Despre inimă s-au spus și s-au scris multe. Locaș al sentimentelor profunde, inima a bătut mereu tainic în rimele poeților și s-a regăsit plină de iubire în notele inspirate ale compozitorilor și în glasul cântăreților.
Nicolae Iorga spunea că în viaţa inimii, „sentimentele sunt ca soarele, amintirile ca luna tristă şi rece, iar mângâierile gândului ca o lumină de lampă moartă”.
Inima e mai mult decât un organ al trupului nostru. În înțelesul spiritual al cuvântului, în limbajul Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți, inima este „partea cea mai dinlăuntru” a omului, numită și „inima duhovnicească”.
Ea nu se confundă cu organul fizic, anatomic, ci este interiorul omului, „esența” lui, chiar dacă în legătură cu inima avem și simțirea, și parcă sentimentele le simțim în „inima de carne”. Noi știm că Dumnezeu își face „lăcaș” în inimă și deși simțim că locul lui Dumnezeu este în inimă, de fapt „sălașul” Lui este în „cel mai adânc și mai lăuntric loc” al nostru (Părintele Teofil Părăian).
În duhul acestei necuprinse taine, Părintele Arsenie Papacioc spunea că inima este „adâncul cel mai adânc”, cel mai profund dintre toate organele noastre pe care le avem. Pentru că inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta şi El în ea, de aceea nu este ca orice organ.
„Inima asta, pe care o avem noi şi bate şi punem mâna pe ea, este un simbol al inimii”. De fapt adevărata inimă este „dincolo de ea”. Este inima care are o „profunzime dincolo de conştiinţă”, care poartă în adâncul ei acel „punct extraordinar”, pe care l-a făcut Dumnezeu „chip şi asemănare”, acolo unde Mântuitorul Iisus spune: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23). Inima de duh este „chipul şi asemănarea”, nu picioarele sau ochii sau urechile, iar mintea este un „subordonat al inimii”.
Cum ajungem la „inima duhovnicească, adâncul ființei noastre”? Este foarte uşor. Bagă-ţi mintea acolo şi zi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Deci, dacă ai o stare de veselie, de dispoziţie bună, inima se desface şi ea („Ne vorbeşte Părintele Arsenie”, Editura Episcopiei Romanului, 1998, p. 112).
Dar să nu uităm că Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind și mai presus decât orice curățenie, nu intră la întâmplare în „inima murdară și nepregătită”, ci întră în „inima socotită, pregătită și curată”.
Iar pregătirea inimii este aceasta: postul, ostenirea trupului și umilirea. Pentru că, pe de o parte, postul curățeste „trupul postitorului de lucrarea și de materia poftei celei rele”, pe de altă parte ostenirea trupului „mortifică zvâcnirile necuviincioase ale cărnii”, iar smerenia aduce rugăciunea și devine, într-un anume fel, ca o „prevestitoare” a acesteia (Părintele aghiorit „Deznădăjduit”, „Vedere duhovnicească”).
Profesorul de Patrologie și teologul Jean-Claude Larchet vorbește pe larg despre legătura dintre inima duhovnicească și cea trupească. Părinţii Bisericii au cunoscut prin „cercarea lucrului” că între inima duhovnicească şi „inima de carne - principiul vieţii trupeşti”, există o legătură, datorită unirii strânse dintre suflet şi trup. Astfel, „cea dintâi sălăşluieşte în cea de-a doua, şi ce o mişcă pe una o mişcă şi pe cealaltă, chiar dacă inima duhovnicească, prin însăşi natura ei, este liberă şi neatârnată”.
Mintea este una dintre „puterile inimii duhovniceşti”, cea mai însemnată, numită ea însăşi adeseori „inimă” ori, numire încă şi mai potrivită, „ochi al inimii”. Aşadar şi mintea „sălăşluieşte în chip tainic în inima de carne, deşi este netrupească şi liberă”.
