia, străluceşte şi dincolo, în viaţa pe care Sfântul o duce în Ceruri şi de unde se roagă cu mult folos Domnului pentru noi, ca să vină şi să-Şi reverse milele Sale cele bogate, iubirea Sa necondiţionată pentru fiecare dintre noi. Hristos îşi revarsă iubirea şi pc calea sfintelor moaşte şi ale Sfintelor icoane. Cât dc multe icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului avem în Biserică! Cât de puternice sunt minunile, vindecările, ajutorul, pe care Maica Domnului ni le poate aduce pe calea acestor icoane! în Biserica Ortodoxă Dumnezeu este mult mai discret decât în alte confesiuni creştine. Se arată în smerenie mare. Aşa cum S’a arătat Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru lisus Hristos, când a petrecut pe pământ, tot aşa şi astăzi în Biserica Ortodoxă Dumnezeu Se arată în chipul cel mai smerit cu putinţă, nu cu vedenie înfricoşătoare. Ajutorul pe care Dumnezeu ni-1 aduce se arată fie direct, fie pe căi ocolite, prin Maica Domnului şi toţi sfinţii la care avem evlavie.

Ajutorul lui Dumnezeu se arată astfel cu foarte multă discreţie, cu multă grijă, cu multă delicateţe, pentru ca noi să nu ne speriem, să nu ne tulburăm, să nu luăm drept arătare, drept prezenţa lui Dumnezeu, o posibilă apariţie demonică. întreaga tradiţie a Bisericii, învăţăturile lăsate nouă până astăzi de bărbaţii sfinţi de demult care au ales să fugă din lume ca să se întâlnească cu Dumnezeu, arată că diavolul poate lua şi înfăţişare de înger de lumină. Părinţii de demult şi părinţii duhovniceşti din mănăstiri până astăzi ne învaţă să fugim de arătări şi de apariţii, de întâlnirea cu îngerii, pentru că diavolul cel mare, Satan, a fost de fapt căpetenia îngerilor şi a stat foarte aproape de tronul lui Dumnezeu. Unul din numele necuratului este „purtătorul de lumină”, Lucifer. Lumina pe care el a primit-o când era lângă Dumnezeu, Dumnezeu nu i-a luat-o atunci când a căzut. Dumnezeu nu este ca oamenii. El când face un dar nu Şi-l mai ia înapoi. De aceea, nu au fost ucişi diavolii când au căzut, nu a fost ucis Satana. Acesta a rămas nemuritor. A rămas cu ceea ce avea, dar ceea ce avea el atunci nu-i mai poate folosi acum. Lumina lui Dumnezeu care se împărtăşeşte creaturilor Sale raţionale, îngerii şi oamenii, este o lumină în care nu este oprire, într’un permanent dinamism, într’o veşnică creştere, o lumină care îi face pe îngeri să rămână mereu tineri şi pe noi, pe oameni să fim la fel cu îngerii. Mai mult decât atât, ea ne face să-L urmăm pe Domnul nostru lisus Hristos Cel înviat pe drumul Său înapoi la Tatăl. Domnul Hristos S’a micşorat pentru noi, a venit pe pământ, a fost răstignit, a murit, a înviat, dar a refăcut drumul la Tatăl pentru că S’a înălţat la ceruri şi, şade de-a dreapta Tatălui în Slavă. Slava aceasta netrecătoare a lui Dumnezeu este o veşnică mişcare şi o nemărginită creştere în iubirea lui Dumnezeu.

Toate acestea diavolul le-a pierdut în momentul în care a ales să se aşeze în locul lui Dumnezeu. Nu a putut să o facă pentru că nu este el izvorul luminii, sursa ei, ci este doar un purtător de lumină. El a rămas cu lumina pe care o avea atunci când a căzut şi în căderea sa a tras mulţi îngeri, din toate cetele îngereşti. Toţi cei care l-au urmat în mândria lui, toţi au căzut împreună cu el. De aceea are diavolul şi îngerii săi, mai ales cei care au fost aproape de scaunul lui Dumnezeu. Când vorbim despre scaunul lui Dumnezeu nu trebuie să înţelegem că Dumnezeu ar avea un scaun, ci aceasta este o formă prin care încercăm să vorbim cumva câte ceva despre cele ce sunt foarte aproape de Dumnezeu. Dumnezeu nu este circumscris, mărginit într’un anumit loc, ci este vorba doar de apropierea de cunoaşterea lui Dumnezeu. îngerii care au avut mai multă cunoaştere de Dumnezeu şi au căzut şi-au păstrat această putere de a fi luminoşi şi de a aduce lumina, dar este o lumină mincinoasă.

