Temeiuri scrpturistice si dogmatice ale prezentei Domnului in cadrul Sfintei Liturghii

Moto: „Euharistia este implinirea iconomiei mantuirii, a iconomiei iubirii lui Dumnezeu fata de oameni si a unirii Sale cu noi. Daca Fiul lui Dumnezeu a voit sa vina atat de aproape de oameni incat sa Se uneasca cu ei, ca singur mod al mantuirii si indumnezeirii lor, El nu Se putea multumi sa se intrupeze numai ca un om cu intentia de a ramane separat de ceilalti, ci ca sa mearga mai departe, intrupandu-Se asa zicand in toti oamenii, neimpiedicandu-i de a ramane persoane deosebite si neincetand de a ramane El insusi o persoana deosebita pentru practicarea iubirii desavarsite. El trebuie sa vina in noi, dar nu o singura data, ci mereu, deci pe de o parte trebuie sa fie in noi, pe de alta sa ramana deosebit de noi si mai presus de noi, ca sa poata veni mereu intr-un mai mare grad in noi, spre sporirea continua a relatiei de iubire, spre alimentarea iubirii, care se arata si prin unirea trupului nostru cu trupul si sangele Sau preacurat. Un prieten, desi ti-a devenit interior prin faptul ca ti s-a daruit o data, ti se daruieste mereu, sporind interioritatea lui in tine”¹.

Introducere

O latura esentiala a calitatii omului de „chip al lui Dumnezeu” este eternitatea, vesnicia pe care Dumnezeu nu o creeaza experimental, pentru a-si verifica puterile si capacitatile, ci pentru a-l aduce pe om la existenta pentru care fapt acesta se va bucura in mod deosebit. Astfel el devine subiect plin de potentialitate si capabil de a intra in comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi. Dumnezeu cheama persoana umana la Sine, dar, in acelasi timp, o si asteapta si o imputerniceste spre a implini aceasta misiune, ca o dovada constanta a iubirii pe care i-o poarta.

Tocmai de aceea se vorbeste in teologia ortodoxa de o chenoza, de o aplecare, pe care Dumnezeu o traieste fata de om si fata de lume: o chenoza aratata prin crearea din nimic a unei lumi marginite si prin manifestarea permanenta a iubirii Sale fata de acesta ²; o chenoza a Fiului in Intrupare; chenoza Sfantului Duh care „coboara la nivelul nostru, pentru a ne ridica la nivelul de parteneri ai lui Hristos” ³. Iubirii lui Dumnezeu, insa, nu i se raspunde cu aceeasi sinceritate caci, iata, viata de care omul trebuia sa se bucure ii apare acum ca suferinta. Prin moartea prealabila a sufletului, trupul este obligat sa cunoasca stricaciunea. Se incepe o lupta de faramitare a elementelor componente ale persoanei umane. Isi schimba principiile si modul de raportare fata de adevar. Trupul apare ca o inchisoare a sufletului, ca o modalitate de pedepsire a lui, iar partea spirituala nu reprezinta decat partea poftitoare, uneori inexistenta, a omului, care isi reduce dimensiunea existentei sale doar la aspectul trupesc ⁴.

In aceste conditii, persoana umana este pusa sa traiasca in mod paradoxal raportul dintre nemurirea pe care o mostenea prin creatie de la Dumnezeu si moartea nascuta prin savarsirea in deplina libertate a pacatului. Cuviosul Siluan Athonitul zice ca, dupa ce a pierdut fericirea Raiului, Adam a fost patruns de o puternica parere de rau, plangerea sa fiind plina de amaraciune: „sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi, cum sa nu-L caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrasmasul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire peste mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte, si duhul nu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El. Nu-L pot uita nici macar macar pentru un singur minut, sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intristarii plang si suspin. Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea Ta cea cazuta” ⁵. In manifestarea acestei dureri, omul nu s-a redus doar la partea spirituala a fiintei sale, ci s-a folosit si de lucrurile din creatie cu care a intrat in contact si la a carei existenta, sau la mentinerea si ingrijirea ei si-a adus si el aportul. Astfel se poate vorbi de jertfele animale si materiale prin care care omul incearca sa gaseasca un inlocuitor al mortii sale⁶.

Despre jertfele sacre ale Vechiului Testament – Anticipare si preinchipuire

Referindu-ne, in cateva randuri, la rolul jertfelor Vechiului Testament si cele ale religiilor necrestine, vom preciza faptul ca prima jertfa la care face referire Sfanta Scriptura este cea a lui Cain si Abel, care au adus ofranda lui Dumnezeu, unul din „roadele pamantului” (Facere 4, 3), altul „din cele intai nascute ale oilor sale si din grasimea lor” (Facere 4, 4), din rodul lucrurilor mainilor lor, jertfa ce reprezinta efortul muncii depuse de ei. Din acestea reiese ca Dumnezeu ingaduie jertfa, ba mai mult, pe cea a lui Abel o primeste. Sfantul Ioan Hrisostom, facand referire la jertfa adusa de Cain si Abel, spune ca Dumnezeu primeste jertfa nu in virtutea unei necesitati, ci in baza recunostintei pe care omul o manifesta fata de El ⁷. Iar in alt loc, spune ca Dumnezeu a permis jertfele sangeroase ca un mijloc de pedagogie divina pentru a pastra in constiinta poporului ales nadejdea dupa venirea lui Mesia si pentru ca ei sa nu imbratiseze de la popoarele vecine credintele idolatre⁸ .

Omul este lasat ca prin jertfa sa dea lumii, care ii fusese pricina de cadere, o alta intrebuintare. Daca prin folosirea ei in mod patimas, Adam si Eva s-au indepartat de Dumnezeu, acum prin reintoarcerea acestora sub forma jertfei omul incearca sa-si repare greseala: „El trebuia sa le jertfeasca, sa le distruga ca semn ca, in fata majestatii divine vatamate de el, intelege acum sa-si arate dezrobirea de lumea simturilor si alipirea de voia lui Dumnezeu” ⁹. Alexis van der Mensbrugge, episcop de Meudon, prezinta jertfele Vechiului Testament ca fiind de patru feluri: jertfe de adorare (holocaust); darul de hrana; jertfe de de pace, ca act de multumire si jertfa de ispasire pentru pacatele savarsite, trasatura comuna a acestora constituind-o prezentarea inaintea lui Dumnezeu a unei victime care a fost junghiata in prealabil, deoarece evreii nu considerau ca aduc drept ofranda cadavrul victimei, ci sangele acesteia, „chintesenta vietii ei” ¹⁰. Actul principal al jertfei nu era arderea, ci curgerea sangelui, deoarece se credea ca „viata a tot trupul este in sange” (Levitic 17, 11), iar odata cu sangele se aduce ca dar lui Dumnezeu viata animalului respectiv ¹¹, tocmai de aceea fiindu-le interzis sa consume sange (Levitic 17, 12). In acest context, V. Jankelevith spune ca jertfa nu se aduce spre moarte ci spre viata¹² .

Sfanta Scriptura face referire la o serie de jertfe: atat sangeroase cat si nesangeroase, dar omul nu a urmarit tot timpul ca prin acestea sa se puna in legatura cu Dumnezeu. Sfantul Iustin Martirul si Filozoful vorbeste si despre un alt fel de „jertfe, tamaieri si libatiuni” pe care unii oameni le-au adus diavolului, care i-a inselat spre aceasta¹³ .

Istoria religiilor ne prezinta in mod limpede evolutia pe care a cunoscut-o jertfa in cadrul fiecarei religii. Nu vom analiza in mod amanuntit aceasta realitate, ci doar vom spune ca jertfa a cunoscut la unele popoare o dureroasa deviere de la continutul ei real, ajungandu-se pana la sacrificiul uman ¹⁴. Se stie ca religia vechilor mexicani isi concentrase cultul pe acest sacrificiu. Victima era aleasa dintre sclavi, prizonieri, femei si copii, iar jertfa era adusa in conditii de groaza. Pentru a arata cruzimea cultului este de ajuns sa spunem ca in fata intrarii in curtea templului exista o enorma piramida de cranii omenesti, numarul lor fiind estimat la 136000¹⁵ . La vechii peruvieni, pe langa jertfele nesangeroase si cele animale exista si sacrificiul uman, care se savarsea in anumite imprejurari, ca de exemplu: cand un incas era grav bolnav, unul din fiii sai era sacrificat soarelui; la urcarea unui rege pe tron se jertfea un copil; cand murea un incas, ii erau arse sotiile, sacrificandu-se in acelasi timp si alte persoane ¹⁶. Sacrificiul uman a fost practicat si de egipteni, istoria marturisind ca Amenofis al II-lea a adus ca jertfa zeului Amon sapte sefi sirieni ¹⁷.

Ar mai fi multe exemple de prezentat dar, facand o comparatie intre aceste jertfe si cele din Vechiul Testament, putem spune ca daca cele ale popoarelor pagane se bazeaza pe disperarea haotica a omului fara de nadejde, la aceste popoare ideea unei jertfe supreme era privita in mod vag, altele necunoscand deloc o asemenea conceptie. Idolul izoleaza persoana umana de perspectiva sensului si a vietii, obligandu-l pe inchinator la autodistrugere ¹⁸. Dar cu toate acestea, atat jertfele poporului ales, cat si cele ale popoarelor pagane, nu au puterea sa stabileasca comuniunea reala cu Dumnezeu. Persoana umana ramane pe mai departe intinata, bolnava spiritual si fizic, supusa mortii, pacatul stramosesc continuand sa fie prezent in fiinta ei.

Chiar actul propriu zis de aducere a jertfei dezvaluie caracterul egoist pe care-l da pacatul, deoarece omul ramane in continuare duplicitar, dorind sa ofere prinosul sau lui Dumnezeu, dar sa ramana legat de patimile sale: „Dumnezeu voieste ca sa intre la El ca jertfa credinciosul insusi. Dar credinciosul nu poate intra la Dumnezeu decat ca jertfa curata. Bunurile oferite ca jertfa, pe de o parte, erau cu mult mai putin decat cel ce oferea; pe de alta parte, acela nefiind curat, nici bunurile care-l reprezentau pe el nu erau curate. Aceeasi necuratie il facea pe credincios sa nu se jertfeasca el insusi. Si chiar daca ar fi voit, nu ar fi avut intrare la Dumnezeu, fiind necurat. A intra la Dumnezeu inseamna a muri total, desi nu fizic, modului egoist de viata, inseamna a se inalta la un mod total deosebit de cel egoist, lumesc, la un mod superior acestuia, la un mod de puritate totala, de iubire neumbrita de egoism. Dar aceasta depasire a egoismului nu o poate realiza nimeni numai prin sine insusi. Si nimeni nu se poate transpune in starea deplina de jertfa, avand parte de acest egoism mostenit, numit de catre crestinism pacatul stramosesc” ¹⁹.

Prin faptul ca preotii Vechiului Testament aduceau jertfe de animale in fiecare zi, iar arhiereul doar o singura data pe an, la sarbatoarea numita Ziua Impacarii, se scoate in evidenta faptul ca nu numarul jertfelor este important, ci calitatea acestora, o singura jertfa putand realiza adevarata impacare si comuniune cu Dumnezeu, iar aceasta este jertfa deplina a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos ²⁰, caci: „jertfa lui Iisus Hristos e plenitudinea jertfei nu numai pentru ca ea e in stare sa topeasca tot fondul de pacat din natura omeneasca, ci si pentru ca ea este capabila sa obtina iertarea de la Dumnezeu pentru toti oamenii, fara ca acesta sa mai ceara fiecaruia o suferinta echivalenta pentru pacatul din el” ²¹. Sau, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel: „El nu are nevoie sa aduca zilnic jertfe, ca arhiereii: intai pentru pacatele lor, apoi pentru ale poporului, caci El a facut aceasta o data pentru totdeauna, aducandu-Se jertfa pe Sine insusi. Caci Legea pune ca arhierei oameni care au slabiciune, pe cand cuvantul juramantului, venit in urma Legii, pune pe Fiul, desavarsit in veacul veacului” (Evrei 7, 27-28).

