Despre facerea omului de către Dumnezeu s-au spus suficient de multe, ca să știm cine suntem și încotro ar trebui să ne îndreptăm.
Cunoaștem, bunăoară, că Dumnezeu l-a făcut pe Adam cu sfintele Sale mâini, după chipul şi asemănarea Lui. Cât despre slava protopărintelui nostru, iată ce zice Sf. Efrem Sirul:„Iar când îngerii au văzut înfăţişarea plină de slavă a lui Adam au fost adânc cutremuraţi de frumuseţea acesteia. Căci au văzut înfăţişarea chipului său arzând cu strălucire plină de slavă asemenea soarelui, iar lumina din ochii lui era ca lumina soarelui, iar înfăţişarea trupului său, ca scânteierea cristalului”.
Avem chipul lui Dumnezeu pecetluit în noi, de aceea se naște de la sine întrebarea, după căderea omului în păcat: cât de departe sau de aproape suntem de identitatea noastră adevărată, cea de fii ai lui Dumnezeu, nu ca distanță propriu-zisă sau ca „trepte” duhovnicești, ci ca înaintare pe Cale și în același timp comuniune personală cu Dumnezeu.
Filosoful Constantin Noica are un cuvânt interesant potrivit căruia, dintre toate creaturile lui Dumnezeu, omul e singurul care nu se „coace” niciodată. Adică nu există „maturitate”, doar tinereţe. O tinerețe care ar însemna ceva, dacă ar rămâne „ingenuă”. Pentru societate însă, imaturitatea e un dezastru, de aici conflictele, catastrofele, și toate celelalte urmări ale faptelor unor oameni „necopţi” la minte („Carte de înţelepciune”).
Să ne aducem aminte de ceea ce spunea Sf. Apostol Pavel: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (I Co. 13, 11).
Ca oameni maturi, adică cu mintea „întreagă”, ar trebui să știm că orice schimbare în viața personală, precum și în relația cu ceilalți, care nu ne îmbogățește spiritual și nu ne face mai buni, e sub semnul întrebării. Pentru că vedem oameni care se laudă cu experiențele lor de viață, și care au rămas la același nivel de cunoaștere și înțelegere, care nu s-au schimbat aproape deloc în interior, nici măcar nu s-au civilizat.
Împlinirea omului nu stă în posibilitatea firii de a se înmulți ca specie, de a agonisi bunuri materiale, de a dobândi cunoștințe ori faimă, ci de a ne îmbogăți în VIRTUȚI, comoara cea mai de preț pe care o lăsăm moștenire celorlalți.
Și Adolf Hitler a scris o „filă” în istoria umanității, însă una „însângerată”. Și el are urmași, mulți dintre ei care și-au schimbat numele pentru a scăpa de „stigmatul răului” pe care l-au moștenit. Pentru că întotdeauna numele oricărui om va fi asociat și identificat cu faptele sale, și așa va rămâne în memoria posterității. Numele lui Hitler, ca și al altor mulți lideri, conducători..., este în continuare pomenit, dar nu pentru merite, ci ca exemplu negativ, pentru ca lumea să nu mai repete greșelile trecutului. Și așa vor rămâne mulți dintre cei care au impresia că „scriu” istorie.
E destul de ușor să înțelegem ce înseamnă „a fi” și „a avea”. A avea, de cele mai multe ori, e doar o trebuință a naturii umane, care poartă bineînțeles binecuvântarea lui Dumnezeu: o familie, hrană, îmbrăcăminte, o casă, un loc de muncă, o mașină...
A fi e totuna cu a iubi, cu a dărui, cu a ajuta, cu a spune o vorbă bună, cu a ierta, cu a fi om cu bun simț, cu a crede, a nădăjdui, cu a te bucura sincer..., cu a fi „lumina lumii” (Matei 5, 14).
A fi înseamnă să fim oameni „vii”, oameni care sporesc în virtuți lăuntrice și în fapte bune, prin har și efort personal susținut, având drept țintă asemănarea cu Dumnezeu: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
Acesta este adevăratul „eu”, persoana cu toată „bogăția” și frumusețea sufletească, încununată cu strălucirea faptelor credinței, nicidecum „egoul” legat de aspectul cantitativ al vieții: cont bancar, mașină, telefon, laptop, vilă, funcție, diplome..., garderoba soției ori școlile „înalte” pe care le urmează copii..., laudele celor din jur...
