Evanghelia duminicii a 29-a dupa Rusalii
"Iar pe cand Iisus mergea spre Ierusalim si trecea prin mijlocul Samariei si al Galileii, intrand intr-un sat, l-au intampinat zece leprosi care stateau departe, si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si vazandu-i, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean. Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam? Si i-a zis: Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit". (Luca 1,11-19 Duminica a 29-a dupa Rusalii).
R. Radulescu: Zece leprosi se vindeca dupa ce Il intalnesc pe Mantuitorul Hristos. Vindecarea nu este imediat evidenta. Mantuitorul Hristos ii trimite la preoti, pe cei zece leprosi, iar Evanghelia ne spune ca, pe drum se afla curatati, se vindeca. Parinte profesor Constantin Coman, de ce ii trimite Mantuitorul Hristos la preoti? De ce nu face o vindecare pe loc, dintr-o data, de ce nu-i curata de lepra urata, care-i alungase din mijlocul comunitatii lor? De ce ii trimite pe leprosi spre preoti, spre liderii religiosi ai comunitatii?
Pr. Coman: Pur si simplu pentru ca aceasta era practica randuita de legea vechi-testamentara. In cartea Levitic, in capitolele 13-14, unde sunt consemnate reglementarile privind lepra, se spune ca daca un bolnav de lepra constata ca s-a insanatosit, trebuie sa mearga sa se arate preotilor, pentru ca acestia sa confirme vindecarea, iar in urma confirmarii sa fie reprimiti in societate. Prin urmare, Mantuitorul Hristos Se supune prevederilor legii si ii trimite pe leprosi sa se arate preotilor, ca si cum ar fi fost vindecati. Surprinzator este modul in care se desfasoara acest lucru. Mantuitorul nu le spune ca s-au vindecat de lepra, nici ca se vor vindeca, ci ii trimite doar sa se arate preotilor. Sare peste niste etape. Nici leprosii nu intreaba nimic, ci se pornesc fara ezitare sa se arate preotilor, semn ca s-au increzut in cuvantul Domnului prin care-i trimitea! Au aratat, asadar, credinta.
R. Radulescu: Aflam ca unul dintre ei nu era iudeu, deci n-ar fi trebuit sa se supuna legii iudaice. Era samarinean. Era tocmai acela care se intoarce la Hristos. Si pe el il trimite la preoti, dar se intoarce pentru ca el nu cunostea legea sau este manat inapoi de recunostinta, despre care este vorba in Evanghelia de astazi.
Pr. Coman: Inainte de a va raspunde la intrebare, dati-mi voie sa constat ca, leprosi fiind, samarinenii si iudeii stateau impreuna, se intelegeau. Sanatosi fiind, nu reuseau sa se inteleaga, se dusmaneau. Lucrul acesta este semnificativ si ni se intampla, deseori, si noua, celor de astazi. Suferinta, necazul si boala ne unesc, in timp ce starea de bine si de sanatate ne desparte.
Nu putem in nici un fel sa acceptam o astfel de erminie, din moment ce, Sfantul Evanghelist Luca si Mantuitorul Insusi puncteaza clar motivul pentru care s-a intors leprosul samarinean. Aici este motivatia si cheia evenimentului: ca, din zece leprosi care s-au vindecat in chip minunat, numai unul s- a intors sa dea slava lui Dumnezeu si sa-I multumeasca. Ceilalti noua, deloc intamplator de acelasi neam cu Iisus, nu s-au intors sa-I multumeasca.
R. Radulescu: Ce-i impiedica pe ceilalti noua leprosi sa faca acelasi lucru? Din zece leprosi vindecati, unul singur este recunoscator!
Pr. Coman: Proportia este semnificativa pentru cat de rara este recunostinta! Putem da si noi marturie astazi, dupa cum putem gasi marturii in toate timpurile, referitoare la lipsa de recunostinta. Cazul leprosilor vindecati nu este o exceptie. Tocmai de aceea este citat, pentru ca este exprimata aici o atitudine cu mare raspandire printre oameni. Recunostinta este foarte rara. Nu numai iudeilor le era greu sa fie recunoscatori. Oricarui om ii este greu sa fie recunoscator. Putem investiga atitudinea celor zece leprosi pentru a avansa eventuale explicatii ale acestei atitudini, in general. De ce sunt nerecunoscatori iudeii? Tema aceasta o intalnim cu mai multe prilejuri. Mantuitorul Hristos o pune in discutie deseori.
Iudeii beneficiasera, de-a lungul istoriei lor, de foarte multe daruri, chiar de privilegii din partea lui Dumnezeu. Si profetii vechi-testamentari, ca si Mantuitorul, reproseaza iudeilor lipsa de recunostinta pentru pozitia speciala de care s-a bucurat acest popor, in raport cu celelalte neamuri in fata lui Dumnezeu. Ingratitudinea poporului ales – aceasta nu inseamna ca daca alt popor era ales ar fi fost in mod necesar mai recunoscator – este in atentia Mantuitorului Hristos si pentru faptul ca aceasta era un indicator al calitatii raportarii lui la Dumnezeu.