Asadar, cu jertfa lui Hristos se pune capat tuturor sacrificiilor. Ea are putere universala si deschidere fata de toti oamenii. Referitor la aceasta problema, Papa Leon cel Mare spune ca Mantuitorul Iisus Hristos „a fost nu in templu si inauntrul zidurilor, ci afara din cetate, pentru ca toate jertfele preinchipuitoare sa ia sfarsit, pentru ca sa se randuiasca o noua jertfa pe un altar nou si pentru ca Crucea lui Iisus Hristos sa nu fie altarul templului ci altarul lumii”²²

Despre Jertfa Euharistica din cadrul Crestinismului Noului Testament

Vorbind, in cele ce urmeaza, de Jertfa unica si deplina a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos vom zice ca daca jertfele care au precedat venirea Mantuitorului nostru constituie de fapt inclinarea plina de iubire pe care Creatorul o manifesta fata de zidirea Sa: „De data aceasta nu omul, ci Dumnezeu ofera victima. In loc ca omul sa intalneasca pe Dumnezeu, oferindu-i ceva din ceea ce el are mai de pret, Dumnezeu vine la el, jertfind pe Fiul sau” ²³. Implinindu-se ceea ce era vestit, simbolurile nu-si mai gasesc rostul. Omenirea intra intr-o noua perioada: cea a sensului si a vietii. Nu mai exista teroare, nu mai exista retinere nici haos nici robie, caci prin Hristos fiinta umana descopera adevarata dimensiune a jertfei: „Sacrificiul crestin s-a implinit o singura data, pe Golgota, si S-a sacrificat Insusi Fiul lui Dumnezeu, iar aceasta jertfa suprema a facut inutile toate jertfele pagane, care sunt inlocuite prin repetarea la infinit, sub forma nesangeroasa, a jertfei de pe cruce, in Sfanta Euharistie.

Sublimarea jertfei pagane si caracterul ei deosebit sunt evidente… Jertfele din cultul iudaic, ingaduite de Dumnezeu ca un pogoramant, ca o concesie facuta acestui popor, n-au servit decat ca preinchipuire a jertfei ispasitoare, aceea a Domnului nostru Iisus Hristos” ²⁴. In subcapitolul intitulat Euharistia ca Jertfa si ca Taina, din tratatul sau de Teologie Dogmatica Ortodoxa, Parintele Dumitru Staniloae ne spune ca „daca prin Taina Dumnezeu ne impartaseste lucrarea Sa, ca har si ca dar, iar prin jertfa noi oferim lui Dumnezeu cele ale noastre si insasi fiinta noastra, in Euharistie se intalnesc aceste doua miscari: de la noi la Dumnezeu si de la Dumnezeu la noi, in modul cel mai complex si mai accentuat. Euharistia se constituie din numeroase simtiri, acte si semnificatii ce pornesc de la noi spre Dumnezeu si de la Dumnezeu spre noi, intocmai ca o fata umana care se constituie din intalnirea intr-un desen complex a nenumarate linii ce vin din noi, din natura si de sus, ca sa-i dea directia spre cer, spre exterior si spre interior. Aspectul de Jertfa si cel de Taina al Euharistiei sunt nedespartite. Chiar ca Jertfa ea este o Taina, caci daruindu-ne lui Dumnezeu ne inaltam si ne impartasim de sfintirea si de binecuvantarea Lui. Si chiar Taina este o Jertfa, caci trupul Domnului care ni se da este in stare de trup jertfit si inviat si ne imprima starea de jertfa, prin care ne inaltam si inaintam spre inviere” ²⁵.

Temeiuri biblice si patristice ale existentei si importantei Jertfei Euharistice

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Fiul lui Dumnezeu, pentru a ne da noua biruinta asupra tuturor lucrarilor diavolului si pentru a ne scoate de sub stapanirea mortii, S-a facut „om deplin”, luand o fire fara de pacat, dar, in acelasi timp, a luat si afectele (ta pathi) care se transmit in mod natural fiecarei persoane, pentru ca si acestora sa le dea capacitatea de a-si schimba lucrarea de nastere a pacatului in cea de nastere si cultivare a virtutilor. „In felul acesta desartandu-si acelea deplin in El veninul stricacios al rautatii lor, l-a ars ca printr-un foc, nimicindu-l cu totul din fire. Asa a dezbracat, in vremea mortii pe cruce, capeteniile si stapaniile, intrucat a ramas neinfrant de dureri. Mai bine zis, s-a aratat infricosat impotriva mortii, a scos din fire latura de durere a trasaturii patimitoare de care fugind omul cu voia, din pricina lasitatii, ca unul ce era tiranizat pururi fara sa vrea de frica mortii, staruia in robia placerii, numai si numai pentru a trai”²⁶ .

Unirea cu Hristos in Euharistie este „o unire deplina tocmai pentru ca El nu mai este lucrator in noi numai prin energia adusa in noi de Duhul Sau, ci cu Trupul si cu Sangele lui, imprimate in trupul si in sangele nostru. Iar unde este trupul si sangele Sau e prezent si lucrator in mod deplin insusi subiectul lor. Deci insusi subiectul lui Hristos, ca subiect al trupului si sangelui Sau, se face prin Euharistie subiect direct al trupului si sangelui nostru cu care sunt unite intim trupul si sangele Sau, care au dat prin aceasta calificarea lor trupului si sangelui nostru…”²⁷ Iar unirea deplina in care ne atrage Hristos cu Sine prin prelungirea sa cu trupul Sau in noi, inseamna si o unire a noastra cu ceilalti oameni, in care s-a extins Iisus Hristos prin acelasi trup al Sau.

Din aceasta pricina, Euharistia este aceea care constituie Biserica ca trup extins al lui Hristos, desavarsind, in sensul acesta, lucrarea de incorporare a oamenilor in Iisus Hristos ca membri ai Bisericii, Euharistia fiind cea care incheie si desavarseste innoirea si sfintirea fiecaruia dintre noi. De aceea cultul ortodox este o desfasurare liturgica a vietii lui Iisus Hristos, concentrata in Cina cea Taina, in jertfa Sa cea fara de sange perpetuata in Biserica prin prezenta Sa fagaduita pana la sfarsitul veacurilor, adica pana in pragul Imparatiei. Biserica si liturghia reprezinta eternitatea in temporalitate si temporalitatea in eternitate, pentru ca Hristos le uneste in Sine pe amandoua. Ceea ce este natural devine suprafiresc, iar ceea ce este suprafiresc preface ceea ce este natural. Elementele naturale ale vietii, painea si vinul, se enipostaziaza in persoana lui Hristos. In liturghie, noi traim viata lui Hristos ajunsa la culmea ei indumnezeita, in Cina cea de Taina, cand ne rugam sa fim partasi la cina: „Cinei Tale celei de taina, Fiul lui Dumnezeu, astazi partasi ma primeste…” ²⁸. „Si ne invredniceste sa aflam har inaintea Ta, ca sa fie bineprimita jertfa noastra si sa se salasluiasca Duhul cel bun al harului Tau peste noi, peste aceste daruri puse inainte si peste tot poporul Tau” ²⁹.

Dupa ce preotul reproduce cuvintele de instituire a tainei impartasirii pe care le-a pronuntat Hristos la Cina: „Luati, mancati…, beti dintru acesta toti…” si le arata valoarea lor de anamneza, asa cum le-a poruncit Domnul Iisus Hristos Apostolilor: „Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea” ajunge la cel mai tensionat si sublim moment al liturghiei pe care Dumnezeu a binevoit s-o primeasca din mainile sacerdotale, la epicleza prefacerii darurilor. In timp ce credinciosii iL lauda si-I multumesc lui Dumnezeu, cantand: „Pe Tine Te laudam…”, preotul pronunta deosebita rugaciune pentru readucerea Cincizecimii in Biserica, deoarece Cincizecimea Duhului constituie esenta si viata Bisericii: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfantul Tau Duh, in ceasul al treilea, Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L innoieste noua, celor ce ne rugam Tie”. Printr-o intreita invocare se confirma unitatea lucrarii treimice, in evenimentul Cincizecimii. Apoi urmeaza epicleza: „Inca aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si fara de sange, si Te chemam, Te rugam si cu umilinta la Tine cadem; trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste Daruri, ce sunt puse inainte.

Si fa, adica, painea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tau. Iar ceea ce este in potirul acesta, cinstit Sangele Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant. Amin. Amin. Amin.”³⁰ Intreitul amin ne indica fenomenul invizibil al participarii Sfintei Treimi la acest moment culminant, al prefacerii, intrucat puterea dumnezeiasca este comuna tuturor ipostaselor, dar lucrarea de transformare este atribuita Sfantului Duh, ca intr-o cincizecime permanenta. Aceasta lucrare a Duhului este o culme pe care o atinge lucrarea Sa sfintitoare, prin trupul si sangele lui Hristos, ridicand la puritatea originara si chipul deiform al credinciosului. Impartasirea se face in urma marturisirii de credinta in dumnezeirea lui Hristos, in prezenta Sa reala: „Cred ca Acesta este insusi Preacurat Trupul Tau si Acesta este insusi scump Sangele Tau”, iar scopul suprem este iertarea pacatelor si viata de veci, tamaduirea sufletului si a trupului ³¹.

Elementele nu contin dumnezeirea, ci sunt transformate, in trupul si sangele indumnezeit. Fenomenul acesta de transformare este explicat concis de catre Sfantul Ioan Damaschin: „Duhul Sfant se revarsa si implineste ceea ce este mai presus de orice cuvant si orice cugetare”. Dupa impartasanie, intreaga Biserica a credinciosilor canta: „Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc…”, ceea ce aduce cu sine „umplerea de bucurie si veselie a sufletelor… Euharistia, binecuvantare si multumire, ne deschide perspectiva luminoasa a invingerii mortii, facand din moarte trecere la o viata noua. De aceea impartasirea este echivalenta cu dobandirea nemuririi.” ³²

Potrivit spuselor Parintelui Dumitru Staniloae „in Euharistie, omul renascut in Hristos si intarit prin Duhul Sfant nu se mai uneste cu Hristos care Se naste si moare pentru pacatele noastre, ci cu Hristos care moare la sfarsitul activitatii Sale, pentru a invia la viata eterna. Euharistia sadeste astfel in noi puterea pentru a preda total existenta noastra lui Dumnezeu, spre a o primi umpluta de viata Lui eterna, asemenea lui Hristos, prin inviere. Euharistia nu este atat pentru viata reinnoita de pe pamant, dupa asemanarea vietii de pe pamant a lui Hristos, ci mai ales pentru viata de veci… In mod principal Euharistia se da pentru viata de veci, deci pentru ridicarea deasupra vietii pamantesti… Euharistia e forta unui agent magnetic ce lucreaza in viata noastra pamanteasca atragand-o spre ea; e steaua polara ce calauzeste corabia vietii noastre pe valurile existentei pamantesti; e fermentul sau aluatul care preface viata noastra pamanteasca treptat in viata de veci. Viata cea noua din Botez, ce urmeaza mortii omului vechi, nu poate exista fara perspectiva si arvuna vietii de veci sustinuta de Euharistie. De aceea Euharistia se da indata dupa Botez si dupa Mirungere. Viata cea noua de pe pamant n-ar avea nici un rost si nici o putere fara perspectiva si arvuna invierii”³³ .

Trebuie concluzionat si remarcat faptul ca Hristos este Jertfa cea vie, plina de iubire caci, spre deosebire de jertfele care s-au adus de-a lungul timpului in cadrul fiecarei religii, asa cum am mai spus, Jertfa lui Iisus Hristos se distinge prin faptul ca este plina de viata. El se aduce pe Sine ca Jertfa vie, constient fiind de alegerea pe care o face. Daca in cadrul religiilor respective actul de jertfa se petrecea contrar instinctelor animalelor sau vointei persoanelor ce urmau a fi sacrificate, Hristos se aduce jertfa in mod liber, din proprie initiativa. Caracteristicile firii umane nu actioneaza in mod contrar fata de vointa Persoanei Fiului lui Dumnezeu care a enipostaziat-o, ci ambele firi (umana si divina) sunt unite in lucrarea divino-umana care se face spre mantuirea lumii si slava lui Dumnezeu ³⁴. Prin aceasta Mantuitorul Hristos da jertfei o noua dimensiune, cea de daruire spre viata. El ne arata ca omul nu se intalneste cu Dumnezeu numai prin moarte, ci si prin viata, si de aceea intreaga existenta trebuie orientata in vederea realizarii acestui fapt ³⁵.

Sfanta Scriptura aduce o serie de referiri despre cele cate a suferit si indurat Domnul nostru Iisus Hristos pentru mantuirea noastra: S-a nascut intr-o iesle saraca (Luca 2, 7); Irod a cautat sa-L omoare cand a fost prunc (Matei 2, 13); nu S-a dat inapoi de la munca trupeasca (Marcu 6, 3); era foarte sarac (Matei 8, 20); a suferit foamea, setea si oboseala (Matei 21, 18); a fost batjocorit de conationalii Sai (Matei 9, 34) etc., dar pe toate acestea El le-a biruit, descoperindu-ne tuturor adevarul in care trebuie traita existenta: „A fost ispitit (Matei 4, 1-11) si a invins ca sa ne dea noua biruinta si sa dea firii putere de a invinge pe dusman, pentru ca firea invinsa odinioara sa invinga pe invingatorul de alta data prin aceleasi ispite, prin care a fost invinsa… in Domnul afectele firesti nu precedau vointa. In El nu se poate vedea nimic silit, ci toate sunt de bunavoie.

