Pentru umilinţă

Dătătorul tuturor bunătăţilor şi izvorul vindecărilor si comoara îndurărilor Tu singur eşti, Dumnezeul Cel bun şi milosîrd. Cel ce dăruieşti de-a pururea cele bune celor ce cer. De vreme ce şi eu însumi m-am împărtăşit adeseori din nemăsuratele vindecări şi dăruirile cele bune care se dăruiesc mie din zi în zi, pentru acestea fără de frică Te rog pe Tine, Hristoase, Dumnezeul Cel nepomenitor de rău, ca să vină peste mine, după obicei, Darul Tău, ca să adune gîndirea mea şi să vindece iarăşi rănile mele cele ascunse. Căci iată, tragerile împrejur şi răspîndirile înnoiesc de-a pururea rănile cele nearătate. Ci Tu însuţi, Îndelung-Răbdătorule, Care vindeci totdeauna cu darul şi cu îndurările, tămăduieşte ca un Milosîrd desele neputinţe ale mele, ale păcătosului. Iar eu, plăţi pentru vindecări nicidecum nu am putut să-Ţi dau Ţie, Stăpîne; pentru că vindecările Tale de unde au preţ? Că nici cerul, nici pâmîntul nu pot să dea răsplătiri vrednice pentru vindecările Tale - iar vindecările bunătăţii Tale sînt îndurările Tale cele multe - fiindcă nu se pot vinde tămăduirile cele cereşti şi sfinte, căci nu au preţ. Şi prin lacrimi le dai pe dînsele, Mîntuitorule, şi prin plîngere amară le dăruieşti pe dînsele tuturor. Cine oare nu se va minuna? Cine oare nu se va spăimînta? Şi cine nu va binecuvînta multa milosîrdie a bunătăţii Tale, Mîntuitorul sufletelor noastre, că binevoieşti a primi lacrimi în loc de plată, pentru vindecările Tale?

O, putere a lacrimilor, pînă unde ai ajuns!? In însuşi cerul cu multă îndrăzneală intri fără de opreală! O, putere a lacrimilor, că rînduielile îngerilor împreună cu toate Puterile se bucură totdeauna de îndrăzneala Ta! O, putere a lacrimilor, cum poţi, dacă voieşti, a sta înaintea sfîntului şi prea înaltului scaun al Preacuratului Stăpîn cu bucurie! O, putere a lacrimilor, cum într-o clipeală de ochi te sui la cer, zburînd, şi cererile tale ţi le iei de la Dumnezeu! Căci te întîmpină pe tine cu veselie, aducîndu-ţi iertăciune.

Deci dăruieşte-mi, Stăpîne, mie nevrednicului, lacrimi în fiecare zi şi tărie, ca revărsînd totdeauna izvoare de lacrimi cu dulceaţă să se lumineze inima mea în rugăciune curată, ca doar să se şteargă zapisul cel mare cu puţine lacrimi, şi cu puţină plingere să sc stingă acolo locul cel arzător. Căci dacă aici voi plînge, acolo mă voi izbăvi de focul cel nestins. Căci cum că totdeauna întărit, Slăpîne, îndelungă-răbdarea Ta, înaintea ochilor mei am amărăciunea mea şi milosîrdia Ta, dar biruieşte bunătatea îndelung-răbdării fale amărăciunea mea. Căci şi păsările, cu multă milosîrdie îşi hrănesc puii lor, dar lepădate fiind de puii lor, nu se lenevesc vreodată ca să-i treacă cu vederea pe dînşii, căci se biruiesc de îndurările lor. Şi dacă şi păsările atîta sînt de milosîrde, cu cît mai vîrtos, Stăpîne, se va birui darul Tău de îndurările sale, ca să miluiască pe toţi cei ce Te doresc pe Tine! Asemenea încă şi maica, necinstindu-se de copilul ei, nu suferă cu inima ca să-l treacă pe el cu vederea, că se biruieşte de îndurările sale. Şi dacă doica se biruieşte de îndurările sale, cu cît mai vîrtos darul iubirii Tale de oameni. Stăpîne lubitorule de suflete, totdeauna se va birui de îndurările sale, ca să mîntuiaseă şi să miluiască pe cei ce Te doresc pe Tine de-a pururea!