Cred ca un prim posibil raspuns ar fi tocmai starea de indreptatire, pe care o extrag iudeii din familiaritatea lor cu Dumnezeu. In cazul concret al celor noua leprosi familiaritatea lor cu Tamaduitorul, intemeiata pe faptul ca erau de acelasi neam. O binefacere venita din partea cuiva familiar este indreptatita: „Daca tata nu-mi face un bine, atunci cine sa mi-l faca?! Iar daca-l face, il face pentru ca trebuie sa-l faca! Este tata, prin urmare, nu mai este nevoie sa-i multumesc! O face in virtutea relatiei noastre de apropiere sau chiar a datoriei lui de tata“. In acelasi sens, strainul putea gandi: „Daca un strain, care nu are nici o obligatie fata de mine, ba mai mult, chiar face parte dintr-un neam care dusmaneste neamul meu, imi face un bine, atunci simt nevoia sa-i multumesc!“.
Oricum, indreptatirea este obstacolul principal in calea recunostintei. Cand omul gaseste motiv sa se indreptateasca pe sine, alunga disponibilitatea de a fi recunoscator. Aici se pune in discutie o stare care ar trebui sa-i defineasca pe oameni, nu numai atunci cand se fac bine in chip minunat de boli incurabile, ci si atunci cand sunt sanatosi. Este vorba despre atitudinea de permanenta recunostinta a omului fata de Dumnezeu, Creatorul lui si al lumii in care traieste, dar si Cel ce sustine continuu totul in existenta si il ridica pe om ori de cate ori cade.
R. Radulescu: In cazul de fata avem de-a face cu o evidenta. S-au vindecat de lepra, o boala de care nu se vindeca decat foarte rar un om. Samarineanul se intoarce nu numai sa multumeasca Binefacatorului, pe care-L are in fata, ci-L slaveste pe Dumnezeu, multumeste si pe verticala, sa spunem. Problema recunoasterii pe verticala este dificila din perspectiva omului de astazi, a omului modern, pentru ca binele care i se intampla in viata poate fi rezultatul actiunilor personale. Atunci cand cineva ma ajuta, este limpede ca trebuie sa-i multumesc, sa-i fiu recunoscator. Dar lui Dumnezeu de ce sa-I fiu recunoscator, de vreme ce eu sunt stapan pe propriile mele actiuni si gandesc ca binele este rezultatul actiunilor mele?!
Pr. Coman: Domnule Remus, evaluata din perspectiva Evangheliei Bisericii noastre, aceasta atitudine, pe care tocmai ati descris-o dumneavoastra, este amagitoare, este falsa, chiar daca multi, intr-o oarecare complicitate, o considera a fi legitima. Noi marturisim contrariul si trebuie sa spunem lucrul acesta cu tarie! Chiar daca acest contrariu nu se bucura de evidenta exterioara de care vorbeati. Facem aceasta afirmatie, incriminand, in egala masura, orbirea si ingrosarea simtirii si a intelegerii celor care sunt exponentii celeilalte opinii si perspective. Cine nu-L vede pe Dumnezeu, in aceasta lume si in aceasta creatie, ca origine, cauza, inceput, principiu, sens si sustinere, in opinia teologiei Bisericii si a Evangheliei Mantuitorului, se amageste cumplit, se insala! Imi dati prilejul sa spun o constatare pe care am facut-o de-a lungul experientei mele de preot. Omul fuge de Dumnezeu. Fuge de Dumnezeu pentru ca are ispita existentei autonome, vrea sa-si fie siesi stapan. Intre altele si pentru ca nu poate duce starea de recunostinta. Neputinta se datoreaza starii lui de cadere, pacatului in care se afla.
R. Radulescu: Parinte profesor, acceptam ca si credinciosi aceasta viziune. Dumnezeu este bun, ne ajuta, ne sustine. Trebuie sa-I fim recunoscatori? Are Dumnezeu nevoie de recunostinta noastra?
Pr. Coman: Nu are nevoie, dar se bucura.
R. Radulescu: Dar este afectat de nerecunostinta noastra?
Pr. Coman: Nu este afectat in sensul in care ar suferi vreo micsorare, cum spun Parintii Bisericii. Dar este afectat in sensul in care in loc sa Se bucure, Se intristeaza. Noi marturisim credinta ca intre Dumnezeu si oameni exista o relatie interpersonala vie, dinamica, reala. Dumnezeu nu este un principiu, o idee, o entitate imuabila, ci este o comunitate de Persoane iubitoare. In Sfintele Evanghelii avem nenumarate situatii in care este ilustrata bucuria lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste, de exemplu. Sa ne amintim pilda Fiului risipitor. Bucuria este motivata nu de faptul ca cineva isi arata recunostinta fiindca era dator, dupa cum nici intristarea nu este provocata de faptul ca cineva nu-si implineste aceasta datorie, ci bucuria este motivata de faptul ca, printr-un astfel de pretext se activeaza relatia dintre cei doi, se da continut pozitiv acestei relatii. Este sensibil acest aspect, dar este esential.