Daca a voit a flamanzit, daca a voit a insetat, daca a voit i-a fost frica, daca a voit a murit” ³⁶. Sfantul Ioan Casian, facand o paralela intre ispitirea cu care diavolul a incercat pe Adam si cea fata de Hristos, spune ca prin Hristos noi am dobandit puterea de a refuza pacatul, putand sa traim in deplinatatea slujirii lui Dumnezeu: „Pastrand fara stricaciune chipul si asemanarea cu Dumnezeu, El a trebuit sa fie ispitit de aceleasi patimi de care a fost ispitit si Adam, pe cand pastra inca neatins chipul lui Dumnezeu, adica de lacomia de mancare, de slava desarta, de trufie, dar nu s-a rostogolit in cele in care a cazut Adam, dupa ce si-a patat chipul si asemanarea cu Dumnezeu, a carui porunca a calcat-o.

Trecut fiind prin aceste incercari, El ne invata prin exemplul Sau cum trebuie sa invingem si noi pe cel ce ne ispiteste. Si de aceea se spune ca Adam acela si Adam Acesta, acela fiind primul pentru prabusire si moarte, iar Acesta primul pentru inviere si viata” ³⁷. Raspunsul dat de Hristos celor trei ispitiri facute de diavol se prezinta ca un rezumat al luptei pe care Fiul lui Dumnezeu a dus-o pentru a infrange placerea ce se instalase in firea omeneasca datorita pacatului ³⁸. „Hristos insa a biruit si ti-a deschis calea spre biruinta. El a biruit postind pentru ca si tu sa stii „sa invingi acest neam de demoni cu post si cu rugaciune” (Marcu 9, 29). Atunci cand i s-au oferit toate imparatiile lumii cu marirea lor, nu le-a primit pentru ca si tu sa iesi biruitor impotriva maretiei ispititoare a acestei lumi, nesocotind-o” ³⁹. Si totusi, dupa toate acestea, Iisus Hristos nu trebuie abordat ca un simplu om. Hristos si-a activat, prin firea umana, puterea dumnezeiasca. El savarsea si minunea de a inmulti painile cand a considerat binevenit acest lucru, dar rabda si foamea cand socotea ca aceasta este necesara pentru eliberarea umanului, prin rabdare, de aceasta slabiciune si pentru a se solidariza din compatimirea cu oamenii si a dobandi iertarea lor de la Tatal, pentru pacatele lor si a le comunica si lor asigurarea iertarii, prin patrunderea in inima lor”⁴⁰

Referinte morale si duhovnicesti cu privire la Sfanta Euharistie

In decursul vietii Sale pamantesti, Fiul lui Dumnezeu curata umanitatea de toate patimile egoiste, de toata umbra pacatului, intarind-o in savarsirea binelui. Prin Domnul nostru Iisus Hristos se elibereaza toate partile, toate componentele firii: trupul, sufletul, sensibilitatea, mintea, vointa etc., caci pe toate acestea le-a avut si El, si prin toate si-a aratat iubirea fata de Dumnezeu si fata de oameni. Iisus Hristos purifica etapele vietii umane, omul putand ca in orice perioada a varstei sale sa-l slujeasca pe Dumnezeu. Omenirea nu mai este inrobita si constransa de pacat, faptele nu se mai prezinta ca manifestari inevitabile ale acestuia, caci prin Fiul lui Dumnezeu ea este eliberata si restabilita in modul autentic de viata: „Caci daruind firii prin patimi nepatimirea, prin osteneli odihna si prin moarte viata vesnica, a restabilit-o iarasi, innoind prin privatiunile Sale trupesti deprinderile firii si daruindu-i acesteia prin intruparea Sa harul mai presus de fire, adica indumnezeirea. Facutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevarat si a dat firii o alta obarsie pentru o a doua nastere, obarsie care o duce prin osteneala si durere spre placerea vietii viitoare”⁴¹ .

Referindu-ne la Domnul nostru Iisus Hristos ca biruitor al mortii observam faptul ca dupa ce invinge toata ispitirea diavolului care incerca sa-L atraga in mrejele placerii, Mantuitorul Iisus Hristos merge mai departe in manifestarea iubirii fata de Dumnezeu si de oameni, neinfricosandu-Se nici de moarte, pentru ca ajungand la capatul drumului existentei pamantesti sa poata spune fara ezitare: „Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu” (Luca 23, 46). Prin aceasta descoperindu-se, de fapt, sensul si rostul intregii jertfe pe care Hristos a implinit-o de la Betleem la Golgota, acela de a fi introdus fiecare din noi pe acest drum al sosirii sigure inaintea lui Dumnezeu: „Pentru ei Eu ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei sa fie sfintiti intru adevar” (Ioan 17, 19).

Aici trebuie retinut faptul ca acesta este (si) sensul permanentei jertfe euharistice in care Iisus Hristos – Marele Arhiereu, aduce si „Se aduce jertfa Tatalui ca om, dar nu in mod juridic, ci El ne deschide prin aceasta calea la Tatal. Deci pentru aceasta se pune El la dispozitia noastra in Euharistie: ca odata cu Sine sa ne ofere si pe noi Tatalui. Caci, intrucat la Tatal nu putem intra decat in stare de jertfa curata, starea aceasta de jertfa curata n-o putem dobandi decat numai din starea de jertfa curata a lui Iisus Hristos, Care in sensul acesta Se aduce continuu Tatalui, pentru a ne da puterea sa ne aducem si pe noi cu Sine. „Asadar in Hristos castigam putinta de a veni in fata lui Dumnezeu, caci ne invredniceste de acum de privirea Lui, ca unii ce suntem sfintiti”; sau „Caci totdeauna si in mod sigur noi vom fi primiti favorabil de Tatal, daca Hristos ne introduce ca Preot la El” (zice Sf. Chiril de Alexandria in Catehezele sale). Daca Hristos ne aduce ca jertfe nu ca pe niste obiecte, ci ca persoane, deci ca jertfe care ne aducem si noi pe noi insine.

Aceasta trebuie sa o facem noi printr-o viata traita pentru Dumnezeu si moarta patimilor care ne leaga de lume, sau ne inchid in noi insine: „Murind lumii prin mortificarea trupului, noi traim pentru Dumnezeu prin viata evanghelica si, ridicandu-ne prin jertfa Duhului, noi vom raspandi o mireasma bineplacuta si vom afla intrare la Tatal prin Fiul” (zice acelasi Sfant in aceeasi lucrare). Dar puterea pentru aceasta viata de jertfa o luam din starea de jertfa in care ne transpunem cu Hristos in Euharistie. Astfel prin faptul ca Hristos ne ia si pe noi ca sa ne aduca, prin impreuna noastra jertfire cu Sine, jertfa Tatalui, se produce o uniune stransa intre jertfa Lui si jertfa noastra, in sensul ca jertfa noastra face parte din jertfa Lui, si jertfa Lui din jertfa noastra, sau noi suntem in El, cel ce Se aduce, si El in noi care ne aducem: „Dupa ce S-a sculat din morti Emanuel, noul rod al omenirii intru nestricaciune, S-a suit la cer, ca sa Se arate acum pentru noi in fata lui Dumnezeu si Tatal (Evr. 9, 24), nu aducandu-Se pe El insusi sub vederea lui (caci este pururi impreuna cu El si nu este lipsit de Tatal ca Dumnezeu), ci aducandu-ne in Sine sub vederea Tatalui, mai vartos pe noi cei ce eram in afara fetei si sub mania Lui din pricina neascultarii de Adam”; sau: „Fumul ce se ridica din Miel dimineata si spre seara e un tip al Celui ce dimpreuna cu noi si din mijlocul nostru Se inalta spre Tatal intru miros de buna mireasma, aducand impreuna cu Sine si viata celor ce au crezut in El”.

Aceasta se datoreaza mai ales faptului ca El a devenit prin intrupare ipostasul nostru fundamental. Jertfa Lui nu e jertfa pentru El, ci pentru noi. Dar pentru aceasta trebuie sa ne insusim jertfa Lui cea pentru noi, ca si El sa-si insuseasca jertfa noastra in mod actual, aducand-o ca jertfa a Lui. Mireasma jertfei Lui devine astfel mireasma jertfei noastre, si mireasma jertfei noastre, mireasma jertfei Lui. „Caci in Hristos este aducerea noastra si prin El ne apropiem noi cei intinati. Dar ne indreptam prin credinta si ne oferim Tatalui spre miros de buna mireasma, nemaiavandu-ne pe noi insine, ci pe Hristos in noi, buna mireasma duhovniceasca”… Nu exista nici o separatie individualista intre jertfa lui Hristos si jertfa noastra. E o intalnire deplina intre Hristos si noi, o comunicare intima in dispozitia de jertfa si in starea de jertfa a Lui si a noastra. Deci pe de o parte ne oferim lui Dumnezeu, dar pe de alta ne ia Hristos si ne incadreaza in jertfa lui, sau actualizeaza jertfa Lui pentru noi, ca jertfa a noastra adusa de El, sau face a Lui jertfa noastra. „Fiecare isi ofera viata sa ca dar Dumnezeului atotstapanitor”.

Dar ea e incadrata de Hristos in jertfa Lui, oferind-o ca o rodire a jertfei Lui pentru noi, ca o actualizare a ei.” ⁴² Aceasta jertfa permanenta, euharistica fiind o incununare si o extindere peste timp si spatiu a jertfei de pe Golgota, existand o reala si pnevmatica legatura intre ele, masa sfantului altar devenind Golgota cea duhovniceasca a acestei Sfinte Jertfe care se petrece la fiecare Dumnezeiasca Liturghie, in cadrul careia Hristos moare de atatea ori pentru recapitularea si reasezarea noastra in comuniune cu Dumnezeu Tatal, prin Fiul in Duhul Sfant, acesta fiind, deci, motivul si scopul realizarii acestor jertfe in, de catre si cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Despre importanta si contributia sacerdotala, arhiereasca, la implinirea Jertfei Euharistice

Existand, asadar, o stransa corelatie intre moartea, jertfa si, nu in ultimul rand jertfa euharistica trebuie sa pomenim, aici, in acest context si de slujirea arhiereasca a lui Iisus Hristos si, referindu-ne, la directiile acestora, teologia ortodoxa a stabilit ca sunt in numar de trei si anume:

1. Spre Dumnezeu Tatal, implinindu-se intreaga dreptate fata de El. Noi nu putem sa intram in legatura cu Dumnezeu atata timp cat autoritatea Lui fata de noi ramane deteriorata, iar daca totusi am fi introdusi intr-o astfel de relatie, neimplinind nici o dreptate pentru pacatul anterior, am continua pe mai departe sa ne impotrivim maretiei si slavei Sale⁴³ . De aceea si noi trebuie sa traim o anumita suferinta care sa ne trezeasca la adevarata cunostinta fata de dependenta de Dumnezeu si la reorientarea comportamentului nostru potrivit acestei relatii⁴⁴ .

2. Spre oameni, directie unita cu cea spre Dumnezeu, in sensul ca in timpul pregatirii jertfei pentru daruirea ei inaintea Creatorului, intreaga omenire cunoaste o transformare interioara, o schimbare ontologica in bine: „Manifestand prin jertfa vointa de a se darui cu totul lui Dumnezeu, natura omeneasca se reface chiar prin aceasta din starea sa bolnava. Sunt doua aspecte nedespartite ale jertfei. Un parinte se bucura de fiul care se reintoarce la respectul fata de el, nu pentru ca isi vede prin aceasta onoarea restabilita ci pentru ca in acest respect ce i-l acorda copilul din nou, vede restabilite resorturile morale si chiar ontologice in fiinta copilului”⁴⁵ .

3. Spre Sine Insusi, deoarece o traieste in mod liber si constient, umanitatea Sa ridicandu-se la treapta maxima de desavarsire, dar devenind si mediu de sfintire a celorlalti oameni: „Dar daca noi ne mantuim intrucat ne insusim starea de jertfa si viata noua la care a ajuns prin ea trupul lui Hristos, acest trup jertfit si inviat capata o importanta centrala, permanenta, in mantuirea noastra, inteleasa ca fiind curatie de pacate si ca iesire din pacat sau din dusmania fata de Dumnezeu, si ca participare la viata dumnezeiasca”46 .

Prin moartea pe care o primeste, Iisus Hristos distruge in mod deplin si definitiv toata potentialitatea patimitoare a afectelor din umanitatea Sa, biruindu-le pe acestea in totalitate. Puterea Ipostasului divin actioneaza in acest sens, dar in conformitate cu libertatea firii umane care nu se savarseste si nici nu doreste pacatul, ci se deschide prin conlucrare: „Hristos inlatura afectele in umanitatea Sa, suferindu-le pana la capat cu tarie pe cele de durere si refuzand cu aceeasi tarie pe cele de placere; El le biruieste cu contributia umanitatii Sale, intrucat aceasta are in nepacatuirea ei si in faptul ca este a ipostasului divin, puterea de a le suporta pe unele si refuza pe altele pana la capat, istovindu-le puterea, prin puterea lui de rabdare sau de refuz” ⁴⁷. Mantuitorul Iisus Hristos Isi „pune sufletul” (Ioan 10, 17), in sensul ca, cu voia Lui, sufletul se desparte de trup.

