Pilda semănătorului - sau - Împreună lucrarea lui Dumnezeu și a omului (Duminica a douăzeci şi una după Rusalii – Luca 8/5-15)
Domnul se află la începutul lucrării Sale pământeşti, mulţimile Îl urmează şi El le învaţă, cel mai adesea în pilde. Sf Matei şi Sf Marcu, la care mai aflăm această pildă (1), ne spun că Se află pe malul Mării Galileei, aşezat într-o barcă – simbol al Bisericii – şi că învaţă mulţimile care stau pe mal.
Pilda Semănătorului este fără pereche, nu numai prin înţelesul ei duhovnicesc, ci şi pentru că Domnul o lămureşte de îndată Apostolilor. Astfel arată tuturor creştinilor o cale, o metodă simbolică, pentru a descifra toate celelalte pilde care sunt, prin excelenţă, o arătare a cugetelor dumnezeieşti. De altfel la Sf Marcu Domnul spune Apostolilor Săi, în mare: Dacă nu pricepeţi această pildă, cum veţi înţelege toate pildele? (Mc 4/13).
Mai întâi se cuvine să subliniem caracterul trinitar al începutului acestei pilde, cu această minunată triadă lingvistică: semănător, semăna, sămânţă. Semănătorul este Tatăl, izvorul unic. Cel care a « ieşit la semănat » este Fiul care se întrupează. Sămânţa, care este Cuvântul lui Dumnezeu, care iese din gura Verbului, nu poate intra în inima Omului decât prin Duhul Sfânt : putem spune deci că ea reprezintă economia Duhului. Pe de altă parte e lucru minunat că Domnul asemuieşte Cuvântul lui Dumnezeu (adică Adevărul cel viu revelat) cu o hrană potenţială (sămânţa dă grâul, dacă ajunge în pământ) şi de asemenea, chiar dacă acest lucru nu se spune aici, cu o naştere potenţială (sămânţa omului poate da naştere unui urmaş) (2).
Putem apoi să ne uimim de mărinimia lui Dumnezeu. La fel cum agricultorii seamănă din belşug (3), Domnul seamănă peste tot, în toate pământurile, bune sau rele, seamănă fără zgârcenie, fără să socotească. Dumnezeu se poartă ca un împărat, nu ca un contabil. El mereu nădăjduieşte în Om, oricare ar fi starea sufletului fiecăruia.
Cele patru feluri de pământuri sunt patru feluri de suflete. Dar este cu putinţă să mai existe şi altfel de feluri de pământuri, separat sau chiar în acelaşi timp, pentru că sufletul omenesc este complex şi nu « linear ». Ne vom opri asupra celor patru feluri unul după altul.
Primul fel de suflet este al celor care se află lângă cale: este vorba de cei care sunt mereu pe drum, în căutare. Când au găsit, nu sunt în stare să se oprească, să se stabilească, să aleagă adevărul şi să-l cultive. A alege, înseamnă a muri pentru toate celelalte, înseamnă a muri pentru ce nu este adevăr (sau iubire) : este o grea asceză. Mulţi oameni sunt aşa, chiar şi în Biserică. Sunt mereu în căutare de ceva, şi astfel nu văd vremea când Dumnezeu vine către ei. Trebuie să subliniem că aceştia au « auzit», dar nu au ascultat, nu au păstrat. Când am « găsit» trebuie să ne oprim din căutare : trebuie să lucrăm. Atunci şi diavolul lucrează: le şopteşte la ureche: mergi mai departe, mai departe e mai bine. Şi pierd Cuvântul, trec pe lângă adevăr.
Cel de-al doilea fel de suflet este al celor care sunt în loc pietros. Piatra nu este pământ arabil. E frumoasă, dar e stearpă. Spre deosebire de ceilalţi, aceştia nu numai că aud, ci şi primesc cu bucurie Cuvântul, ceea ce e deja mai bine. Dar sunt superficiali, s-ar putea chiar spune că sunt nişte esteţi. Sunt entuziaşti pe moment, ceea ce arată simpatie, dar de îndată ce apare cea mai mică greutate, se lasă păgubaşi şi trec la altceva. Nu au profunzime, nu au rădăcini, cu care să scoată bogăţia interioară din adâncul inimii, nu au umezeală, adică nu au adevărată mărinimie, nu au dorinţa de a iubi. În ceea ce priveşte adevărul ca şi în ceea ce priveşte dragostea, trebuie să fim în stare să ne dăm viaţa.