Recunostinta – sau orice alt sentiment la adresa cuiva – inainte de a fi exprimata, este o stare launtrica a respectivului. In mine se naste un gand bun la adresa cuiva. Ma cuprinde o stare buna care-l are drept cauza pe cel care m-a ajutat in vreun fel. Starea aceasta se constituie intr-un continut bun al relatiei dintre noi. In starea de recunostinta, ce poate cuprinde sufletul meu pana la a-l coplesi, il cuprind pe cel care mi-a facut bine, il aduc, il actualizez inlauntrul meu. Ma unesc cu el. Inchipuiti-va ca, in felul acesta L-am aduce pe Dumnezeu in sufletul nostru, nutrind profunda si nemasurata recunostinta fata de El pentru tot. Dumnezeu acest lucru il urmareste, nu achitarea de o datorie, prevazuta in vreun cod de legi sau in vreo morala conventionala. Si, bineinteles, ca exprimarea acestei stari de recunostinta, care ne-a umplut sufletul de El, Il bucura pe Dumnezeu.
Daca eu va fac un bine dumneavoastra, va ajut intr-o situatie, iar dumneavoastra va intoarceti la mine si-mi spuneti: „Parinte Constantin, va sunt recunoscator, va sunt multumitor, dar nu numai ca-mi exprim multumirea si recunostinta, dar va port in suflet pentru ca m-ati ajutat!“, in urma gestului meu, intre mine si dumneavoastra s-a activat o relatie frumoasa, cu un continut real, frumos, imbucurator. Eu, la randul meu, spun in sinea mea: „Omul acesta sensibil si recunoscator pentru gestul minor pe care eu l-am facut pentru el, se gandeste la mine si gandul acesta il umple de bucurie si de recunostinta!“. Iata cum si in mine se naste un gand bun si o stare imbucuratoare care va are ca subiect pe dumneavoastra. Si eu va port, macar un timp, in sufletul meu, cu imaginea imbucuratoare pentru mine a unui om recunoscator, sensibil, etc. Daca la gestul meu de ajutorare, dumneavoastra nu raspundeati cu recunostinta, nu raspundeati in nici un fel, se pierdea mai intai de toate intalnirea noastra sufleteasca reciproca: in dumneavoastra, prin starea de recunostinta pe care o nutreati in suflet, si in mine prin starea de bucurie generata de exprimarea recunostintei. Ca sa nu mai spun ca, in situatia in care eu observam ca ati fost nerecunoscator, se consemna un minus in relatia dintre noi: gandul ca sunteti nerecunoscator si neatent si starea de intristare sau amaraciune, consecventa acestui gand.
Nu ni-L putem inchipui pe Hristos Iisus asteptand si receptand recunostinta sau lipsa recunostintei, ca pe un gest de buna crestere sau de replica la schimb: ti-am facut un bine esti dator sa-mi dai ceva in schimb, macar un „multumesc”. Daca gestul Lui este, in ultima analiza, un gest de dragoste atunci recunostinta este un raspuns la acest gest de dragoste, iar lipsa recunostintei, absenta acestui raspuns.
Lucrurile acestea sunt esentiale din perspectiva Evangheliei, din perspectiva duhovniceasca. Nu fizicul si materialul, gesturile fizice, faptele in ele insele, ci receptarea lor in plan sufletesc, lucrarea lor in spatiul relatiei interpersonale. Noi, in majoritate, traim, din pacate, intr-o alta stare, intr-o stare de suspiciune, de indreptatire, de meschinarie, de rautate, de barfa, de judecata nesfarsita a tuturor; toate ingemanate, revendicate de o stare de decadere a omului, pe care eu o numesc indreptatire de sine. Indreptatirea de sine este starea cea mai de jos a omului. Este starea omului incapabil de iubire si insensibil la provocarea iubirii. Este starea omului anerast, incapabil de iubire.
R. Radulescu: Recunostinta este leacul?
Pr. Coman: Recunostinta este varful existentei! A fi recunoscator, inseamna a exista la varf! Cine vrea sa existe la baza, sa se indreptateasca pe sine. Cine vrea sa existe la varf, sa vaneze recunostinta si multumirea. Fiecare dintre noi avem pentru ce si catre cine sa ne exprimam permanent multumirea si recunostinta. Cine este recunoscator iese din sine spre celalalt, iar cel care se indreptateste pe sine, se inchide in sine, asfixiant si sinucigas sufleteste.
Pr. Constantin Coman,
"Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor", Editura Bizantina, Bucuresti
Cumpara cartea "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor"
-
Multumirea si recunostinta
Publicat in : Religie -
Recunostinta, floare rara si aleasa
Publicat in : Duminica a 29-a dupa Rusalii -
Recunostinta, floare rara
Publicat in : Religie -
Imnul de recunostinta catre Dumnezeu
Publicat in : Ioan Iacob Hozevitul
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.