El nu traieste disperarea omului in fata mortii. El intra in haurile iadului si portile lui se sfarama de la sine si nu pot dainui in prezenta vietii; demonicul se risipeste ca fumul si se topeste ca ceara in prezenta Sfantului” ⁴⁸. In timpul despartirii trupului de suflet, moartea nu-si manifesta lucrarea stricaciunii sale fata de acesta, caci chiar si neinsufletit el ramane pe mai departe trupul Fiului lui Dumnezeu Cel viu⁴⁹. Hristos primeste sa I se desparta sufletul de trup, dar avandu-le unite cu Sine, ele raman pe mai departe vii. Ele sunt pastrate in aceasta despartire pentru ca toata separarea produsa de pacat sa fie adunata si sa ia sfarsit odata cu Invierea Sa: „In moartea Mantuitorului, dumnezeirea ramane unita cu sufletul, pe de o parte si cu trupul, pe de alta parte. Pacatul, care este indepartare de Dumnezeu si moarte a sufletului, adusese moartea omului, separare in trupul si sufletul sau. Dumnezeirea ramane unita in moarte cu sufletul uman al lui Hristos. Este simbolul biruirii pacatului pentru omenirea intreaga. Dumnezeirea ramasa unita cu trupul separat este simbolul vietii redobandite prin moarte si inceputul refacerii amestecului, dintre trup si suflet, ca inviere a omului pacatos” ⁵⁰. Despre prezenta vietii in trupul lui Hristos, chiar si dupa despartirea sufletului de El, vorbesc toti Sfintii Parinti. Sfantul Grigorie de Nyssa, Sfantul Maxim Marturisitorul si Sfantul Ioan Damaschin marturisesc acest adevar prin compararea trupului Mantuitorului Hristos cu o momeala care este pusa in „undita dumnezeirii”, de care apropiindu-se moartea spre a-l consuma primeste deodata cu acesta si viata care vine din Persoana Fiului lui Dumnezeu, viata ce se transmite tuturor celor peste care moartea avea stapanire⁵¹ .

Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca moartea a fost acceptata de Fiul lui Dumnezeu odata cu primirea Sa de a Se intrupa. El nu se da inapoi de la nici o treapta a existentei, ci pe toate le primeste, ca pe toate sa le orienteze catre Dumnezeu. Daca s-ar fi rezumat doar la nasterea omeneasca, iar moartea ar fi refuzat-o, Hristos nu ar fi aratat solidaritate fata de om si fata de intreaga lume. Ori omenirea nu avea nevoie nici de problematizari filozofice si nici de vizite lipsite de continut, ci de vindecare, de viata. Domnul nostru Iisus Hristos vine si se identifica cu fiecare dintre noi, oferindu-ne ajutorul si vindecarea atunci cand am ramas fara solutii si fara nadejde, si asa, in culmea disperarii umanitatii, Se apleaca asupra noastra pentru a ne scoate din pacat, „apropiindu-Se atat de tare de moarte incat a atins-o cu mainile sale, pentru a reda naturii, prin trupul Sau incepatura invierii” ⁵². Prin jertfa lui Hristos se descopera, in acelasi timp, maretia iubirii lui Dumnezeu fata de om si demnitatea de care se bucura omul atunci cand isi raporteaza viata la Dumnezeu: „Caci Hristos, inca fiind noi neputinciosi, la timpul hotarat a murit pentru cei necredinciosi. Caci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotareste cineva sa moara. Dar Dumnezeu isi arata dragostea lui fata de noi prin aceea ca, pentru noi, Hristos a murit cand noi eram inca pacatosi” (Romani 5, 6-8).

Despre legatura dintre Invierea Domnului Iisus Hristos si prezenta Sa permanenta, in chip euharistic

In comparatie cu moartea celorlalti oameni, care este un fapt inevitabil, moartea lui Iisus Hristos este un act al vointei. Chiar daca a fost primita din vesnicie, ea ramane tot o manifestare a libertatii Sale permanente. In ceilalti moartea era nedespartita de fiinta lor, a facut corp comun cu aceasta: lua nastere in ea, crestea cu ea, pentru ca in final sa o distruga. Nimeni nu putea sa o indeparteze din interiorul sau. La Iisus Hristos, insa, moartea este exterioara fiintei Sale, nu vine din interior, ci din exterior, din interiorul fiintei noastre. De aceea ea isi pune in lucru toata amaraciunea, toata insinguratatea, toata durerea etc., concentrand in sine moartea intregii lumi, pentru a pune stapanire si pe Iisus Hristos. Dar daca pe omul de rand il zdrobeste, il doboara la pamant, acesta pierzandu-si cunostinta in momentul aparitiei ei, intalnirea cu Mantuitorul Iisus Hristos este o intalnire fata catre fata. El nu cade sub biruinta acesteia, ci, ramanand constient, o primeste in Sine si o opreste acolo pentru ca, tragand-o din interiorul tuturor persoanelor umane, sa o lase in singuratatea-i specifica si s-o intoarca in neantul din care a luat nastere ⁵³. Tocmai de aceea Hristos se prezinta in mod simultan atat ca jertfa, cat si ca Arhiereu care aduce si primeste aceasta jertfa, dar si ca Imparatul care domneste de-a dreapta Tatalui: „Jertfa L-a facut pe Iisus Hristos ca om atat Arhiereu cat si Imparat, care domneste de-a dreapta Tatalui.

Ca arhiereu este Slujitor al cortului nefacut de mana omeneasca. Acest cort nu poate fi decat umanitatea Sa, in care S-a salasluit Fiul lui Dumnezeu si care este treapta cea mai inaltata catre Dumnezeu, fara sa fie ea insasi Dumnezeu. Caci omul chiar si ca trup insufletit este templul al lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 16; 6, 19). Prin om sfinteste Dumnezeu toata creatia si toata creatia aduce lauda constienta lui Dumnezeu. Dar Hristos nu numai slujeste lui Dumnezeu Tatal in umanitatea Sa, ca un templu menit sa cuprinda toata umanitatea, ci si impartaseste in ea, dupa ce a ridicat-o in Sine la dreapta Tatalui, umplandu-o si pe ea de Slava Sa de Fiul Tatalui, avand legata de ea toata umanitatea. Iar, avand umanitatea ca templu in care slujeste si imparateste plin de slava, umplandu-o si pe ea de slava sa, S-a facut Mijlocitor intre ea si Dumnezeu Tatal” ⁵⁴. Demnitatea arhiereasca este unita permanent cu cea imparateasca, Hristos ramanand Imparat al lumii chiar si in momentele de extrema suferinta si umilire pe care le traieste ca om. „Pentru aceasta Scriptura spune in Cantarea Cantarilor: „Iesiti si vedeti, fiicele Ierusalimului, pe Imparatul Solomon incoronat cu cununa cu care l-a incununat mama Lui” (Cantarea Cantarilor 3, 11). Si cununa era o taina: este dezlegarea pacatelor si nimicirea sentintei de condamnare”⁵⁵ .

Despre caracterul soteriologic al Sfintei Euharistii

Scopul ultim si tinta finala a jertfei Mantuitorului – prin asumarea patimilor si a mortii pe cruce, si prin realizarea jertfei euharistice este acela al dobandirii libertatii si al eliberarii noastre, care, dupa Sfantul Grigorie de Nyssa, are trei aspecte si anume: „ Primul aspect al eliberarii este inlaturarea divizarii intre trup si suflet. Sufletul purificat strabate un trup devenit usor si liber, nesupus trebuintelor si afectelor. Aceasta intimitate a sufletului cu trupul transfigureaza in compusul uman dorinta, tensiunea si energia. Prin nepatimirea desavarsita, omul devine egal cu ingerii. „Nepatimirea nu consta aici, ca la Platon si Plotin, dintr-o renuntare la corp, ci dintr-o sublimare a pasiunilor unui corp care-si gaseste semnificatia sa originara de instrument si transparent al spiritului”. „Cuvantul nu poate sa vrea ca viata dreptilor sa fie sfasiata de un dualism. Ci cand zidul raului va fi doborat, sufletul si trupul se vor uni intr-o armonie superioara. Daca Dumnezeirea este simpla, fara compozitie si forma, omul de asemenea trebuie, prin aceasta impacare in sine, sa se intoarca la bine, sa redevina simplu si curat, pentru ca sa devina cu adevarat unul. Astfel, interiorul ascuns devine acelasi cu exteriorul vazut, si exteriorul vazut, cu interiorul ascuns”. Transparenta aceasta fizica va coincide insa cu puritate morala si cu sinceritatea deplina fata de semeni. In aceasta transparenta se va cunoaste omul pe sine asa cum este si se va arata altora asa cum este. Iluzionarea si ipocrizia vor disparea.

Al doilea aspect al acestei eliberari este unificarea trecutului si viitorului, adica a amintirii si sperantei. Constiinta temporala era mereu sfasiata prin dorinta, pe de o parte, si prin regret, remuscari, pe de alta parte”. Acolo, constiinta eliberata de aceasta continua in nesatisfacere „lasa in urma dorinta… pentru ca poseda tot ce spera; ocupata astfel deplin in bucuria de binele obtinut, ea exclude amintirea din mintea ei”. „Datorita puritatii dobandite, sufletul intra in raport strans cu Dumnezeu, cu mediul sau propriu. El nu mai are trebuinta de miscarea dorintei… cel ce locuieste in intuneric incearca nostalgia luminii. Dar, pentru cel ce intra in lumina, bucuria urmeaza dorintei”. „Devenit asemenea lui Dumnezeu… Care nu cunoaste dorinta pentru ca nici un bine nu-I lipseste, sufletul… paraseste miscarea si chiar dorinta, care n-are loc decat cand lucrul dorit nu este prezent”. Aceasta dorinta pamanteasca se transforma „in miscarea si lucrarea iubirii (Agapitiki kinisis), conformandu-se obiectului etern prins si gasit”. Aceasta unificare a dinamismului eu-lui intr-un prezent, in care fuzioneaza si se identifica trecutul si prezentul, amintirea si speranta, este eterna prezenta in Dumnezeu, Care poseda ceea ce voieste si voieste ceea ce poseda”.

Prin aceasta dubla unificare, sufletul atinge unitatea profunda a simturilor si a intelegerii (al treilea aspect). Cunostinta si iubirea devin una. A-L simti si a-L cunoaste pe Dumnezeu vor fi unul si acelasi lucru. Unificarea intregului dinamism uman necontenit sporita ne reveleaza aspectul cel mai profund al spiritului ca libertate. Caci libertatea e posibilitatea infinita a spiritului curat, mereu reinnoit, de a depasi necontenit finitudinea sa. Libertatea este urcusul continuu spre Dumnezeu, originea infinita si neconditionata a spiritului uman. Libertatea este pe de o parte modul de realizare al naturii noastre, pe de alta, este esenta ei experienta a infinitului. Aceasta pentru ca natura umana este in acelasi timp finita si infinita. Este finitul deschis infinitului. Este finita cand sta nemiscata in sine, si este infinita in miscarea ei spre Dumnezeu, prin libertate. „Natura ingerilor si a sufletelor, zice Sfantul Grigorie de Nyssa, nu cunoaste limita si nimic nu o impiedica sa progreseze la infinit”. Urmeaza de aici ca natura nu e ceva terminat, ci, datorita libertatii, ceva in curs de a se face, o capacitate dinamica nesfarsita. „Creatura nu e in bine decat prin participare; ea nu a inceput numai odata sa existe, ci in fiecare moment se observa cum incepe, din cauza cresterii ei perpetue”. Natura umana si asemanarea ei cu Dumnezeu sunt de aceea una, caci amandoua inseamna elanul spre infinit. „Virtutea are un singur hotar: lipsa de hotar. Cum ar ajunge deci cineva la marginea cautata, cand nu afla o margine?”

Chiar faptul ca natura umana e facuta sa participe la Dumnezeu, si Dumnezeu nu are sfarsit, arata ca ea, prin dorinta, sau in cresterea ei, nu are un sfarsit. „De aceea, Binele fiind infinit in natura lui, participarea la el va fi si ea, in mod necesar, infinita in miscarea ei, deci capabila sa se largeasca la infinit”. Deci pe drept cuvant natura umana trebuie definita ca tensiune infinita. „A voi sa tinda mereu spre o desavarsire mai mare, e desavarsirea insasi a firii umane”. Ea are in acelasi experienta infinitului si a finitului, adica in fiecare clipa exista o distanta infinita intre capacitatea noastra de infinit si existenta noastra realizata. Mereu avem constiinta ambelor acestor lucruri. Caci distanta parcursa de noi, oricat ar fi de mare, ramane minima in raport cu infinitul. Natura umana calatoreste vesnic pe distanta dintre finit si infinit, dar este lansata prin dorinta si printr-un fel de experienta inaintea finitudinii sale in launtrul infinitului, fara sa cuprinda insasi esenta lui. Ceea ce ea a obtinut nu e niciodata totul, dar e inceputul totului, „mereu inceputul infinitului”.

