Prolog

Mila (εΰσπλαγχνία, ή - o eisplaghnia; θείω ελέω - Teios Eleos = Mila lui Dumnezeu; slv. milu) - este un sentiment care izvorăşte din înţelegerea suferinţelor, a durerilor semenilor noştri (şi a tuturor făpturilor neajutorate) şi care au nevoie de ajutorul nostru. Concretizarea milei este fapta, este forma de ajutorare; „Parabola samarineanului milostiv”, după cum se precizează şi în titlu, a fost spusă de Mântuitorul Iisus Hristos cu scopul de a ilustra cum trebuie să se manifeste acest sentiment, care numai însoţit de faptă îşi dă adevărata măsură: mila creştină nu umileşte şi nu minimalizează personalitatea celui care ne-a inspirat mila. Este starea pe care o trăim fiecare dintre noi, care ne rugăm lui Dumnezeu să se îndure de noi, să ne poarte de grijă, este rugăciunea nelipsită din Sf. Liturghie: „Doamne miluieşte”, este rugăciunea isihastă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!” Aşa cum mila Iui Dumnezeu, pe care orice om credincios, din orice religie, o cere, fără a se simţi umilit şi Dumnezeu o arată faţă de om, fără a-l umili, aşa trebuie să fie şi mila oamenilor, a unora faţă de alţii. Cei milostivi vor avea, la rândul lor, parte de mila şi îndurarea lui Dumnezeu, aşa cum spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Predica de pe munte: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7).
Sursa: Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, „Dicţionar de cunoştinţe religioase”, Editura „Andreiana”, Sibiu, 2010.

Rolul și rostul milosteniei

În creştinism, milostenia este definitorie pentru viaţa credincioşilor în perspectiva mântuirii. Învăţătura de credinţă defineşte milostenia ca „faptă a îndurării creştine” care „îşi are izvorul în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Ea se face văzută prin ajutorarea cu cele materiale şi cu cele sufleteşti a semenilor noştri aflaţi în nevoi, necazuri şi supărări”.

Dumnezeu Se milostiveşte de noi în toate zilele vieţii noastre, de aceea şi noi trebuie să fim milostivi cu semenii noştri. Mai ales că faptele milei creştine reprezintă criteriul determinant pentru dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Modul în care trebuie să facem milostenie ne învaţă Domnul nostru Iisus Hristos: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 2-4). Iar tot Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi fericeşte pe cei milostivi în predica de pe munte: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Cel mai cunoscut exemplu de milostenie este cel dat de Iisus Hristos prin Pilda samarineanului milostiv, care vine în ajutorul omului căzut între tâlhari şi-l salvează de la moarte ducându-l în casă de oaspeţi, unde a purtat grijă de el (Luca 10, 30-37).

Despre milostenie, Părintele Iosif Vatopedinul ne spune că este „dragostea făptuitoare” şi „nu se limitează în funcţie de loc sau de timp”, pentru că se face „tuturor toate”.

Însă milostenia cea mai mare este împărtăşirea Cuvântului lui Dumnezeu tuturor oamenilor, după cum arată arhimandritul Epifanie Theodoropoulos: „Mai mare milostenie decât toate este a-i oferi cuiva pe Însuşi Domnul nostru”.

Îl oferim pe Domnul nostru Iisus Hristos tuturor oamenilor prin propovăduirea Evangheliei Sale şi mai ales prin Jertfa Euharistică săvârşită în cadrul fiecărei Sfinte Liturghii. Deci, cea mai mare milostenie este să-L împărtăşim pe Domnul nostru Iisus Hristos tuturor oamenilor pentru a-i aduce pe toţi la mântuire.

Ce este milostenia?

Milostenia este cea mai simplă cale prin care omul poate face să se reverse asupra lui milele lui Dumnezeu cele bogate. Este o cale atât de simplă, pentru că nu ni se cere să dăm mult, ci puțin din puținul nostru. Pentru puținul oferit din inimă, primim infinita milostivire a lui Dumnezeu. „Oamenii fac milostenie ca oameni și obțin în schimb milostenia de la Dumnezeul universului. Milostenia omenească și cea dumnezeiască nu sunt egale: între ele există o distanță atât de mare, precum este între răutate și bunătate”, ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur.