Păcatului strămoşesc însă i-a urmat despărţirea dintre minte şi inimă. Aşa se face că „mintea hoinăreşte şi rătăceşte, risipită în mulţimea de gânduri, în afara inimii şi în afară de sine”. Nu trebuie să ne mire lucrul acesta, pentru că mintea, care „prin natura ei sălăşluieşte în inimă”, în mod obişnuit iese din ea prin cele două lucrări ale ei.
Una este „lucrarea raţiunii”, al cărei organ e creierul, pe care Sfântul Dionisie Areopagitul o numeşte „mişcare în linie dreaptă”. Prin cealaltă lucrare, „circulară şi nerătăcitoare”, care îi este „proprie şi cuvenită”, mintea nu se mai „revarsă în afară”, ci, dimpotrivă, „intră în ea însăşi”, se întoarce „acasă” rămânând în inimă, lecuindu-se astfel de obişnuita ei răspândire în afară.
Rugăciunea corespunde acestei a doua lucrări a minţii, care nu se poate săvârşi dacă cea dintâi nu încetează. Mintea trebuie „adunată din rătăcirea ei pe afară şi adusă în lăuntru”, adică, altfel spus, mintea trebuie „silită să intre în inimă și ținută acolo”.
Folosindu-se de această metodă a Părinţilor, întemeiată pe tainica legătură dintre „inima de carne” şi cea duhovnicească, cel care se roagă ajunge în chip minunat „să închidă netrupescul în casa trupească”, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul (Jean-Claude Larchet, „Acesta este trupul meu...”, Editura Sophia, București, 2006).
Părintele Gheorghe Ghelasie identifică inima noastră cu un „abis necuprins”, locul unde se dezvoltă toată viaţa noastră duhovnicească şi totodată, „câmpul luptei duhovniceşti”. Inima omului este şi „centrul fiinţei” (inima duhovnicească) şi „organ anatomic” (inima trupească). În interiorul ei are loc comuniunea şi unirea cu Dumnezeu. Dar, pentru a intra în Împărăţia cerurilor dinlăuntrul nostru (Luca 17, 21), trebuie să avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inimă.
Mintea este „ochiul sufletului”, iar inima este „centrul făpturii şi al lumii duhovniceşti”. Prin Taina Sfântului Botez, satana este scos afară din suflet, iar harul se sălăşluieşte în adâncul inimii.
Inima este „sălaşul capacităţii raţionale a omului, primul organ raţional al trupului”, unde Dumnezeu se revelează ca Iubire şi Lumină.
Potrivit învăţăturii patristice, inima duhovnicească se află în inima trupească. Când mintea se întoarce din împrăştiere, găseşte întâi inima trupească, apoi intră în adâncul ei, adică în inima duhovnicească.
Nu „nevoinţa în sine” este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci „inima înfrântă şi smerită şi atenţia de fiecare clipă”, adică „prezenţa continuă” a lui Dumnezeu în viaţa noastră (Părintele Arsenie Papacic).
Închei cu mărturisirea Părintele Sofronie Saharov, ucenicul și biograful Sfântului Siluan Athonitul, a cărui cuvânt exprimă de la sine tainica întrepătrundere dintre inima duhovnicească și inima trupească: „Uneori am suferit de o durere în piept de la loviturile inimii. Inima mea se topea ca o ceară. Atunci însă doctorul mi-a făcut o electrocardiogramă şi mi-a zis: <<Ai inima unui copil mic>>. Uneori inima loveşte tare, ca şi cum s-ar sparge, dar nu păţeşte nimic”.
Acest adevăr este cunoscut în mod special de cei care lucrează cu smerenie și binecuvântare rugăciunea minții în inimii.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Fiule, da-mi inima ta
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Inima in Marele Post - Sfantul Nicolae Velimirovici
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Capela din Bran - Inima Reginei Maria
Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania -
Inima si Ratiunea
Publicat in : Religie -
Inima curata strabate cerul si iadul
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.