„Conditia acestor experiente ale infinitului e recunoasterea deosebirii neconfundate intre natura divina, infinita ca act, si natura umana, infinita in potenta” dar in acelasi timp trairea unei nepasari, a unei participari a naturii umane la cea divina, a unei uniri neamestecate. Daca esenta omului e sa fie infinitul in devenire, fuziunea sa cu infinitul ar distruge aceasta esenta, care nu e plenitudinea in sine, sau infinitul in act, ci participarea la plenitudinea divina ca deosebita de ea. In calitatea lui de creatura a lui Dumnezeu, omul e deosebit de Creator, dar si unit cu El; intrucat e chipul creat al modelului necreat si intrucat, ca sa poata creste liber in Dumnezeu, a fost facut schimbabil, pe cand Dumnezeu este neschimbabil. Natura umana trebuie sa se realizeze deci prin miscarea sa libera, urmandu-si directia autentica. Miscarea aceasta libera spre sursa ei, cautata ca scop, ii da semnificatia adevarata. In aceasta miscare creatura isi invinge mereu finitudinea, adica limita atinsa. Dar daca sufletul nu obtine niciodata plenitudinea, ci e mereu in mers spre ea, nu cumva aceasta face cu putinta fericirea? Daca eu-ul nu parvine niciodata sa se experimenteze ca realizat, ci e mereu in curs de realizare, nu produce aceasta o disperare? Sfantul Grigorie de Nyssa afirma, dimpotriva, ca tocmai acest urcus neincetat, care e o creatie continua, alunga monotonia si disperarea. Acest urcus neincetat intretine o fericire continua, care se opune „saturarii” origeniste, care a facut sufletele sa iasa plictisite din starea de fericire de la inceput si care ar putea sa le faca sa repete mereu aceasta iesire dupa ce au ajuns din nou in ea…” ⁵⁶.

Despre asumarea de catre noi a Jertfei Mantuitorului, a Jertfei Sale Euharistice

Cat priveste extinderea Jertfei Domnului Iisus Hristos, aceasta nu se reduce doar la oamenii care au trait in perioada respectiva. Ea depaseste timpul si spatiul, cuprinzand in sine intreaga omenire. Umanitatea si cosmosul primesc din Jertfa lui Iisus Hristos puterea realizarii unitatii si trairii in comuniune. „De aceea, fie ca ne gandim la intinderile ceresti, ori la adancimile subpamantene, ori la amandoua laturile orizontale, gandul nostru intalneste pretutindeni pe Dumnezeu, singurul care ne apare in toate colturile universului si singurul care tine lumea in viata” ⁵⁷. Facand o comparatie intre jertfele Vechiului Testament si cea a lui Iisus Hristos, putem spune ca aceasta din urma este unica si are o valoare desavarsita, si pentru faptul ca se prelungeste peste timp si spatiu si culmineaza cu cea euharistica din cadrul Sfintei Liturghii, si, de asemenea, pentru alte cateva motive, cum ar fi:

a) Este jertfa unui om care este constient de aceasta, pe cand animalele nu sunt constiente.
b) Iisus Hristos Se aduce pe Sine Insusi, nu pe altcineva, prin urmare este si Arhiereu si jertfa.
c) Jertfa lui Iisus Hristos este adusa din dragostea Sa desavarsita fata de semeni si de Dumnezeu. Este o jertfa lipsita de pacat si de egoism personal.
d) Iisus Hristos nu este doar om, ci si Dumnezeu, jertfa sa primind, in consecinta, o valoare infinita⁵⁸ .

Prin viata cat si prin moartea Sa Mantuitorul Iisus Hristos a descoperit omenirii directia spre care trebuie dusa existenta. Daca nasterea o primesc toti oamenii, fara a-si exprima dorinta in acest sens, iar moartea vine ca un fenomen inevitabil, impotriva vointei noastre, Domnul Hristos ne deschide prin viata, jertfa si invierea Sa noile dimensiuni de traire a adevarului. Pentru El viata pamanteasca nu este obligatorie, nimeni nu-L forteaza sa o accepte, ci Se face om din proprie initiativa. Nici moartea nu-i este impusa, caci fata de Hristos existenta umana nu manifesta nici o lege. Atat in actele savarsite in viata pamanteasca, cat si in cele din moarte, El se manifesta mai presus de orice lege, toate fiind implinite in mod liber. Datorita si prin jertfa Domnului Hristos dobandeste valoare si jertfa noastra, caci unind-o cu aceasta putem sa ne impartasim si noi de viata pe care Hristos a adus-o. Omul nu mai este singur, lucrurile pe care el le face nu se mai prezinta ca niste cautari, ca niste incercari, ci devin fapte pline de continut. Lucrarea, vointa, ratiunea etc. au fost pastrate in firea omeneasca a lui Hristos tocmai pentru a fi sfintite, sfintenie accesibila si noua. Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca Fiul lui Dumnezeu, insusind firea umana, a invrednicit-o sa primeasca Duhul Sfant care era unit cu Sine, pentru ca din umanitatea si moartea Sa sa vina la toti oamenii ⁵⁹. Prin jertfa pe care persoana umana o realizeaza in viata si moartea sa se deschide acestei primiri.

Referindu-ne, in cateva cuvinte, la jertfa noastra cea impreuna cu Iisus Hristos si pentru Iisus Hristos trebuie sa remarcam faptul ca apropierea lui Iisus Hristos fata de om capata o sensibilitate in moartea pe care Acesta o suporta pentru noi: „Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai. Voi sunteti prietenii Mei” (Ioan 15, 13-14). In intalnirea deznadejdilor si durerilor omenirii cu bucuria si viata daruita de Hristos se constituie baza jertfei noastre. Prin patima Sa, Iisus Hristos se uneste cu noi intr-un mod cu totul deosebit. Sufera ca si noi, sau mai bine zis impreuna cu noi, transmitandu-ne, totodata, puterea si iubirea jertfei Sale, pentru a invinge patimirea noastra pacatoasa: „Patimirea Lui pana la moarte pentru noi, ne comunica o putere, care ne face si pe noi sa murim poftelor egoiste si durerilor de pe urma lor, sau omului cel vechi si egoist al nostru. Avem aici un sens pozitiv al mortii noastre si al mortii Lui: este moartea grijii de sine” ⁶⁰.

Primirea jertfei lui Iisus Hristos nu inseamna o simpla acceptare teoretica, ci o transpunere reala a ei in viata noastra. Iisus Hristos este Inaintemergatorul nostru la Tatal (Evrei 4, 14; 6, 20), prin Jertfa Sa deschizandu-ne tuturor drumul inaintarii spre Imparatia Cerurilor. Activitatea Lui nu se prezinta ca o ispasire juridica, ca o rascumparare generala, ce actioneaza asupra omului indiferent de vointa sau de lucrarea acestuia, ci, dimpotriva, fiind mantuiti in mod obiectiv, trebuie sa accedem si noi subiectiv spre opera realizata de Fiul lui Dumnezeu. A refuza respectiva participare inseamna inchidere fata de tot cea a facut Hristos. El este Inaintemergatorul nostru catre Tatal, dar si Cel care, prin Duhul Sfant, ne atrage in urcarea noastra, dar depinde de fiecare in parte daca prin faptele sale se prezinta ca o jertfa „intru miros de buna mireasma” inaintea lui Dumnezeu: „Numai devenind si noi jertfe sfinte intram la Tatal, adica in comuniunea cu El. Dar numai in Hristos putem noi intra in aceasta comuniune cu Tatal. In aceasta se arata extinderea jertfei sfintite si sfintitoare a lui Iisus Hristos in noi, pentru a ne face si pe noi, nu fara colaborarea noastra, jertfe sfintite si, intrucat Iisus Hristos ca jertfa este totodata si preot, preoti in stransa unire cu El”⁶¹ .

Reprezentarea acestei suferinte a Fiului atat in fata Tatalui in cer, cat si intre oameni, prin Euharistie, purifica in om pacatul printr-o influenta spirituala, duhovniceasca nu fizica, dar, totodata, este ispasitoare in fata Tatalui, deoarece produce puterea care darama in calea omului respectiv drumul spre Dumnezeu. Oarecum, suferinta lui Iisus Hristos s-a coborat in omul respectiv fara ca el insusi sa sufere, dar facandu-si in el efectele unei suferinte efective”⁶² .

Despre valoarea eclesiologica si rolul comunitar al Sfintei Euharistii

Subliniind faptul ca Dumnezeiasca Euharistie creeaza si dezvolta comuniunea dintre noi si Dumnezeu cat si dintre noi si semenii nostri, parintele Staniloae reuseste sa scoata foarte bine in evidenta acest lucru precizand ca „precum nu exista o separatie individualista intre jertfa mea si a lui Iisus Hristos, asa nu exista nici intre jertfa mea si a celorlalti. De aceea, Euharistia este a Bisericii, a comunitatii. Iar comunitatea bisericeasca s-a oferit nu numai prin paine, ci prin toate rugaciunile ei, prin toate declaratiile ei de predare lui Dumnezeu, declaratii in care se exprima simtirile ei: „Pe noi insine si unul pe altul, si toata viata noastra lui Iisus Hristos Dumnezeu sa o dam”. Ea se ridica spre unificarea cu Iisus Hristos prin rugaciunile de cerere a Duhului Sfant, cand preotul spune: „Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte”. Duhul preface jertfa de paine si de vin a comunitatii, a vietii ei, in jertfa lui Hristos, in trupul Lui jertfit, pe care Hristos il aduce Tatalui, dar apoi il da spre mancare si bautura comunitatii, pentru a se umple si ea si mai mult de trupul Lui jertfit. In scopul acesta a prefacut painea si vinul in trupul si sangele Sau, aducandu-se Tatalui si impartasindu-Se credinciosilor sub chipurile acestora.

Trupul Sau personal jertfit se intalneste cu trupul Sau tainic, jertfit in painea si in vinul euharistic. Trupul jertfit al Domnului in Euharistie e numai trupul Lui, dar are in El darul comunitatii, sau jertfa ei ca sa o prezinte astfel in Sine, si pe aceasta Tatalui. Comunitatea, desi prezenta ca jertfa in painea prefacuta in trupul Lui, nu se confunda totusi cu trupul lui Hristos cel personal, ci ramane mai departe intr-un raport dialogic cu El, ca rezerva infinita de daruri. Comunitatea si-ar pierde in cazul confundarii in Hristos cel personal caracterul comunitatii de persoane, depersonalizandu-se. Credinciosii pastreaza totdeauna constiinta ca prin Hristos se aduc si ei insisi, desi se aduc prin puterea lui Hristos, si prin aceasta si Hristos. Ii aduce insa in jertfa Lui, ca persoane distincte, nu ca obiecte amalgamate. Mai ales in momentul impartasirii, comunitatea, desi strans unita in El de mai inainte, primeste numai trupul lui Hristos. Caci totdeauna Iisus Hristos ramane distinct de ea ca Cel ce Se impartaseste.

Unitatea cu Domnul Hristos trece prin diferite gradatii, dar totdeauna persoanele credinciosilor raman distincte, ca partenere ale dialogului si ca cele ce se impartasesc de Hristos, nu ca cele care se dau unele altora spre impartasire, sau ca cele care se impartasesc in vreo anumita privinta de ele insele. Iar aceasta se intampla si cu comunitatea: oricat de unita ar fi cu Iisus Hristos, ea este totdeauna ceea care se impartaseste de Hristos, si Hristos, Cel care Se da spre impartasire. Niciodata comunitatea nu se impartaseste de ea insasi. Caracterul personal distinct al credinciosului si faptul ca se impartaseste numai de Iisus Hristos si nu si de comunitate este afirmat in cuvantul preotului de la impartasanie: „Se impartaseste robul lui Dumnezeu (N), cu cinstitul trup si sange al Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos”.

Valoarea si importanta Sfintei Euharistii ca Taina

Ca in toate Tainele, asa si in Euharistie, prin Taina se inaugureaza o relatie personala sau o treapta noua a relatiei personale a lui Iisus Hristos cu fiecare persoana, desi aceasta are loc in cadrul comunitatii, intr-o legatura a fiecarei persoane cu celelalte. Harurile Tainelor se daruiesc persoanelor, pentru ca lor li se incredinteaza raspunderea pentru actualizarea si dezvoltarea lor, prin eforturile unei vieti de jertfa, din puterea lui Domnului si Mantuitorului Iisus Hristos. Dialectica asumarii noastre ca jertfa in Iisus Hristos si mentinerii noastre distincte se concretizeaza si in faptul ca, pe langa prescura din care se ia agnetul, ca trupul viitor al lui Hristos, credinciosii aduc si prescurile din care se iau particelele care sunt asezate in jurul agnetului, impreuna cu ale sfintilor si a Maicii Domnului. Practica miridelor nu e pomenita inainte de sec. XI.