Cei care vor să-L vadă pe Dumnezeu numaidecât şi nu se gândesc că înainte de a ajunge să-L vadă au nevoie de împlinirea sfatului Domnului pe care îl găsim în predica de pe munte -,, Fericiţi cei curaţi cu inima pentru că aceia II vor vedea pe Dumnezeu ” - pierd din vedere faptul că au nevoie de curăţia inimii pentru aceasta, adică de despătimire, de luptă cu păcatul, de dezrădăcinarea păcatului dinlăuntrul lor. Aceia pot vedea o lumină, dar nu lumina lui Dumnezeu. Dacă vor căuta neapărat să se întâlnească cu o lumină nepământească, o vor vedea, numai că este o lumină nu bună îngerească, ci a îngerilor căzuţi. Dacă omul puţin exersat în cele spirituale caută să rămână în această lumină va deveni rob al îngerului căzut, al purtătorului de lumină împietrită, al celui care în aparenţă este tânăr, dar în realitate este foarte bătrânei învechit în rele, şi care nu îl poate învăţa pe credincios decât păcatul şi, înainte de toate, păcatul neascultării, păcatul mândriei. Toate acestea aduc frământare în suflet şi frământarea aduce îmbătrânire. îmbătrânirea aduce şi boli mari şi sufletele mor. Este astfel riscant să căutăm spectaculosul în credinţă, să vrem să vedem îngeri, să căutăm minuni.

Cea mai bună cale de urmat este nu cea a unei străluciri lumeşti de scurtă durată, a unei tinereţi prielnice, a unei cultivări a frumuseţii prin mijloace artificiale care oricum îşi dovedesc sărăcia până la urmă. Cea mai bună cale pentru a rămâne tineri rămâne totuşi Sfinţenia Arhiereului Celui veşnic tânăr, a Domnului nostru lisus Hristos. Pentru ca să putem rămâne întru aceasta nu avem nevoie să ne înfrumuseţăm trupurile, ci să ne împodobim sufletul. Podoabele sufletului nu sunt nicidecum mărirea, slava deşartă, titlurile, cariera, tot ceea ce societatea ne poate da, ci cele care îl ajută să rămână tânăr, şi care sunt netrecătoare: smerenia, uitarea de sine, micirea, primirea voii lui Dumnezeu în viaţa noastră, acceptarea suferinţei atunci când Dumnezeu o îngăduie, împăcarea cu ceea ce Dumnezeu dă fiecăruia. Unora le dă mai mult, altora mai puţin, dar tuturor ne dă şi încercări. Nu suntem feriţi de încercări şi în acestea avem nevoie să învăţăm de la Domnul şi de la sfinţii Lui să fim smeriţi, să fim blânzi, să ne curăţim sufletele. Toate acestea le putem numai în biserică, cercetând biserica, luând parte la cât mai multe slujbe, atâta vreme cât putem, cât nu ne împiedică serviciul, ascultarea de care depindem şi care ne aduce traiul zilnic. Dar în general în duminici şi sărbători, în sfârşiturile de săptămână şi chiar în după-amiezele în care suntem ocupaţi cu altceva şi avem şi alte datorii de împlinit, să nu ocolim calea bisericii, pentru că aici îl găsim pe Arhiereul Cel veşnic tânăr. îl găsim mai ales în preacuratele Sale Taine, de care ne putem apropia curăţindu-ne sufletele prin baia lacrimilor Sfintei Spovedanii, spovedindu-ne sufletele. Mărturisindu-ne păcatele pe care le-am săvârşit ne curăţim inima şi rănile cele grele lăsate de păcate.