Lumea în care trăim astăzi ne oferă, uneori, un tablou dezolant al umanității: oameni sărmani la fiecare colț de stradă, stând în frig, în ploaie sau în arșiță, implorând mila noastră, bătrâni gârboviți, sfârșindu-și zilele în aziluri sau, alteori, în singurătatea căminului lor, neștiuți de nimeni, bolnavi care își caută sănătatea prin spitale, cheltuindu-și tot avutul în speranța vindecării, oameni debusolați, fără nici o perspectivă, lipsiți chiar și de speranța că vor putea schimba ceva în viața lor.

Aceasta să fie, oare, lumea pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu și în care vrem să trăim? Cu siguranță, nu! Ea nu trebuie să fie așa și de noi depinde, în mare măsură, să fie altfel. Tabloul de mai sus este, se înțelege, expresia hiperbolizată a unei lumi total dezumanizate de lipsa iubirii milostive, ceea ce, evident, nu este cazul. Totuși, merită să tragem un semnal de alarmă asupra unui fenomen care este, tot mai mult, asociat cu lipsa milosteniei, și anume: indiferența.

Deși se invocă mereu posibilitățile materiale reduse, nu aceasta este principala cauză a neîmplinirii faptelor de milostenie, ci nepăsarea. Nepăsarea pare că ne acaparează pe tot mai mulți. Nu ne mai interesează ce se întâmplă la un pas de noi, nu ne mai sensibilizează suferința aproapelui, rămânem surzi și orbi la nevoia celuilalt; totul este pentru noi și despre noi.

Sfinții Părinți ne îndeamnă să practicăm milostenia permanent, în orice împrejurare a vieții noastre. Sfântul Grigorie Teologul atrage atenția asupra ispitei de a amâna milostenia: „Să nu zici: Mă voi întoarce și mâine o să te ajut! Să nu treacă timp între hotărârea și fapta ta de binefacere. Binefacerea, de fapt, nu îngăduie amânare”.

Chipurile de a milui sunt, cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, felurite, după cum felurite sunt și nevoile aproapelui nostru. Unii au nevoie de hrană, de îmbrăcăminte, de vindecare trupească, dar cei mai mulți au nevoie de înțelegere, de alinare, de iertare, de îmbărbătare. Către toți aceștia trebuie să se îndrepte faptele milei trupești și sufletești.

Ce presupune milostenia ne-a arătat Însuși Mântuitorul Iisus Hristos în Pilda samarineanului milostiv: aplecarea concretă spre cel aflat în nevoi, purtarea de grijă față de el. În zilele noastre, din păcate, milostenia rămâne, de cele mai multe ori, ceva exterior. În era digitală, milostenia se face și ea online. Ne-a devenit foarte familiară metoda de a ajuta pe cineva prin donarea unei sume de bani într-un cont deschis în acest sens sau, efectiv, prin distribuirea poveștii lui pe rețelele de socializare. De câte ori însă ne-am interesat cine este cel pe care vrem să-l ajutăm și dacă ajutorul nostru i-a și folosit? Fără să conștientizăm, îl transformăm pe cel aflat în dificultate din semenul nostru într-un abstract „caz umanitar”. Și chiar dacă mutăm discuția în sfera concretă, și acolo vedem că milostenia nu mai comportă o implicare directă în viața celui miluit. Câți dintre noi cunoaștem măcar numele sărmanului din colțul străzii? Câți știm istoria vieții lui? Cum a ajuns pe stradă? Ce probleme are și, mai ales, câți încercăm să-l ajutăm să le depășească? Cei mai mulți - dacă nu-l certăm sau nu-l judecăm - ne limităm la a-i întinde, într-un mod la fel de impersonal, un bănuț, convinși fiind că, prin aceasta, ne-am îndeplinit datoria de buni creștini.

Desigur, și acest tip de milostenie este folositor. Știm aceasta și din îndemnul Sfântului Grigorie Teologul: „Să ascundeți milostenia în sânurile săracilor, că aceștia se roagă pentru voi”.

Cel care face milostenie, chiar și de ar rămâne necunoscut, va fi purtat mereu în rugăciunea celui miluit. Dar adevărata milostenie presupune o cercetare, o deschidere și o preocupare pentru aproapele nostru. De aceea Didahia recomandă: „Să asude milostenia în mâinile tale, până cunoști pe cel căruia dai”. Acest criteriu ne-ar feri și de riscul de a da milostenie celui care nu are neapărată nevoie, celui leneș sau viclean, care face din infirmitatea trupului prilej de neguțătorie, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare.