Se stie dinainte de acel timp ca se pomeneau simplu numele celor ce o cereau, dupa producerea darurilor. Aceasta inseamna ca jertfele credinciosilor se considerau si atunci ca sunt asumate de Iisus Hristos in jertfa Lui. Dar mai tarziu, pentru a se evita ideea depersonalizarii jertfelor credinciosilor, s-a socotit necesar sa se precizeze si persistenta lor ca persoane in aducerea jertfei lor, punandu-se particelele lor langa agnet. In sensul acesta, Sfantul Chiril al Alexandriei ne vede pe de o parte inclusi ca jertfe in Hristos, pe de alta, afirma deosebirea jertfelor noastre, de jertfa lui Iisus Hristos. El reda faptul dialectic ca cei ce se jertfesc unii altora, sau unii pentru altii, pe de o parte converg intre ei, pe de alta se disting, sau mor lorusi, numai unei existente individualiste, separate, si nu de tot, nu unei vieti de savarsire a binelui, expresie a responsabilitatii personale. „Asadar, si noi in Hristos ne vom opri de la straduintele pamantesti, implinind sabatismul spiritual.

Dar nu ne vom opri de la faptele sfintite, adica de la datoria de a aduce lui Dumnezeu jertfe duhovnicesti si daruri spirituale. Ci, pasind pe urmele lui Iisus Hristos, dupa cum s-a scris (1 Pt. 2, 21), ne vom jertfi pe noi insine”… Asadar, este de remarcat faptul ca nu numai Hristos Se aduce pe Sine si aduce comunitatea ca jertfa, ci si comunitatea, aducandu-se pe jertfa din puterea jertfei lui Hristos, Il aduce pe Iisus Hristos. Prin aceasta se afirma si mai mult persistenta comunitatii ca comuniune de persoane si reciprocitatea dintre Iisus Hristos si comunitate in aducerea jertfei. „Inca aducem Tie aceasta jertfa cuvantatoare si fara de sange si cerem si Te rugam si cu umilinta la Tine cadem: Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte!” Aceasta arata ca momentul aducerii lui Hristos ca jertfa coincide cu momentul prefacerii darurilor. Dar arata si ca aducerea jertfei implica si o anumita sfintire a comunitatii prin pogorarea Duhului Sfant, deci un aspect de Taina.

Credinciosii se aduc pe ei, oferind painea si vinul amestecat cu apa, care reprezinta insasi substanta lor. Intentia de a se aduce pe ei insisi in aceste daruri se arata si prin rugaciunile cu care insotesc aceasta aducere, care exprima mai clar insasi daruirea lor duhovniceasca. Pentru ca cel ce se roaga, se daruieste lui Dumnezeu. Mai trebuie amintit ca substantele destinate sa se prefaca in trupul credinciosilor sunt in acelasi timp substantele principale din care s-a constituit si trupul lui Iisus Hristos: painea, vinul si apa. Ele se prefac la Liturghie in mod instantaneu in trupul si sangele lui Iisus Hristos si, pe calea aceasta, in trupul si sangele credinciosilor. Unirea comunitatii cu Iisus Hristos in rugaciune sporeste puterea duhovniceasca prin care se savarseste aceasta prefacere. Caci totul se induhovniceste din puterea trupului induhovnicit al lui Iisus Hristos.

Totusi, intrucat sfintirea deplina depinde de impartasirea de jertfa, se intercaleaza o distanta intre momentul prefacerii sau al realizarii Euharistiei ca jertfa si cel al impartasirii, sau al realizarii ei ca Taina. Acest spatiu e umplut de rugaciuni, pentru pregatirea credinciosilor in vederea impartasirii cu trupul si cu sangele Domnului. Dar persistarea aspectului de jertfa si in aspectul de Taina e indicat de insusi faptul ca credinciosii se impartasesc sub chipul painii si vinului, si preotul declara la fiecare credincios ca se impartaseste de trupul si de sangele Domnului, dar si de frangerea trupului imediat inainte de impartasire si de rostirea concomitenta a cuvantului: „Se sfarama si Se imparte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se sfarama si nu Se desparte, Cel ce Se mananca pururi si niciodata nu Se sfarseste, ci pe cei ce se impartasesc ii sfinteste”. Chiar sfintirea credinciosilor ce se impartasesc este un al impartasirii de jertfa, insemnand o si mai deplina transpunere a credinciosilor in starea de jertfa din puterea jertfei lui Hristos.

Propriu zis, de-abia prin actul impartasirii credinciosilor se incheie Euharistia ca jertfa si ca taina, caci abia acum se infaptuieste scopul ei de jertfa adusa Tatalui, dar si pentru sfintirea credinciosilor, abia acum se rosteste numele fiecarui credincios, ca la toate Tainele. Frangerea trupului dinainte de impartasire duce la capat o frangere inceputa la proscomidie, care reprezinta nasterea domnului, si arata ca inca in ea era implicata destinatia Lui pentru Cruce si pentru impartasire. Aceasta randuire a Lui de la nastere ca sa fie jertfit, Il arata ca nu e in stare de jertfa numai in timpul rastignirii, ci si dupa inviere si inaltare, ca sa ne putem impartasi de El in stare de jertfa, pentru a ne insusi si noi aceasta stare. De aceea credinciosii ortodocsi se apropie de trupul jertfit al Domnului dupa un anumit post, reprezentand dispozitia lor spre jertfa.

Din aceasta invatatura a Parintilor bisericesti despre starea de jertfa a lui Iisus Hristos dupa Inviere a rezultat si ideea lui Nicolae Cabasila ca momentul aducerii lui Iisus Hristos ca jertfa coincide cu prefacerea darurilor, intrucat trupul lui Iisus Hristos, care ia in acel moment locul painii, e un trup jertfit al Lui”… Dar afirma si o impartasire de Hristos cel jertfit si inviat in viata viitoare, pe care o anticipeaza impartasirea in timpul de acum cu acelasi Hristos. In aceasta impartasire eterna se incheie iconomia mantuirii, ca unire eterna a oamenilor cu Dumnezeu in Iisus Hristos. Euharistia in viata de veci este, ca incoronare a iconomiei dumnezeiesti, acea unire desavarsita intre creatie si Hristos, in care „Dumnezeu va fi totul in toate” (I Cor. 15, 28)”63 .

Sfanta Euharistie – Jertfa, moarte si inviere

Revenind, putin, la tema mortii si a jertfei, Sfantul Chiril al Alexandriei a facut o comparatie intre moartea pe care Mantuitorul nostru Iisus Hristos a primit-o pe Golgota si moartea pe care o primim noi la Botez, spunand ca daca prima a fost plina de durere, cea de-a doua este fara durere, cu toate ca si noi participam la patimile sale: „Hristos a primit in preacuratele Lui maini si picioare cuie si a suferit cu adevarat, iar mie imi daruieste, fara sa sufar, fara sa ma doara, mantuirea prin participarea la durerea Sa” ⁶⁴. Moartea inceputa in Botez trebuie continuata, dar nu ca o moarte fata de omul vechi, care a murit pentru totdeauna la Botez, ci ca o moarte de „predare continua lui Dumnezeu impreuna cu Hristos” ⁶⁵. De acum jertfa noastra se uneste cu cea a lui Hristos si primeste puterea pe care aceasta i-o revarsa prin harul dumnezeiesc. Taina Mirungerii, ca „Cincizecime” personala a crestinului, intareste in intregime fiinta omeneasca in vederea realizarii unei daruiri cat mai complete, iar Taina Spovedaniei retraieste transformarea mortii omenirii intregi pe care Hristos a implinit-o pe Cruce, in ascultarea „de voia Tatalui”.

Daca atunci Mantuitorul a adus oamenilor viata, prin Spovedanie noi ne prezentam cu moartea pacatelor noastre pentru a primi invierea daruita de Hristos” ⁶⁶. Dar si Casatoria, Preotia si Maslul transpun in starea de jertfa pe cei ce le primesc. Casatoria, ca o comunicare in iubire a sotului si a sotiei, impreuna cu copiii, descopera in fiecare membru noi sensuri de plinire a jertfei. Ea pregateste profunzimile persoanei spre a primi in ele radacinile convingerii de daruire lui Dumnezeu. Te simti mai dinamic in inaintarea catre altarul cel ceresc, cand in prealabil te-ai oferit prin iubirea, munca si atentia ta sotiei si copiilor. Preotia, ca Taina rezervata doar celor cu vocatie spre aceasta, face pe primitor responsabil nu numai de jertfa sa, ci si de a credinciosilor pe care el ii invata, sfinteste si conduce pe calea mantuirii. Maslul, prin rugaciunile inaltate catre Dumnezeu Tatal – Doctorul sufletelor si al trupurilor, obtine pentru cel bolnav harul sfintitor pentru a putea ca si prin neputinta trupeasca suporta fara cartire, sa-si prezinte iubirea fata de Dumnezeu⁶⁷ .

Si, totusi, un loc cu totul deosebit il ocupa Taina Euharistiei, care este o incoronare, o culminare a tuturor celorlalte Taine, implicand in sine „puterea mortii depline fata de existenta separata de Dumnezeu”⁶⁸. Prin impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos, crestinii, asa cum a scris Parintele Staniloae, participa la Jertfa pe care Acesta a adus-o pentru noi, dar si la Invierea Lui. Chiar in rugaciunea epiclezei, rostita de catre preot in cadrul Sfintei Liturghii, se cere ca Duhul Sfant sa vina nu numai peste darurile de paine si de vin ce se vor preface in Trupul si Sangele Mantuitorului Iisus Hristos, ci si peste noi, spre a fi sfintiti si pentru a putea participa la aceasta sfanta jertfa: „Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste Daruri ce sunt puse inainte” ⁶⁹.

Asadar, prin aducerea de paine si de vin, crestinii prezinta inaintea lui Dumnezeu jertfa muncii lor, iar prefacerea acestora in Trupul si in Sangele Mantuitorului Iisus Hristos, pe langa prezenta reala a Fiului lui Dumnezeu in daruri si in comuniunea ecleziala, sau realitatea vie si puterea vesnica a Jertfei lui Hristos ce se transmite Bisericii prin Euharistie, se deschide credinciosilor perspectiva de se impartasi, prin Duhul Sfant, de Pastile lui Iisus Hristos, de a interioriza viata lui Hristos si de a se oferi Tatalui ⁷⁰. Prin Euharistie noi nu ne prezentam inaintea lui Dumnezeu in mod personal si nici lipsiti de Hristos. Nimeni nu poate sa savarseasca jertfa euharistica numai pentru el, deoarece nici Iisus Hristos nu a adus o jertfa diferita pentru fiecare in parte. El este ieri si azi si in veci Acelasi pentru toti, iar atunci cand dorim sa ne unim cu El, sa ne manifestam Jertfa fata de El, sau sa-L revelam a fi lucrator in noi, trebuie mai intai sa realizam o comuniune vie, in sinceritatea iubirii cu toti semenii nostri. „Astfel, prin faptul ca Iisus Hristos ne ia si pe noi ca sa ne aduca, prin impreuna noastra jertfire cu Sine, jertfa Tatalui, se produce o uniune stransa intre Jertfa Lui si jertfa noastra, in sensul ca jertfa noastra face parte din jertfa Lui, si jertfa Lui din jertfa noastra, sau noi suntem in El, Cel ce Se aduce si El in noi care ne aducem” ⁷¹.

Despre caracterul sacramental si harul sfintitor al Dumnezeiestii Euharistii

Imputerniciti fiind cu Harul Sfintelor Taine si uniti fiind cu Iisus Hristos prin Sfanta Euharistie, crestinii continua sa-si manifeste dragostea fata de Dumnezeu prin savarsirea virtutilor. Asceza, ca lupta permanenta ce se duce impotriva autonomismului, egoismului si orgoliului personal, induhovniceste fiinta umana si ii ofera demnitatea stapanirii de sine. Persoana care si-a exercitat vointa prin post, rugaciune, milostenie, cultivarea smereniei si altele descopera in strafundurile sale capacitati noi de raportare la Dumnezeu. Sufletul si trupul traiesc impreuna dorinte si sentimente, neopunandu-se nici unul functiei pe care celalalt o reprezinta.

Chiar daca la prima vedere aceasta lupta de renuntare si de incalcare, de taiere a voii apare ca o ingradire a libertatii omului, analizata dupa continutul si rezultatele ei, asceza crestina reprezinta „lupta omului cu propria-i natura, cu moartea care s-a amestecat cu natura” ⁷², realizand, de fapt, deschiderea fata de libertatea cea adevarata care se gaseste doar la Dumnezeu. Efortul pe care noi il depunem pe parcursul luptei duhovnicesti nu poate fi catalogat drept chin si nici autoflagelare, deoarece toate aceste acte si fapte se prezinta ca niste trepte cu ajutorul carora jertfa vietii noastre se ridica la Dumnezeu, iar atunci cand le implinim nu suntem condamnati si nici abandonati sub povara obligativitatii lor. Dumnezeu respecta libertatea omului si primeste darul pe care fiecare persoana poate sa-l aduca: unul mai mult, altul mai putin, si aurul, smirna si tamaia magilor (Matei 2, 11), dar si cei doi bani ai vaduvei (Marcu 12, 42-44)⁷³ .