Mulţi dintre noi au reticenţe cu privire la spovedanie, pentru că vrăjmaşul cel mare al neamului omenesc nu doarme. El caută să-l întoarcă pe om de la această cale şi nu-l lasă să se apropie de scaunul spovedaniei, punându-i fel şi fel de gânduri în cale, ba că preoţii nu sunt vrednici, ba că răstoarnă în sufletele noastre gânduri necuvioase cu privire la această taină, la eficacitatea ei, sau, mai mult decât atât, aduce atât de multă îndoială în noi încât ne poticnim tot mai mult atunci când se apropie clipa spovedaniei. Nu trebuie să ne gândim la nimic altceva decât la faptul că nu preotul este cel care ne iartă păcatele, ci Dumnezeu. Preotul este doar un martor care are gura pecetluită şi care nu are voie să spună nimic din cele pe care le aude. Oricât ar fi de slab preotul respectiv în credinţă sau de puţin pregătit, oricât i-ar fi de săracă viaţa duhovnicească, dacă cel care vine să se spovedească vine cu gând curat, Dumnezeu pune în mintea, în inima şi în gura preotului la care se spovedeşte cuvântul şi sfatul cel bun. Aşa ne învaţă părinţii cei duhovniceşti, chiar şi sfinţii din vremea noastră, cum este Sfântul Siluan Athonitul, un sfânt aproape contemporan cu noi care s’a mutat la Domnul în 1938. El învaţă că la spovedanie e bine să nu punem întrebări după ce am primit un sfat, pentru că sfatul îl primim de la Dumnezeu prin gura preotului. Dacă vom pune însă apoi întrebări cu privire la sfatul primit, nu Dumnezeu ne va răspunde ci preotul. Omul va căuta să dea răspuns omului care îl întreabă. Ceea ce primim la spovedanie în urma rugăciunii noastre, în urma spovedaniei noastre sincere, a căutării iertării lui Dumnezeu, să socotim că vine direct de la Dumnezeu.

Acel cuvânt e bine să îl tăinuim, pentru că Dumnezeu îl luminează pe cel care spovedeşte şi îi dă cuvântul cel bun. Dezlegarea nu preotul o dă. Este o formulă de dezlegare prin care auzim cuvântul: „Şi eu nevrednicul preot şi duhovnic cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg”, dar este o formulă pedagogică aşezată de Biserică. în general, o găsim în Bisericile de tradiţie greacă, slavă şi în Biserica Română, pentru ca credinciosul să plece încredinţat că păcatele sale au fost dezlegate. în Bisericile de tradiţie greacă şi într’o parte a Bisericilor de tradiţie slavă, şi numesc aici Biserica Sârbă, este o altă formulă de dezlegare în care se aminteşte că Domnul este Cel Care dezleagă păcatele: „Că Tu singur ai putere de a dezlega păcatele şi Dumnezeule al îndurărilor şi iubirii de oameni, Ţie slavă înălţăm.”

Rugăciunea aceasta de dezlegare a păcatelor o găsim şi noi în cărţile noastre de rugăciune, în Molitfelnice. Părinţii o citesc la grabnica împărtăşire a celui grav bolnav, a celui muribund, care se apropie de clipa întâlnirii cu Dumnezeu şi are nevoie de preacuratele lui Hristos Taine. Ele sunt merinde pentru viaţa cea veşnică. Ele sunt nu alifie, ci însăşi viaţa cea veşnică şi tânără a Domnului. Apropiindu-ne de Ele în toată curăţia şi părăsind păcatul, luptându-ne cu noi înşine, pentru că este vorba de o luptă cu noi înşine, cu propria noastră bătrâneţe spirituală, cu moartea noastră pe cale de-a creşte, putem şi noi să întinerim. Dar nu noi, ci Domnul Care cu puterea şi iubirea Sa a schimbat lumea. Din păcate, lumea încă nu ştie lucrurile acestea. însă noi, creştinii ştim şi avem datoria să ducem în lume lumina aceasta a Lui, să mărturisim tuturor că Domnul este Cel Care a primit moartea, ultima consecinţă a bătrâneţii, şi că El a adus tuturor, nu numai oamenilor, ci cosmosului întreg, schimbarea la faţă, viaţa cea veşnică, tinereţea cea veşnică, veşnica întinerire în harul Domnului nostru Iisus Hristos, în dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi prin împărtăşirea Duhului Sfânt.

PS SOFRONIE DRINCEC

Fragment din cartea "Iisus Hristos, Arhiereul Cel vesnic tanar", Editura Renasterea

Cumpara cartea "Iisus Hristos, Arhiereul Cel vesnic tanar"

 

Pe aceeaşi temă

07 Septembrie 2021

Vizualizari: 518

Voteaza:

Iisus Hristos, Arhiereul Cel vesnic tanar 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

iisus hristos mantuitorul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE