Puterea asupra creaţiei conferită de Dumnezeu omului nu este nelimitată.
Omul, în principiu, se poate folosi de toate cele create, dar pentru nevoile sale reale, cele ce-i sunt, adică, cu totul necesare.
Dumnezeu îi dă omului plantele ca să se hrănească, dar aceasta nu face din om un consumator şi un exploatator. Omul primeşte plantele în dar drept hrană, nu pentru a se folosi de ele în mod nelimitat (cf. Facerea 1,29-30).
Puterea asupra animalelor dăruită omului de Dumnezeu nu este deloc nefirească, dimpotrivă, nefiresc ar fi ca animalele să stăpânească asupra omului.
Dar nicăieri nu se spune că omul ar fi primit de la Dumnezeu puterea de a se folosi de ele în chip samavolnic, de a face negustorie, şi nici chiar de a se hrăni cu ele.
Textul biblic arată că omul şi animalele primesc verdeaţa şi roadele arborilor drept hrană (.Facerea 1, 29-30), şi nici vorbă de hrănirea cu carne de animal.
Vegetarianismul se arată ca rânduială pentru starea paradisiacă, ceea ce confirmă faptul că el va fi iarăşi rânduială pentru monahii ortodocşi, care se nevoiesc să regăsească duhovniceşte starea din Rai, şi la care se revine în vremea posturilor (care, în Biserica Ortodoxă, ţin mai mult de o jumătate de an), postul fiind, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, „chipul vieţuirii omului în Rai”.
Puterea de a stăpâni animalele dată omului, este mai ales o putere de ordonare, de bună rânduire, după cum sugerează Sfântul Vasile cel Mare şi după cum se vede din frescele în care este înfăţişată viaţa din Rai. Dacă în unele traduceri citim „să le stăpâniţi”, în altele se spune să „aveţi autoritate” asupra lor, să le guvernaţi, ceea ce are încă şi mai mult un înţeles de putere spirituală. Această interpretare este confirmată de acest alt pasaj:
„Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice” (Facerea 2,19-20).
Această aptitudine de a numi făpturile corespunde unei anumite ştiinţe spirituale referitor la ele, care permite cunoaşterea însuşirilor lor şi a legilor care le cârmuiesc natura, dar şi unei puteri spirituale asupra lor. Potrivit modului de a gândi al societăţilor tradiţionale (care primeşte o îndreptăţire filosofică în dialogul Cratylos al lui Platon), există o legătură firească între nume şi cele numite, iar a cunoaşte numele unui lucru înseamnă, într-un anume fel, a ţi-l însuşi şi a-l stăpâni cu ajutorul minţii. Sfântul Maxim Mărturisitorul va merge încă şi mai departe în această înţelegere spirituală, considerând că numele date creaturilor corespund raţiunilor (logoi) lor, adică esenţei lor spirituale, definită în raport cu Dumnezeu, Cel Care este principiul/originea şi finalitatea/sfârşitul lor, sau voinţei cele bune a lui Dumnezeu - sau planului dumnezeiesc - care se exprimă în ele (vom reveni asupra acestui aspect).
Alţi Sfinţi Părinţi relativizează încă şi mai mult şi văzând in aceasta puterea lăuntrică a omului asupra propriei sale animalităţi. De pildă, Sfântul Ambrozie spune că:
„Vieţuitoarele câmpului şi zburătoarele cerului |...] sunt pornirile noastre iraţionale, pentru că fiarele ar prezenta diversele patimi ale trupului, fie mai turbulente, fie chiar şi mai domoale. Iar zburătoarele cerului ce altceva socotim că sunt decât gândurile deşarte, care zboară, aidoma unor păsări, în jurul sufletului nostru şi-l poartă, printr-o mişcare variată, când încoace, când încolo?”
Aflăm de asemenea la Origen şi la Sfântul Vasile cel Mare multe tâlcuiri ample în acest sens.
Dacă revenim la înţelesul material, putem constata că diverse texte din Sfânta Scriptură arată că, deşi plantele şi animalele sunt puse sub autoritatea omului, Dumnezeu este adevăratul lor posesor şi singurul lor stăpân. Cum citim în Deuteronomul 10,14: „Iată, al Domnului Dumnezeului tău este cerul şi cerurile cerurilor, pământul şi toate cele de pe el”; sau în Psalmul 23, 1: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui”; sau în Cartea lui Iov 12, 10: „In mâna [tr. fr.: puterea] Lui El ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri”.
Ca o confirmare a acestui lucru, vedem că omul este chemat să se folosească în chip euharistie de roadele naturii, să-I redea, adică, lui Dumnezeu, prin rugăciunea
de mulţumire, darurile primite de la El, după cum auzim rostindu-se la Sfânta Liturghie: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.”
In orice caz, omul se cuvine să se folosească de cele create în mod raţional şi cuvenit, ceea ce ni se arată prin porunca dată primilor oameni de a nu gusta din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, care instituie pentru om o limită etică şi spirituală în felul în care priveşte creaturile. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul cugetă că porunca dumnezeiască îl opreşte pe om de la o desfătare simţuală de cele create, luând aminte numai la chipul lor văzut, pentru ca el să se poată menţine într-o legătură contemplativă cu acestea. Atunci când omul a încălcat porunca, şi numai atunci, viziunea sa asupra creaturilor şi felul în care se va folosi de ele s-au schimbat radical, şi el va face din ele simple mijloace de satisfacere a patimilor pe care păcatul le va tot spori în el.
JEAN-CLAUDE LARCHET
FRAGMENT DIN CARTEA "FUNDAMENTELE SPIRITUALE ALE CRIZEI ECOLOGICE", EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "FUNDAMENTELE SPIRITUALE ALE CRIZEI ECOLOGICE"
-
Cuvant la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci
Publicat in : Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci -
Ganduri despre om
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.