De reliefat faptul ca maretia jertfei noastre nu consta in meritele personale pe care incercam sa ni le pretindem, ci in sinceritatea si disponibilitatea cu care ne deschidem impreuna lucrarii cu Dumnezeu. Daca ar fi sa implinim singuri aceasta jertfa, ar insemna sa nu ne prezentam cu nimic inaintea lui Dumnezeu, caci fara ajutorul Lui nu se poate face nimic. Dar El vine in ajutorul „slabiciunii noastre” (Romani 8, 26) si ne invredniceste de bucuria roadelor. La inceput mai putin, dar perseverand si nedespartindu-ne de ajutorul acordat, putem ajunge sa ne prezentam cu jertfe curate. De aceea precizeaza Sfantul Marcu Ascetul ca trebuie sa oferim ca jertfa lui Hristos orice gand care ne apare in minte, chiar in momentul in care ia nastere ⁷⁴. Numai oferindu-ne lui Dumnezeu cu tot ce avem fiecare, cu gandul, cu mintea, cu sufletul, cu trupul, cu familia, cu bunurile etc. putem sa ne aratam traitori si urmatori ai lui Iisusus Hristos.

Despre atitudinea noastra, din perspectiva vredniciei sau a nevredniciei morale, fata de Sfanta Euharistie

In alta ordine de idei, vrednicia si nevrednicia in impartasirea credinciosilor cu Sfintele Taine este o problema putin discutata, discreta si lasata cu toata autoritatea la alegerea duhovnicului. Contextul istoric si euharistic in care se afla tara noastra azi "nu permite" tratarea acestei practici in libertate si deschidere prea mare si aceasta se explica prin constientizarea indrazneata si ascetica de care trebuie sa dam dovada atunci cand ne propunem un astfel de parcurs.

Atunci cand Sfantul Simeon Noul Teolog il sfatuieste pe un tanar vietuitor in lume sa nu se apropie de Euharistie inainte ca pocainta sa fie lucratoare, scrie intr-o epistola: "Trebuie sa te opresti de la Dumnezeiestile si Infricosatoarele Daruri, pana ce vei avea o stare duhovniceasca neschimbata privind faptele rele ale pacatului, vei dobandi o vointa lucratoare si vei avea o ura definitiva impotriva pacatului". Sfantul descrie in putine cuvinte perspectiva pe care o are crestinul in viata sa. Ce intelege Sfantul Simeon prin impartasirea cu nevrednicie? "Cel care mananca Trupul Fiului lui Dumnezeu si bea Sangele Lui daca nu stie in mod limpede, precis si cu constiinta ca el ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el n-a fost inca partas in tot cazul cu vrednicie la aceste Taine." Realitatea este ca numai printr-o impartasire constienta, cu simtire in mod launtric, te poti uni cu Dumnezeu, certificand in acesti parametri duhovnicesti o impartasire reala si adevarata. Nu devine cineva un credincios vrednic doar atunci cand se impartaseste foarte rar asa cum se mai intelege in spiritualitatea noastra, ci daca experiaza o viata dupa poruncile si tainele lui Hristos si invataturile Sfintilor Parinti in duh de pocainta neincetata.

Unul dintre cele mai enuntate motive din cauza caruia credinciosii nu se apropie de Sfintele Taine este sentimentul de nevrednicie, in mod normal aceasta simtire care poate fi perceputa doar sufleteste nu poate fi simtita sub nici o forma rational. Este paradoxal ca, frecvent, crestinul care are o cunoastere a invataturii ortodoxe si o familiaritate cu tainele Bisericii, se protejeaza cu pretextul de nevrednicie, atunci cand este chemat la Cina Domnului in timpul Sfintei Liturghii. Probabilitatea este mare sa nu fie sincer si sa nu exprime adevarul, deoarece aceasta stare de nevrednicie indeamna pe orice suflet la o comuniune stransa si curatie prin zdrobirea inimii si firesc este predispus sa caute o apropiere mai deasa de Iisus Hristos prin rugaciune si Euharistie. Dar majoritatea credinciosilor care se regasesc in aceasta categorie de persoane se declara nevrednici mai mult rational, deoarece considera ca pacatele lor sunt impediment la Euharistie; firesc este o stare normala sa ai o rezerva.

Dar gravitatea acestei intelegeri denota o intelegere nepotrivita a Euharistiei, care, in mod direct si tainic, este insasi rezolvarea acestor inclinatii pacatoase. Aceasta ratiune nu este condamnabila, dar este obligatoriu in acest context sa existe o explicatie in care teama de Euharistie sa reflecte neconcordanta care se creeaza in definirea adevaratei credinte. Parintele Alexander Schmemann zice ca "nevrednicia este adevarul nezdruncinat, lipsit de rezerve, cunoscand ceea ce a facut Hristos", iar Sfantul Apostol Pavel afirma ca "Hristos, inca fiind noi neputinciosi, la timpul hotarat a murit El pentru cei necredinciosi" (Rom. 5, 6). A masura dorul acesta cu meritele si vrednicia noastra in fata Sfintei Impartasanii care ni se daruieste din plin este inceputul mandriei si esenta pacatului. Aceasta este latura extrema, care induce in eroare cealalta intelegere a vredniciei euharistice.

Daca vorbim despre cei credinciosi, care se considera vrednici pentru primirea Euharistiei, Parintele Alexander Schmemann explica: "Este o capcana care nu-si gaseste solutia in judecata umana. Dramatizand putin, constatam un fapt ce tine de regula: este inspaimantator in constiinta linistita si curata cu care episcopii, preotii si laicii deopotriva si in special aceia care pretind a fi iscusiti "in cele ale sufletului" accepta situatia sacramentala actuala. Un membru al Bisericii este considerat a fi vrednic daca pentru 51 de saptamani nu s-a apropiat de Sfantul Potir din cauza nevredniciei sale, iar in cea de-a 52-a saptamana dupa ce a savarsit ceva randuieli sa treaca printr-o spovedanie de patru minute ca apoi sa se reintoarca imediat dupa primirea Impartasaniei la nevrednicia sa" (Alexander Schmemann - "Postul Mare").

Replica Parintelui Schmemann consta in nemultumirea adusa unei categorii de oameni din Biserica ce se declara nevrednici sau califica pe multi ca fiind nevrednici. In sensul ca teama exagerata a multor slujitori de a opri de la Sfintele Taine pe credinciosi creeaza o siguranta "mistagogica" care ii apara in fata pericolului de a fi "vinovati" si raspunzatori la Judecata de Apoi. Dar in Ortodoxie, cum spunea Nicolae Cabasila, "prin sfinti intelegem nu numai pe cei desavarsiti in virtute, ci pe toti cati se straduiesc spre desavarsire, chiar daca n-au ajuns la ea, nimic nu-i impiedica pe acestia sa se sfinteasca si prin impartasirea cu Sfintele Taine, si sa devina sfinti...". Aceste suprarealitati nu sunt la discretia libertatii noastre, ci sunt niste fapte mai presus de fiinta, pe care fiecare dintre noi trebuie sa si le insuseasca mai des si fara de care valoarea noastra umana isi pierde sensul existentei. Prin urmare, fuga de Sfanta Euharistie prin atribuirea nevredniciei este pasul spre autodesfiintare, Dumnezeu nu iubeste astfel de persoane, care se cred nevrednice, stiind bine ca au daruri si calitati; aceasta categorie de oameni sunt mai inrobiti orgoliului si lipsiti de credinta, mai mult decat cred ei.

In acest context duhovnicul este singura persoana care se increde in Iisus Hristos si in experienta vietii sale de ascet si preot, care poate rafina si discerne pacatele, slabiciunile si toate obstacolele care opresc pe credincios de la Euharistie. Parintele Dumitru Staniloae aprecia intr-o nota scrisa despre nevrednicia gresita ca "se recomanda o smerenie continua. Niciodata sa nu ne socotim vrednici, si cand ne socotim nevrednici atunci ne putem impartasi, chiar daca ne socotim vrednici, nu suntem vrednici".

Incheiere

Asadar, in vremurile de astazi, cand suferinte si necazuri foarte multe si foarte variate cum ar fi neajunsurile si saracia, bolile si singuratatea, nedreptatea, patimile si violenta si multe altele incearca sa cuprinda sub aripa lor nefasta cat mai multi semeni, este foarte necesara o revenire si o reorientare sincera a existentei noastre catre Dumnezeu. Singur aflandu-se omul nu poate sa depaseasca zidul deznadejdilor pe care suferintele si greutatile i-l aduc inainte si astfel se loveste continuu cu renuntarea si cu cedarea. In aceste conditii durerea si necazul isi amplifica dimensiunile, lucrarea si roadele negative in sufletul uman, ajungand uneori chiar la groaza si disperare. Individualismul si autonomismul nu fac decat sa ne introduca in izolarea tragediei personale.

Dar prin Hristos si de la Hristos primim si noi puterea si capacitatea de a invinge toate dezamagirile pe care ni le aduc inainte. El nu a fost o victima in fata mortii, a stramtorarilor si a batjocoririlor ce i s-au adus, ci un biruitor, Singurul biruitor adevarat (si) asupra vietii. In mod liber primeste moartea: „Eu imi pun sufletul, ca iarasi sa-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Insumi il pun. Putere am eu ca sa-l pun si putere am iarasi sa-l iau” (Ioan 10, 17-18), pentru ca nici un om sa nu mai fie sclavul ei, ci in toti sa se trezeasca dorinta de daruire, in mod liber, inaintea lui Dumnezeu.

Trebuie subliniat retinut faptul, ca „jertfa lui Hristos nu se reduce la un simplu exemplu de comportare sociala, ci se distinge prin superioritatea absoluta si puterea de- savarsita pe care Fiul lui Dumnezeu i-o imprima”⁷⁵ . In urma unirii cu Iisus Hristos, ia nastere si in noi manifestarea iubirii Sale fata de lume. Prin mine Iisus Hristos il iubeste pe semenul meu si acela primeste iubirea mea care isi are sursa in Iisus Hristos. Prin aceasta iubire si prin puterea lui Iisus Hristos ajungem fiecare din noi, intr-o masura mai mare sau mai mica, sa ne daruim ca jertfe vii. Dar, precum Jertfa lui Hristos n-a fost despartita de Inviere, tot asa nici jertfa noastra nu ramane straina de viata pe care El ne-o ofera. Si sa nu uitam faptul ca fara de jertfa Domnului Iisus Hristos, indeosebi cea euharistica, nu putem face nimic. Tocmai de aceea se cere implinita si impartasita.