Iubirea milostivă este un atribut dumnezeiesc prin excelență, iar cei care o practică se aseamănă lui Dumnezeu. „Minunată și plăcută lui Dumnezeu - spune Sfântul Chiril al Alexandriei - este milostenia, fiind potrivită sufletelor evlavioase. Fiți milostivi, zice Tatăl vostru care este în Ceruri”. De aceea, Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a fericit pe cei milostivi, făgăduindu-le că vor fi ei înșiși miluiți (cf. Matei 5, 7).

Epilog - Scopul milosteniei

Drept urmare, milostenia este cea mai simplă cale prin care omul poate face să se reverse asupra lui milele lui Dumnezeu cele bogate.

Pe cât de simplă este însă această cale, pe atât de anevoioasă poate deveni dacă nu înțelegem că esența milosteniei constă nu în îndeplinirea cu scrupulozitate a unei porunci, în vederea răsplății viitoare, ci în folosul concret pe care fapta noastră îl aduce aproapelui. Milostenia este virtuoasă întrucât ne pune în legătură cu cel de lângă noi, care este și el chip al lui Dumnezeu și, prin el, cu Tatăl cel Ceresc. Mântuirea noastră însăși, deși este un act individual, se împlinește numai în comuniune, o comuniune de iubire în care unul oferă și celălalt primește și în care cel care oferă devine și el, la un moment dat, cel care primește.

Nici vântul, nici soarele nu sunt bune oricând, ci doar atunci când avem nevoie de ele: soarele ne bucură într-o zi geroasă, iar o adiere de vânt ne mângâie într-o zi prea călduroasă. Altminteri, oamenii mor și de prea mult vânt, așa cum mor de prea mult soare.

Ca și căldura, ca și o adiere răcoroasă, milostenia se împlinește atunci când ajunge în mâinile care cu adevărat au nevoie de ea. Oamenii bogați își fac adeseori daruri scumpe între ei, dar bucuria unui sărac pentru o haină purtată este incomparabil mai mare.

Cu alte cuvinte, milostenia adevărată umple de bucurie sufletul celui care dă chiar mai mult decât a celui ce primește, pentru că mai fericit este a da decât a lua. Iar dacă dăm unui om nemulțumitor, ni se amărăște inima, pentru că omul nemulțumitor amărăște totul în jur.

Altfel spus, milostenia este o stare de suflet, nu contabilitate. Există oameni care împart daruri și bani cu regularitate, dar nu au învățat să fie milostivi. A fi milostiv nu înseamnă a împărți lumea în săraci și bogați, în orfani și celebrități. Nu există în lume oameni speciali față de care să ne manifestăm milostenia: milostenia îi vizează pe toți. Și cel sărac, și cel bogat au nevoie de milostenie în egală măsură, doar ceea ce le putem oferi este diferit. Până la urmă, nu dăm bani, nici mâncare, nici haine, ci ne dăruim pe noi înșine. Viața nu trebuie să fie alcătuită din zile în care facem donații la o casă de copii, cu poze aferente pentru FB și restul zilelor suntem răutăcioși, aroganți, răzbunători cu oamenii pe care îi considerăm nevrednici de milostenie, asemeni nouă.

Există oameni care au donat milioane de euro către case de copii, dar nu cunosc numele nici unui copil din acea casă, dar există o femeie de serviciu, sau un portar, sau un șofer care îi strigă ori de câte ori îi vede pe nume, într-un ceas de mare tristețe, iar noi știm că a fi strigat pe nume, într-un ceas de mare tristețe, este cel mai minunat lucru ce ni se poate întâmpla, cea mai mare milostenie.

V-ați gândit vreodată ce rost mare au străinii în viața noastră? Cât de important este să fim milostivi și așezați la vorbă cu străinii: niciodată nu știi cu cine vorbești, pe cine mâhnești și ce va însemna asta în viața lui. Cu ai tăi te mai împaci, dar pe străin nu-l mai vezi și rămâi în amintirea lui așa rece, rău, supărăcios. Să rămânem buni în amintirea străinului care trece prin viața noastră!

Sursa: Din Ieromonah Savatie Bastovoi, Cartea despre femei, Editura “Cathisma”, 2015.

Concluzii și încheierea

Așadar, prin milostenie ne dovedim toţi un trup, ne simţim în unitate, în comuniune, depăşim ceea ce în mod obişnuit acordăm numai fraţilor, rudelor, vecinilor, oricând până la transfigurarea tuturor în rudenii spirituale, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Tot el ne încredințează de faptul că prin milostenia creștină, datorită comuniunii, când dăm, de fapt primim, ne dăm nouă, ne trimitem comoara în cer. „Fără a lăsa să se piardă aici pe pământ bogăţiile noastre, le vom lua cu noi părăsind lumea, dacă am ştiut să le schimbăm în valori sigure depunându-le în mâinile săracilor”.

Altminteri, scopul milosteniei, al renunțării la o parte din câștig, este de a-l face pe cel pătimaș să nu mai prețuiască atât de mult materia, să-și dezlipească inima de ea și să se apropie de Dumnezeu. Astfel omul își schimbă reflexele egocentrice de a aduna și strânge în favoarea propriei persoane, în reflexe jertfelnice de a se dărui pe sine în iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu și semenilor.

Celor ce vor împlini faptele milosteniei, Dumnezeu le va ierta păcatele, la judecata de apoi după cum spune Sfântul Apostol Iacov: „Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă și mila biruiește în fața judecății” (Iacov. 2, 13).

Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera (II Cor. 9, 6). Dacă vreun om vine şi cere milostenie şi eu îi dau cu tristeţe ceea ce cere, atunci eu semăn „cu zgârcenie”. Când dau milostenie, să o dau de dragul lui Iisus Hristos şi cu bucurie.

A fost odată un om bogat şi foarte aspru. Într-o zi s-au adunat câţiva săraci şi discutau care dintre ei va reuşi să smulgă o milostenie din mâna acelui om aspru. Aşadar, unul dintre săraci i-a dat târcoale bogatului mult timp şi i-a cerut insistent să-i dea ceva de milostenie. Şi atât de tare s-a supărat bogatul, încât atunci când slujitorii lui scoteau pâinile din cuptor, a luat o pâine şi cu mânie i-a aruncat-o săracului drept în faţă.

Acea pâine a fost motivul pentru care s-a pogorât asupra bogatului mila lui Dumnezeu, fiindcă, după două zile căzând în boală grea, a avut un vis în care se vedea pe sine în situaţia de a da socoteală pentru faptele lui. I-a văzut pe demoni cum puneau faptele lui rele pe un taler al unei balanţe, iar pe îngeri cum nu găseau nimic altceva să pună în taler ca să echilibreze balanţa decât acea pâine pe care i-a aruncat-o în faţă săracului.

De aceea, îndată ce s-a făcut sănătos, nu numai că şi-a împărţit toată averea săracilor, dar s-a şi vândut pe sine pe ascuns rob, iar banii i-a dat milostenie. Pe când lucra la stăpânul său, un aurar din Palestina, puţin i-a lipsit să fie recunoscut de apropiaţii lui, de aceea vrând să plece din casa stăpânului său, i-a poruncit portarului care era surd şi mut ca în numele lui Iisus Hristos să deschidă poarta. Şi îndată – o, minune! – portarul a fost vindecat şi i-a deschis. Aşadar, plecând de acolo, şi-a petrecut restul vieţii cu sfinţenie şi s-a învrednicit de Împărăţia cerurilor.

Relatarea în cuvinte simple a Stareţului se referă la viaţa Cuviosului Petru Vameşul care, pe vremea împăratului Iustinian, a fost patrician şi guvernator al întregii Africi. Biserica noastră l-a aşezat în cetele sfinţilor, fiind prăznuit în ziua de 20 ianuarie.

Sursa: Fragment extras din cartea: „Lumină lină și tainică în negura zilelor noastre. Starețul Gherman Stavrovouniotul”.

Aşadar, ca o concluzie finală a celor enumerate mai sus, trebuie realizat/conştientizat faptul că taina „ajutorării aproapelui” este în acelaşi timp taina libertăţii şi mântuirii noastre.

Fiecare persoană aflată în suferinţă şi în nevoi, perceput şi abordat cu ochii cei mult milostivi ai lui Iisus Hristos şi în iubirea Sa, descoperă faptul că aproapele nostru rămâne pentru fiecare dintre noi cel mai mare obstacol în calea mântuirii nostre, a realizării deplinei comuniuni.
În acest context, putem sugera, fără nici un fel de rezervă că acţiunea filantropică, social-misionară a Bisericii este o lucrare duhovnicească, iar viaţa duhovnicească este un izvor de iubire sfântă pentru această lucrare evangelică a Bisericii!...

Stelian Gomboş

• Cum pot creste faptele bune
  Publicat in : Pilda zilei
• Faptele bune
  Publicat in : Credinta
• Unde cresc faptele bune
  Publicat in : Pilda zilei
• Faptele bune in invatatura ortodoxa si catolica
  Publicat in : Dogma
• Credinta si faptele bune
  Publicat in : Hristos