Cel de-al treilea fel de suflet este al celor care sunt între spini. Aici avem de-a face cu un caz mai complex : aceştia au auzit, au primit şi au păstrat şi chiar dau rod, ceea ce e mai mult decât ceilalţi. Dar acest rod nu ajunge la coacere : deci nu există recoltă. Acestea sunt sufletele care sunt împărţite, nelămurite, asaltate de tot felul de probleme, care nu au ierarhia valorilor, nu au metodă, nu au statornicie. Aceasta aminteşte pilda neghinei: este în acelaşi timp şi bob bun şi neghină, dar neghina va sfârşi prin a înăbuşi grâul. Aceştia au un fel de cancer duhovnicesc : o dezvoltare necontrolată care până la urmă duce la moarte. Tânăra mlădiţă este încetul cu încetul înăbuşită de creşterea mărăcinilor, a spinilor şi a buruienilor, ca o grădină neîngrijită. Un bun grădinar tunde, pliveşte, sapă, face loc pentru ierburile bune, le stropeşte, le ocroteşte …
Sunt înăbuşiţi de griji, de bogăţii şi de plăcerile vieţii. Aici regăsim triada păcatului originar : putere, avere, plăcere. Grijile sunt inevitabile, dar nu trebuie să fim concentraţi asupra lor, trebuie să ştim să le depăşim. Bogăţiile sunt folositoare, dar în măsura în care aduc bine şi în care sunt însoţite de mărinimie. Cât despre plăcerile vieţii, acestea sunt îndreptăţite şi mângâietoare, dar nu sunt ţelul vieţii. Termenul important aici este a « înăbuşi » care înseamnă moartea prin sufocare. Acestor oameni le lipseşte « aerul », Duhul. Ele au găsit adevărul formal, dar nu caută să dobândească Duhul Sfânt.
Cel de-al patrulea fel de suflet este cel îndrăgit de Dumnezeu : sunt cei care au pământ bun. Pentru a avea pământ bun, lut rodnic, pământ arabil, trebuie muncă multă şi îndelungată. Trebuie sparte pietrele, trebuie săpat, întors, udat, grăpat, arat. Trebuie sudoare şi sânge. În geomorfologie, transformarea rocilor sterpe în argilă (care conţine acizi aminaţi care sunt cheia vieţii) este o muncă titanică de multe mii de ani şi care pune în joc toţi factorii de eroziune: căldură, frig, vânt, ploaie. Aşa se petrece şi cu sufletul nostru, care este un pământ duhovnicesc. Trebuie spartă duritatea inimii noastre prin bunătate, trebuie curăţite murdăriile prin paza gândurilor, trebuie udată uscăciunea prin lacrimile pocăinţei, trebuie şlefuite colţurile prin milostenie…. Este o muncă uriaşă, neîncetată şi dureroasă, care ne va îngădui să căpătăm profunzime, să ajungem încetul cu încetul la « adâncul inimii noastre », să ajungem la poarta templului lăuntric, unde se sălăşluieşte Duhul Sfânt. Numai în acest pământ duhovnicesc bun Cuvântul lui Dumnezeu poate să dea rod. Acest rod, care este mult îmbelşugat ( însutit, adică de o sută de ori mai mult), este asemănarea cu Dumnezeu, sfinţenia. In fine, aceasta va duce la îndumnezeire.
Această scurtă pildă alcătuieşte Tratatul de duhovnicie pentru toţi creştinii până la venirea lui Hristos în slavă. Este firul nostru călăuzitor.
Ne-ar putea mira cele două concluzii pe care le trage Hristos, dinaintea poporului şi apoi dinaintea Apostolilor Săi, şi care par ermetice. El spune poporului: Cine are urechi de auzit să audă, iar Apostolilor : Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi Tainele Împărăţiei …
Dar cele două merg în aceeaşi direcţie, care este o confirmare a pildei. Hristos spune poporului adevărul: faceţi efortul de a înţelege, lucraţi asupra vouă înşivă, căutaţi şi veţi găsi. Eu am aruncat acum sămânţa în inimile voastre: iar voi lucraţi. Cât despre Apostoli, aceştia nu au parte de un tratament preferenţial : aceştia dinainte ascultaseră chemarea lui Rabbi Ieshouah, lăsaseră totul şi urmaseră Lui. Pentru aceea Iisus le deschide mintea şi sufletul, deoparte de popor, care nu a ajuns încă la această măsură.
Învăţătura este limpede : roadele nu pot veni decât din darul gratuit al lui Dumneyeu şi din truda liberă a Omului. Este ceea ce teologia ortodoxă numeşte sinergie sau împreună-lucrare. Este cheia împlinirii duhovniceşti a Omului, îndumnezeirea.
(10 septembrie 2010)
Părintele Noël TANAZACQ
(Paris)
Note de subsol
1. Mt 13/1.9 et Mc 4/1-9
2 .Termenul de « sămânţă » ( în latină : semen şi în greacă sperma) este folosit în Biblie pentru a denumi pe « cei rămaşi din neamul lui Israel» şi pe Mesia (urmaşul lui Iesei).
3. Victor Hugo vorbeşte despre « gestul august al semănătorului ».
Sursa: apostolia.eu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.