Drd. Stelian Gombos

Note:
1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa vol. 3 editia a doua, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1997, p. 64.
2 Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 240; Parintele Galeriu, Jertfa si rascumparare, Editura Harisma, Bucuresti, 1991, p. 50.
3 Idem, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 2, editia a doua, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1997, p. 203.
4 A se vedea diferitele conceptii filozofico-religioase care incearca sa distruga unitatea persoanei umane, pe care o reduc doar la o componenta fiintiala, in defavoarea celeilalte.
5 Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei, editia a III-a, trad. Diac. I. Ica jr., Editura Deisis, 2000, Sibiu, p. 191.
6 A se vedea studiul foarte interesant, intitulat „Actualitatea jertfei Mantuitorului Hristos” elaborat de catre Drd. Nicolae Razvan Stan si publicat in revista „Altarul Banatului” Anul XV (LIV), serie noua, nr. 10-12, octombrie-decembrie 2004, p. 55-69.
7 Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere (I), XVIII, 5, in Scrieri, partea intai, PSB 21, trad. Pr. D. Fecioru, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1987, p. 216.
8 Idem, XXIV Omilie despre Epistola I catre Corinteni, X, 17, apud Pr. Dr. Petre Vintilescu „Sacrificiul religios ca principiu al Liturghiei”, Bucuresti, 1927, p. 44.
9 Pr. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 38.
10 Alexis van der Mensbrugge, episcop de Meudon, Teologia Jertfei Euharistice in lumina Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti, trad. Paraschiv V. Ion, in rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-8/1968, p. 575.
11 Pr. Dumitru Soare, Ideea de sacrificiu in religiile monoteiste, in rev. „Studii Teologice”, nr. 1-2/1959, p. 38.
12 V. Jankelevitch, Le pur et L’impur, Flammarion, Paris, 1960, p. 268.
13 Sfantul Iustin Martirul si Filozoful, Apologia a doua, V, trad. Pr. Prof. Olimp Caciula, in vol. Apologeti de limba greaca, PSB 2, Editura IBMBOR, 1980, p. 81.
14 „Ba unii au ajuns pana la atata necredinta si nebunie, incat junghie si aduc pana si pe oameni ca jertfa falsilor lor zei, ale caror chipuri si forme sunt chiar oamenii. Slugi ale diavolului, ei nu vad ca victimele jungihiate sunt arhetipuri ale zeilor plasmuiti si inchinati de ei, carora le aduc ca jertfe pe oameni. Ei aduc aceleasi acelorasi, sau, mai bine zis, pe cele mai bune, celor mai rele. Caci jertfesc cele insufletite celor neinsufletite si aduc pe cele cuvantatoare, celor nemiscate. Scitii numiti taurieni aduc… ca jertfe, pe cei scapati de naufragii si pe toti dintre elinii pe care-i prind, manifestandu-si lipsa de credinta impotriva oamenilor de aceeasi fire si dand astfel pe fata cruzimea zeilor lor… Caci si egiptenii aduceau odinioara Herei astfel de jertfe sangeroase, iar fenicienii si cretanii imblanzeau pe Cronos prin jertfele lor de copii. Romanii de odinioara cinsteau si pe Jupiter, numit Latiar, prin jertfe de oameni…”(Sfantul Atanasie cel Mare, Cuvant impotriva elinilor, 25, in scrieri, partea I, PSB 15, trad. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1987, p. 57-58).
15 Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, editia a III-a, Editura Didactica si Pedagocica, R.A., Bucuresti, 1998, p. 56-57.
16 Ibidem, p. 60.
17 Ibidem, p. 107.
18 “El (omul religiilor) a ramas prins in puterile naturii, in spiritul lumesc, fara a putea cunoaste spiritul absolut, care este mai presus de lume. In starea aceasta fiind, el considera puterile naturii ca emanatiuni ale divinitatii si isi face zei, care sunt puteri reale, daimonia, iar nu numai fictiuni ale imaginatiei si mintii sale. Ca natura acestor zei ai paganismului corespunde si adorarea lor, adica cultul, pe care diferitele popoare ale lumii vechi l-au perfectionat in proportie cu progresul dezvoltarii lor intelectuale. Dar, deoarece atributele si fiinta divinitatii se fuziona panteistic cu puterile si fiinta naturii insasi, si Dumnezeu cel personal si infinit a ramas necunoscut constiintei religioase a paganismului, de aceea si formele culutlui in religiile pagane au primit un caracter cu totul cosmic, lumesc. Zeii au fost reprezentati in obiecte ale naturii, in figuri de oameni si animale, sau si in exemplare vii din regnul animal” (B. Mangaru, Cultul mozaic fata de cultele pagane ale antichitatii, in rev. „Biserica Ortodoxa Romana” nr. 1/1913, p. 38).
19 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Legatura dintre Euharistie si iubirea crestina, in rev. „Studii Teologice” nr. 1-2/1965, p. 8-9.
20 Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, editia aII-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 244-245.
21Ibidem, p. 254.
22 Cuvantarea depre patima Domnului, VII, apud Pr. Dr. Petre Vintilescu, op. cit. p. 45.
23 Georges Gusdorf, L’experience humaine du sacrifice, Paris, 1948, p. 105.
24 Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, op. cit., p. 406.
25 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 3, editia a doua, Bucuresti, 1997. p. 71-72.
26 Sfantul Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, 21, in Filocalia 3, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999, p. 80. In rugaciunea de la sfarsitul Catismei a nousprazecea se spune: „Cel ce cu patimile Tale ai vindecat patimile mele si cu ranile Tale ai tamaduit ranile mele, daruieste-mi lacrimi de umilinta mie, celui ce mult Ti-am gresit” (Psaltirea, Editura Mitropoliei Ardealului, Crisanei si Maramuresului, Sibiu, 1991, p. 259).
27 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., vol. 3, p. 82.
28 Liturghier, Bucuresti, 1974, 416 p., p. 75
29 Ibidem, p. 18. (Rugaciunea punerii inainte).
30 Ibidem, p. 122-125.
31 Ceaslov, editia a III-a, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1979, p. 647.
32 Pr. Prof. Nicolae C. Buzescu, Lucrarea Duhului Sfant in Sfintele Taine, in rev. „Ortodoxia” XXXI, nr. 3-4/1979, p. 577-578.
33 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., vol. 3, p. 57-58.
34 Am spus „lucrarea divino-umana” pentru a arata ca lucrarea divina conlucreaza cu cea umana in Persoana Fiului lui Dumnezeu: „Lucrarea omeneasca nu are un rezultat deosebit. Ea e cinstita si inaltata la maximum pentru ca Cuvantul lui Dumnezeu Si-o face lucrarea lui. Firea omeneasca a fost creata astfel de Dumnezeu Cuvantul, ca lucrarea ei sa poata fi lucrarea Lui. Nu „ca om” separat lucreaza si patimeste Hristos cele omenesti, ci Insusi Fiul lui Dumnezeu Se coboara la calitatea de Subiect (suport activ si patimitor) al lor. Astfel omenescul n-ar fi mantuit. Dar Fiul lui Dumnezeu ramane totodata si subiect al celor dumnezeiesti. El le uneste fara sa le confunde. El traieste cele omenesti penetrate de cele dumnezeiesti. Fiul lui Dumnezeu Insusi rabda „ca un om” patima crucii, dar o rabda cu putere dumnezeiasca, deci in mod pur, fara nici un pic de carteala; rabda ocarile ca un om, dar cu curatie dumnezeiasca desavarsit iertatoare. Intinde mana spre ochii orbilor, simtind miscarea ei ca un om si simtind-o si ei ca pe a unui om, dar comunica prin ea puterea dumnezeiasca. E slab si e tare in acelasi timp, fara ca slabiciunea sa micsoreze taria si nici taria sa micsoreze slabiciunea” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Nota 637, la Sfantul Maxim Marturisitorul, Scrieri, partea a doua, PSB 81, trad. D. Staniloae, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1990, p. 300).
35 Pr. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 44-45.
36 Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, III, trad. D. Fecioru, Bucuresti, 1938, p. 217-218.
37 Sfantul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicesti, V, 6, 1-2, in Scrieri alese, PSB 57, trad. Prof. Vasile Cojocaru si Prof. David Popescu, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1990, p. 380.
38 Pr. Dr. Vasile Citiriga, Antropologia hristologica in teologia ortodoxa, vol. I, Editura Ex Ponto, Constanta, 2003, p. 229.
39 Origen, Omilii la cartea Iesirii, II, in Scrieri alese, partea intai, PSB 6, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. N. Neaga si Zorica Latcu, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1981, p. 67.
40 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 326.
41 Sfantul Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, 61, Filocalia 3, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Editura Humanitas, Bucuresti 1999, p. 313.
42 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa…, p. 73-74.
43 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 268-269.
44 Ibidem, p. 271.
45 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 2, editia a doua, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1997, p. 88.
46 Ibidem, p. 89.
47 Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, p. 187.
48 Paul Evdokimov, Femeia si mantuirea lumii, trad. Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucuresti, 1995, p. 261.
49 „Chiar daca a murit ca om, si chiar daca Sfantul lui Suflet S-a despartit de trupul Sau prea curat, totusi dumnezeirea nu S-a despartit de cele doua, adica de suflet si de trup, si astfel nici unicul Ipostas nu S-a despartit de cele doua ipostasuri. Caci trupul si sufletul au avut de la inceput, in acelasi timp, existenta in Ipostasul Cuvantului, si cu toate ca in timpul mortii a fost despartit sufletul de trup, totusi fiecare a ramas, avand existenta in unicul Ipostas al Cuvantului. Astfel, unicul Ipostas al Cuvantului a fost si Ipostasul Cuvantului si a sufletului si a trupului. Niciodata, nici sufletul, nici trupul n-au avut un ipostas propriu, altul decat ipostasul Cuvantului. Ipostasul Cuvantului a fost totdeauna unul si niciodata doua. Prin urmare, Ipostasul lui Hristos este unul intotdeauna. Chiar daca spatiul sufletului s-a despartit de trup, ipostatic, insa, era unit prin cuvant” (Sfantul Ioan Damaschin, op. cit., III, p. 228-229).
50 PS Prof. Dr. Irineu Slatineanul, Iisus Hristos sau Logosul inomenit, Editura Romania crestina, Bucuresti, 1998, p. 96.
51 Sfantul Grigorie de Nyssa, Marele cuvant catehetic sau despre invatamantul religios, 24, in Scrieri, partea a doua, PSB 30, trad. Pr.Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1998, p. 321; Sfantul Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, 64, p. 368; Sfantul Ioan Damaschin, op. cit., II, 27, p. 228.
52 Sfantul Grigorie de Nyssa, op. cit., p. 357-358.
53 Pr. Prof. dr. Dumitru Staniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului…, p. 317-319.
54 Idem, Chipul nemuritor al Lui Dumnezeu, p. 357-358.
55 Sfantul Chiril al Ierusalimului, cateheze, XII, 17, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, Bucuresti, 2003, p. 201-202.
56 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa…, p. 297-299.
57 Sfantul Grigorie de Nyssa, op. cit., 32, p. 330.
58 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, p. 357.
59 Sfantul Chiril al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, VI, in Scrieri, partea a treia, PSB 40, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1994, p. 240-242.
60 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 342.
61 Idem, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 2, p. 98.
62 Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 254: „El nu repeta jertfa sa, pentru ca Jertfa Lui este desavarsita; pe de alta parte, aceasta jertfa are o eficienta, sau chiar o actualitate permanenta, caci calitatea Lui de Arhiereu n-ar putea functiona fara jertfa. Nici El insusi nu ofera alte jertfe, pentru noi, nici altcineva, caci aceasta ar insemna ca El sau un altul poate aduce jertfa mai inalta, ca jertfa Lui nu este desavarsita.
63 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 3…, p. 77-78.
64 Sfantul Chiril al Ierusalimului, op. cit…, Cateheza a II-a mistagogica, 5, p. 349.
65 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., vol. 3, p. 32.
66 Christos Yannaras, Libertatea Moralei, trad. Mihai Cantuniari, Editura Anastasia, Bucuresti, 2004, p. 150-151.
67 „Toate Tainele au nu numai caracter de taina, ci si de jertfa. Caci in toate Hristos Se da pentru noi si ne da impreuna cu Sine Tatalui, dar ni Se da si noua. In Botez El ne sadeste o viata noua capabila sa se jertfeasca lui Dumnezeu cu El, In Mirungere ne da puterea inaintarii in virtuti, care sunt forme de autojertfire. Pocainta e harul iertarii care se intalneste cu renuntarea noastra la placerile egoiste. Preotia e consacrarea celui ce se hirotoneste lui Dumnezeu si puterea pentru o viata inchinata Lui si Bisericii. Casatoria e un dar al iubirii si daruirii adevarate, imbinata cu o franare a egoismului” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit…, p. 72).
68 Ibidem, p. 56.
69 Liturghier…, p. 153.
70 Phillippe Ferly, Jesus notre Paque, theologie du mystere pascal, Edition de centurion, Paris, 1977, p. 107 apud Drd. Nicolae Razvan Stan, Actualitatea Jertfei Mantuitorului, in rev. „Altarul Banatului”, anul XV (LIV), serie noua, nr. 10-12 octombrie-decembrie 2004, p. 68.
71 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 73.
72 Christos Yannaras, op. cit., p. 114.
73 Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca iubirea fata de Dumnezeu trebuie sa fie manifestata in mod permanent. Nici stramtorarile si nici moartea nu trebuie sa ne schimbe acest comportament: „Domnul a fost rastignit; ai primit marturiile! Ai in fata locul Golgotei. Scoate strigare de lauda, pentru ca te gasesti langa El. Cauta sa nu-l tagaduiesti cumva in vreme de persecutie. Nu te lauda cu crucea numai in timp de pace, ci aceeasi credinta sa ai si in vreme de prigoana. Sa nu fii in timp de pace prieten al lui Iisus, iar in timp de razboi, dusman! Acum primesti iertarea pacatelor tale si harurile darului duhovnicesc ale imparatului. Cand va veni razboiul, lupta cu barbatie pentru Imparatul tau! Iisus cel fara de pacat a fost rastignit pentru tine, si tu sa nu te rastignesti pentru Cel ce s-a rastignit pentru tine? Prin rastignirea ta nu-i faci nici un dar lui Iisus, deoarece tu esti cel care ai primit inainte harul, ci reintorci harul primit, platind datoria Celui care S-a rastignit pentru tine pe Golgota” (Sfantul Chiril al Ierusalimului, op. cit., XIII, 23, p. 206).
74 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant, editia a II-a, trad. Maria-Cornelia Ica jr.. Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 35-36.
75 Drd. Nicolae Razvan Stan, op. cit., p. 69.

Despre autor

Stelian Gombos

Senior editor
367 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

• Acatistul Mantuitorului Iisus Hristos
  Publicat in : Acatiste
• Biserica Nasterea Domnului din Betleem
  Publicat in : Biserica in lume
• Mormantul lui Lazar din Betania
  Publicat in : Biserica in lume
• Capela Inaltarea Domnului din Ierusalim
  Publicat in : Biserica in lume
• Catedrala Hristos Mantuitorul din Moscova
  Publicat in : Biserica in lume

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: