Sinedriul

 

Traditia rabinica, bazandu-se pe Num 11, 16-17; 24-25, atribuia lui Moise fondarea Sinedriului. Nu se poate, insa, stabili nici o legatura intre adunarea celor 70 de batrani, de care ne vorbeste cartea Numeri, si Sinedriul, despre care ne vorbeste Noul Testament. E posibil ca in timpul dominatiei persane arhiereul sa fi fost ajutat de un consiliu pentru rezolvarea chestiunilor de ordin religios si financiar. In orice caz, existenta unui astfel de consiliu este atestata in epoca lui Antioh cel Mare (223-187 i.H.

); membrii acestuia apartineau aristocratiei sacerdotale. Sub Alexandra (76-67 i.H.), in acest consiliu au intrat multi carturari laici. In timpul lui Hircan al II-lea apare pentru prima data numele de sanhedrin; acesta este folosit de Iosif Flaviu pentru a desemna un corp constituit, identic senatului din timpul Seleucizilor si al domnitorilor hasmonei care i-au precedat lui Hircan al II-lea.

 

Autoritatea sinedriului a fost drastic limitata de catre guvernatorul Siriei Gabinius (57-55 i.H.), care a incercat sa introduca si in Iudeea sistemul administrativ roman. Cativa ani mai tarziu, Iuliu Cezar a extins din nou puterea sinedriului asupra intregii tari. Dupa ce a ajuns rege Irod cel Mare a executat o mare parte dintre membrii sinedriului. E putin probabil ca institutia a putut functiona in timpul domniei lui. Nu stim cum s-a reconstituit sinedriul dupa moartea lui Irod. Cert este ca sub procuratori puterea sinedriului a fost extinsa, guvernarea interna a tarii fiind in mainile lui. El era si curtea suprema de justitie a tarii, dar nu mai avea acel jus gladii, adica dreptul de a condamna la moarte. Se pare ca din timpul lui Arhelau (4 i.H. - 6 d.H.) autoritatea civila a sinedriului a fost restransa doar la Iudeea si din acest motiv sinedristii nu aveau putere juridica asupra Domnului atata timp cat ramanea in Galileea.

 

Membrii sinedriului, in numar de saptezeci, se recrutau dintre conducatorii familiilor sacerdotale, dintre batrani, care reprezentau aristocratia laica, si dintre carturari. Ultima grupa, de tendinta fariseica, era cea mai dinamica si cea mai apropiata de popor; celelalte doua reprezentau curentul saducheic. Presedinte al sinedriului era arhiereul in functiune. Astfel procesul Mantuitorului a fost condus de Caiafa, iar procesul Sf. Apostol Pavel de Anania, arhierei in functiune in epocile respective.

 

In Noul Testament cuvantul sinedriu, in special cand este folosit la plural (Mt 10, 17; Mc 13, 9), inseamna "tribunal" (Mt 5:22). Dar in majoritatea cazurilor desemneaza curtea suprema de justitie cu sediul in Ierusalim; aceasta L-a judecat si condamnat pe Domnul (Mt 26, 59; Mc 14, 55; 15, 1; Lc 22, 66; In 11, 47), si in fata ei au fost adusi si s-au aparat Apostolii Petru si Ioan, arhidiaconul Stefan si Sf. Pavel (Fapte 4, 15; 5, 21 si urm.; 6, 12 si urm.; 22, 30; 23, 1 si urm.; 24, 20).

 

Dupa Tosephta' Sanhedrin 7, 1, sinedriul isi tinea sedintele de la jertfa de dimineata pana la cea de seara. Nu se reunea in zilele de sabat sau de sarbatoare. Locul normal de sedinte al sinedriului era asa numita "sala cu pietre slefuite", construita de regele Alexandru Ianeu (103-76 i.H.). Aceasta sala se afla la intrarea in templu dinspre Valea Tyropeum, o parte a sa fiind situata pe solul sacru si o parte spre sol profan: pe usa dinspre templu intrau judecatorii, iar pe cea opusa era introdus acuzatul.

 

Se stie destul de bine cum trebuia sa se desfasoare o adunare de judecata a sinedriului. Presedintele, in mijloc, avea de o parte si de alta, asezati in forma de semicerc (pentru a se putea consulta din priviri) pe membrii sinedriului. La capetele randului era cate un grefier, cel din dreapta trebuind sa adune voturile de achitare a acuzatului, iar cel din stanga pe cele de condamnare; un al treilea grefier, asezat la mijloc, avea sarcina de a controla exactitatea consemnarii voturilor. Dupa ce presedintele enunta chestiunea, aratand pe scurt si precis vina acuzatului, fara a-l prejudicia in vreun fel, erau audiati - cate unul - martorii: mai intai martorii apararii si apoi martorii acuzarii. Martorii trebuiau sa jure ca vor spune numai adevarul. Pentru dovedirea unui fapt era nevoie de cel putin doua marturii la fel. Dupa terminarea rechizitoriului, urma votarea. Judecatorii trebuiau sa fie absolut impartiali. Majoritatea voturilor decidea. In cazurile capitale, nu votau decat cei trecuti de 40 de ani. O sentinta de achitare se putea publica in aceeasi zi, pe cand o sentinta de condamnare trebuia sa astepte pana a doua zi, in acest din urma caz judecatorii urmand a-si petrece ziua in meditatie, post si rugaciune. in acest rastimp, judecatorilor le era permis sa-si schimbe parerea numai in favoarea acuzatului, nicidecum in sens contrar.

 

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc

.