Deci, de vreme ce ţinut sînt de pîngăritul vrăjmaş care de-a pururea mă necăjeşte pe mine, voi striga cu lacrimi noaptea şi ziua către milosîrdia Ta, ca să mă izbăvească pe mine din războaiele lui. Că cine va mai putea să sufere meşteşugirile celui rău şi vicleanul, dacă se va depărta într-o clipeală darul Tău. Stăpîne ? Căci ceas de ceas, şi prin cuvinte, şi prin fapte necăjeşte sufletul meu. Puterea Ta, Hristoase, care a certat valurile mării, să-l certe pe dînsul, ca doar s-ar surpa de la mine, robul Tău; fiindcă mereu îşi înnoieşte asupra mea măiestriite sale: căci se sîrguieşte a stăpîni mintea mea şi a o depărta de la dulceaţa şi cugetarea cea hună a dumnezeieştilor Tale porunci. Trimite, Stăpîne, darul Tău degrab, ca să gonească de la robul Tău pe balaurul cel mare, împreună cu toate gîndurile cele de ruşine şi rele şi viclene. Pilda Ta să Te plece pe Tine, o, Stăpîne: căci ai zis că într-o cetate era oarecare judecător, care de Dumnezeu nu se temea, nici iarăşi de om cu totul nu se ruşina; şi în aceeaşi cetate era o văduvă săracă ce se ruga lui în fiecare zi şi zicea: Izbăveşte-mă de pîrîşul meu; şi multă v reme cu neîndurare a trecut cu vederea pe cea de-a pururea necăjită: însă răbdarea văduvei a putut să îmblînzeaseă şi pe însuşi cel neîndurat şi nemilosliv spre îndreptare a-l aduce (Luca 18. 2). Văduva cea nedreptăţită, către un neîndurat şi fărădelege judecător a venit, ca pe ea de pîrîşul ei să o izbăvească; iar eu vin către Stâpînul meu cel milosîrd, îndelung-răbdător şi bun. Care are stâpînire pe pămînt şi în cer a auzi degrab.

Caci nemincinoasă dumnezeiască sfintă gură ai, Dumnezeule cel binecuvîntat, precum ai zis. Mîntuilorule, şi fa degrab Tu izbîndă tuturor celor ce nădăjduiesc spre Tine noaptea şi ziua, Stăpîne, să nu zăboveşti spre izbînda mea! Scoate-mă pe mine de la vrăjmaşul, şi către Tine povăţuieşte-mă, ca pe vrăjmaşul biruindu-l prin darul
Tău, pe Tine numai să Te binecuvintez, şi pe Tine numai să Te slăvesc, Milosirde, Indelung-Răbdătorule, Cel ce voieşti a se mîntui toţi oamenii. De vreme ce a lipsit vremea vieţii mele în deşertăciune şi in gînduri urite, dăruieşte-mi mie doctorie, ca deplin să mă vindec de rănile mele cele ascunse, şi împuterniceşte-mă pe mine, ca măcar un ceas cu osîrdie să lucrez în via Ta, în ceasul al unsprezecelea este vremea vieţii mele celei deşarte. Ocîrmuieşte corabia neguţătoriei mele prin poruncile Tale, şi dăruieşte pricepere prostului neguţător, ca să-mi neguţătorcsc neguţătoria ei pînă cînd am vreme; că înotarea corăbiei a ajuns la sfîrşit; mare viscol a sosit, şi vremea mă cheamă pe mine, răspînditul. Vino, arată-ţi, leneşule, toată neguţătoria vremii vieţii tale! Şi ceasul morţii mă înfricoşează pe mine, ticălosul. Căci văd lucrurile mele şi se cutremură sufletul meu; şi văd neîngrijirea lenevirii mele şi se înfiorează oasele mele; căci ceasul despărţirii mi-a sosit mie înaintea ochilor, şi foarte m-am înfricoşat gîndind la el. în loc ca să mă bucur eu, iată, mai vîrtos m-am înfricoşat, netacînd lucrurile mele vrednice după darul Tău. Căci mare frică este în vremea morţii tuturor păcătoşilor celor ce sînt asemenea mie; şi iarăşi, mare bucurie este în ceasul despărţirii tuturor Sfinţilor, şi tuturor Drepţilor, şi tuturor Nevoitorilor. Şi iarăşi, scîrbă este în ceasul despărţirii nesîrguitorilor şi molaticilor, cînd îşi aduc aminte de lenevirea lor şi de neosîrdia vremii ce a trecut a vieţii lor. Şi cumplit va munci căinţa atunci inima omului celui ce s-a lenevit aici de mîntuirea sa. Mai mare decît însăşi frica morţii şi a despărţirii va fi munca căinţei lui. Şi iarăşi, Drepţii. Sfinţii şi Nevoitorii se bucură în ceasul morţii şi al despărţirii, văzînd înaintea ochilor osteneala cea mare a nevoinţei lor, a privegherilor şi a rugilor, a posturilor şi a lacrimilor, a culcărilor pe jos şi a sacilor.