Omul este ceea ce devine! Asta înseamnă că sunt ceea ce sunt acum, nu ceea ce am fost, sau ce vreau să fiu. Așa cum spun și asiaticii: contează ce ești „acum și aici”. Iar „acum și aici” pot fi un preacurvar, deși mă laud cu o familie „frumoasă”; un hoț, deși mulți mă știu ca un om care a reușit în afaceri; un „bun” creștin, de ochii lumii, „croit” pentru avantaje personale și slavă deșartă...
Încercăm să părem și să fim „altcineva” decât cine suntem cu adevărat. Pentru că lipsa calităților și a virtuților ne obligă să compensăm „golul” interior cu o imagine falsă, exterioară, una depersonalizată, cu acțiuni și fapte care nu au suport și nici rezonanță lăuntrică.
Viața personală ne dă însă de fiecare dată de gol, arătând celorlalți adevărata noastră față, pentru că Dumnezeu nu se lasă mințit.
Și în ce voi fi găsit, în aceea voi fi judecat! Nu vom avea nicio „circumstanță atenuantă” pentru faptul că avem familii, copii, nepoți, case, școli absolvite, preocupări spirituale, cărți scrise, biserici zidite... Toate acestea nu valorează mai nimic înaintea lui Dumnezeu, cât timp nu am învățat să fim oameni, să ne exprimăm și să trăim ca Oameni Adevărați.
Omul trebuie să învețe să fie om, inclusiv să iubească. „Pentru că niciun om nu devine om prin dezvoltare biologică, ca pisica. Pisica poate fi crescută de o doamnă, şi ea se va purta ca o pisică şi nu ca o doamnă. Omul, însă, dacă va fi crescut de capre, se va purta ca o capră. Deci omul învaţă să fie om” (Maica Siluana Vlad).
Instinctul semănat de Dumnezeu în firea animalelor a rămas neatins, pentru că ele nu au păcătuit. Omul, prin căderea în păcat, s-a despărțit de Dumnezeu și din acest motiv inima i s-a împietrit, adică a devenit „nesimțitor”, rațiunea i s-a întunecat, iar instinctele firești i s-au pervertit. De aceea omul a ajuns mai jos decât dobitoacele. Câte animale își ucid puii, așa cum o facem noi oamenii?
Iar după cugetele și gândurile pline de răutate și de viclenie, și după faptele rele, omul se aseamănă tot mai mult vrăjmașului său de moarte, diavolul. Din nefericire, pentru noi toți, sunt tot mai multe cazuri în care îl întrecem pe diavol în inventivitate, în diversificarea și „rafinarea” plăcerilor omorâtoare de suflet și trup.
Cuvântul unor Părinți ai Bisericii noastre ar trebui să ne dea ceva „fiori”, care să ne scoată din amorțeală, și să ne determine să ne gândim serios la ceea ce înseamnă a merge pe calea asemănării cu Dumnezeu. Deoarece s-a spus că oamenii din vremurile de pe urmă vor ajunge „asemenea dracilor”. Deci se va trece pe o nouă treaptă a „involuției” umane, de la „îndobitocire” la „îndrăcire”, când vor zice că sunt „înţelepţi”, deși au ajuns aproape toți „nebuni” (Rm. 1, 22).
Este cuvântul Apostolului Neamurilor, Sf. Pavel: „Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă; aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Rm. 1, 28-32).
Aici a ajuns omul chemat de Dumnezeu să fie asemenea Lui în virtuți, în bună purtare și viață cuminte, în fapte bune, în iubire și dăruire de sine...
E dovada și expresia celei mai mari obrăznicii și nesimțiri a omului față de Dumnezeu, care depășește cu mult faza „homo homini lupus est” (omul este lup pentru om).
Să ne gândim că omul a fost creat ca să „duhovnicească” şi să „poetizeze cosmosul” (Părintele Nicolae Steinhardt), să devină dumnezeu după har, să ajungă „la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).
Aici ajung însă puțini credincioși, și foarte puțini dintre cei cu poziții sociale înalte, cu titluri academice, pentru că, așa cum spune Părintele Arsenie Papacioc, aceștia cu greu pot fi „oamenii lui Dumnezeu”. Pentru că pe ei îi slăvește lumea; dar dacă nu-l va slăvi Dumnezeu pe om, slava oamenilor nu este nimic (Avva Sisoe).
Tot cei trăitori întru Hristos rămân, adică „oamenii care își pun probleme mari...” (Părintele Arsenie Papacioc).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Sfanta Treime si creatia in gandirea Parintilor Bisericii
Publicat in : Dogma -
Creatia din nimic
Publicat in : Lumea vazuta -
Originea omului
Publicat in : Lumea vazuta -
Dumnezeu Cuvantul, sfinteste creatia prin cuvantul si fapta Sa omeneasca si a omului
Publicat in : Dogma
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.