Vai mie, vai mie, o, suflete, pentru ce oare te leneveşti de viaţa ta? Pentru ce cu răspîndire îţi petreci zilele întregii tale vremi? Au nu ştii că de năprasnă se va face chemarea ta? Şi ce vei face acolo, înaintea divanului înfricoşatului Judecător, aici lenevindu-te? Ce dare de răspuns vei avea să dai? Cum te fură pe line vrăjmaşul şi nu pricepi, ticăloase? Şi cum iarăşi îţi jefuieşte bogăţia cea cerească din zi în zi, nu ştii, răspînditule? Trezveşte-te, trezveşte-te, o, suflete, în ceasul războiului! Smereşte-te înaintea lui Dumnezeu, cu lacrimi rugîndu-te! Strigă către Dumnezeu cu durerea inimii şi îndată îţi va trimite spre ajutorul tău înger milostiv şi te va slobozi pe tine din războiul lui şi din tulburarea vrăjmaşului! Sîrguieşte-te să nu cazi în ceasul despărţirii tale în scîrbă şi în suspinuri. şi vei plînge fără de folos în veacul veacului. Şi vor veni toate în cugetul tău în ceasul acela, şi vei spune în tine, tînguindu-te cumplit: Eu pe acestea în tot ceasul pe toate le pomeneam, şi mai înainte mărturisindu-mă ziceam mie însumi să trec zilele acestea în care sînt pe pămînt ca să nu păcătuiesc. Nici iarăşi să cad din poruncile lui Dumnezeu, ci să lucrez totdeauna că spre odihnă sînt îndemnaţi a ieşi din trupurile lor.

Vino întru tine, suflete: nevoindu-te necurmat, teme-te totdeauna, iubeşte pe Dumnezeul tău şi îmblînzeşte-L pe El cu bune făptuiri, ca atunci cînd va veni ceasul morţii şi al despărţirii, să te afle pe tine bine sîrguitor, cu mare bucurie aşteptîndu-L pe El! Cugetă, o, suflete, la petrecerea ta şi la chemarea lui Dumnezeu. Căci ceasul despărţirii nu mîhneşte pe cel ce s-a slobozit pe sine de toate cele pămînteşti, ci moartea mîhneşte pe bărbatul cel răspîndit cu mintea; şi mîhneşte pe păcătos; mîhneşte pe cel nebăgător de seamă; şi mîhneşte pe cel leneş, care s-a lenevit de a face cele plăcute lui Dumnezeu; mîhneşte pe cel mult cîştigător, care şi-a legat sufletul său cu lucruri
lumeşti; mîhneşte şi pe cel bogat, că îl desparte pe el de bogăţia lui; mîhneşte pe cel petrecăreţ, că îl desparte pe el fără de voie de viaţă; mîhneşte şi pe părinţi, că îi desparte pe dînşii de copiii lor cei doriţi; mîhneşte şi pe fraţi, căci cu plîngere îi desparte pe ei unii de alţii. Aceştia toţi se mîhnesc în ceasul morţii, de vreme ce şi legaţi silit în lucruri lumeşti. Iar tu, pentru ce suspini şi te mîhneşti, o, suflete slobod, de lume şi de lucrurile ei fiind izbăvit? Aşa să petreci totdeauna, slobod numindu-te, şi să călătoreşti cu bun neam în calea lui Dumnezeu, facînd cu mare osîrdie cele plăcute Lui. Dacă te vei lipi de Dumnezeu din tot sufletul tău, nu te vei teme vreodată de ceasul morţii, ci mai vîrtos moartea şi despărţirea de trup bucurie ţi se va face ţie.

Mîntuieşte-mă, îndelung-Răbdătorule, mîntuieşte-mă pe mine, Fiule al lui Dumnezeu, nepăcătoase Hristoase, şi îmi dăruieşte mie. Mîntuitorule, cugetarea vieţii celei veşnice, ca doar aş putea să nu am vreodată în inima mea altceva afară de această cugetare, ca voile Tale să le săvîrşesc totdeauna: şi Darul ajutîndu-mi mie, păcătosului, cu mare osîrdie voi fi, cu dragoste voi călători în poruncile Tale, ca să neguţătoresc bine cu argintul pe care mi L-ai dat mie, împărate ceresc, şi după ce voi neguţători neguţătoria cea bună în ţarina Ta, Mîntuitorule, laudă să dobîndesc de la Tine, o, Stăpîne; şi să spun cu îndrăzneală, cu inimă curată, cînd vei veni, Doamne: Fericit sînt că ai venit, Stăpîne!

Imbracă-măpe mine cu haină vrednică de nunţile Mirelui celui fără de moarte, pe care am cîştigat-o eu prin Darul Tău, Să aprind şi candela pe care mi-a dăruit-o mie
Darul Tău, Hristoase, şi îndelungă-răbdarea Ta, ieşind cu bucurie întru întîmpinarea Ta, slăvind şi binecuvîntînd pe Mirele Cel iară de moarte, ca să mă învrednicesc împreună părtaş a mă face al Drepţilor şi al Sfinţilor, celor ce bine Ţi-au plăcut Ţie, în veci. Amin.

• Plansul de miercuri seara - Sfantul Efrem Sirul
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Sfantul Efrem Sirul, Paladie si Iacob
  Publicat in : Calendar ortodox
• Sfantul Efrem Sirul
  Publicat in : Vietile sfintilor

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: