Increderea in Providenta

Increderea in Providenta Mareste imaginea.

Increderea în Providenţă - Duminica a III-a după Rusalii Evanghelia de la Matei 6, 22-33

22 Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. 33 Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e in tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!24 Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt ii va dispreţul; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona, 25 De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea! 26 Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nit seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? 27 Şi cine dintre voi, ingrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? 28 Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. 29 Şi vă spun vouă că nici Solornon, in toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. 30 Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?31 Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? 32 Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. 33 Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

1. Contextul: partea a doua a Predicii de pe Munte. Evanghelia acestei Duminici face parte din Predica de pe Munte a Mântuitorului (Matei, cap. 5-7). In partea a doua a acestei Predici (cap. 6), după ce arată că „faptele dreptăţii” - milostenia, rugăciunea şi postul - trebuie săvârşite în taină, iar nu pentru slavă deşartă (v. 1-18), El ne îndeamnă să nu ne adunăm comori pe pământ, ci în cer (v. 1 9-21); să ne păstrăm curat ochiul inimii, căci altfel, lipsiţi de lumina „care este în noi” întreaga noastră existenţă nu va fi altceva decât o orbecăială în întuneric (v. 22-23); să nu ne facem slujitori ai lui „Mamona”, adică ai bogăţiilor lumeşti, căci „nimeni nu poate să slujească la doi domni” (v. 24); ci, în ce priveşte necesităţile vieţii, să ne punem cu toată puterea încrederea în Tatăl Ceresc, căci El poartă de grijă întregii creaţii şi cu atât mai mult omului, coroana creaţiei, şi să căutăm „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (v, 25-34).

„Mamona”, cuvânt aramaic care înseamnă „bani”, „profit”, apare aici personificat, ca o putere căruia omul este ispitit să i se aservească, şi, ca atare, ca un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Pentru omul preocupat de cele lumeşti, „Mamona” devine un idol şi o stavilă în calea slujirii lui Dumnezeu. Ispita de a deveni slujitorul lui „Mamona” trebuie înfrântă prin încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Această purtare de grijă a Tatălui Ceresc faţă de făpturile Sale se numeşte Pronie (cuvânt preluat din greceşte) sau Providenţă (cuvânt preluat din latineşte).

Observăm că trei dintre temele menţionate ale acestei a doua părţi a Predicii de pe Munte sunt strâns legate întreolaltă: anume cele pe care le putem intitula: „Comoara în cer”; „Dumnezeu şi Mamona” şi „încrederea în Providenţă”. Cea de-a patra, despre ochiul lăuntric, poate fi şi ea încadrată destul de bine în context, căci, într-adevăr, numai dacă acest ochi ne este „curat” vom avea discernământul necesar pentru a alege să ne adunăm comori în cer, pentru a-L sluji pe Dumnezeu, iar nu pe „Mamona”, şi pentru a ne pune toată încrederea în Providenţa dumnezeiască.

2. Increderea, temei al credinţei. Prima treaptă a credinţei este încrederea în Dumnezeu. Sa-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt. Să crezi că făgăduinţele Lui se împlinesc necondiţionat. Despre Avraam, Sf. Scriptură ne spune că el „a crezut pe Domnul şi aceasta i s-a socotit lui ca dreptate” (Fac 1 5, 6). L-a crezut pe Dumnezeu împotriva oricărei socoteli omeneşti. L-a crezut şi L-a ascultat fără şovăire atunci când i-a cerut să-şi lase casa părintească şi ţara strămoşilor pentru a deveni peregrin spre o patrie mai bună. L-a crezut şi L-a ascultat atunci când i-a poruncit să-l aducă jertfa pe unicul şi preaiubitul său fiu, chiar dacă această poruncă părea să contrazică făgăduinţa că din el, prin Isaac, se va ridica un mare popor. Aşa a ajuns el „credinciosul Avraam” (Gal 3, 9) şi părinte al tuturor celor credincioşi. Cum am putea fi noi „urmaşii lui Avraam” (Gal 3, 29) fără a avea aceeaşi încredere în Dumnezeu şi în cuvântul Său? Cum să ne numim fiii „credinciosului Avraam”, dacă nu suntem decât nişte „puţin credincioşi” (Mt 6, 30)?

Astăzi, ca şi întotdeauna, multe dintre păcatele oamenilor decurg din lipsa de încredere în Providenţă. „Ce vom mânca?” şi „Cu ce ne vom îmbrăca?”, iată două întrebări care, chiar şi atunci când nu sunt exprimate, persistă cu stăruinţă în conştiinţele oamenilor, anvărându-le fiecare clipă a vieţii şi acoperind cu un văl întunecat acea lumină interioară sădită în ei de Creator şi cate ar trebui să le arate calea spre El. Sub acest văl al necredinţei, ei nu se mai ştiu fii ai Tatălui Ceresc şi nu se mai încred în El. Se încred mai degrabă în eforturile proprii, în continua lor preocupare pentru „ziua de mâine” (v. 34). La nivelele înalte ale organismelor politice şi economice naţionale şi internaţionale se fac planuri pe termene mai lungi sau mai scurte, îndreptate spre himera unui viitor fericit pentru oameni şi pentru popoare. Un viitor care niciodată nu devine prezent; şi o fericire care se tot amână. Şi aceasta deoarece lui Dumnezeu şi Providenţei Sale nu li se mai recunoaşte niciun rol. Dar nu numai la aceste nivele înalte se dovedeşte ineficienţa preocupării unei omeniri care şi-a luat soarta în propriile sale mâini, uitând cu totul de Dumnezeu. Acelaşi luau se poate vedea la nivelul vieţii familiilor şi a persoanelor. Fiecare în parte şi toţi la un loc nu fac decât să reitereze la infinit zadarnicele eforturi ale miticului Sisif. Nici nu poate fi altfel atunci când perspectiva umană nu mai acordă niciun loc Providenţei.

3. Nesocotirea Providenţei şi păcatele grele ce decurg din ea. Spuneam însă că lipsa încrederii în Providenţă stă la originea unor mari şi grele păcate. Astfel, expresia aparent elegantă a „planificării familiei”, de fapt uciderea pruncilor înainte de a se naşte - pe cale chirurgicală, prin avort, pe cale mecanică, prin sterilei, sau pe cale chimică, prin pilulele „antibab) ”, adevărate pesticide umane - este motivară mai ales prin faptul că înmulţirea necontrolata a populaţiei ar pune sub semnul întrebării viitorul omenirii datorită limitării resurselor planetei. Uitându-se faptul că oamenii trăiau mult mai greu în vremurile trecute, când populaţia era cu mult mai rară decât astăzi. Şi că în fiecare etapă istorică a omenirii au fost scoase la iveală resurse nebănuite înainte. Uitându-se, de fapt, că Dumnezeu Creatorul este, deopotrivă, Proniatorul, că El poartă grijă creaţiei Sale.

Neomalthusianismul actual este unul dintre păcatele cele mai mari şi mai îngrozitoare ale omenirii. Şi totuşi, el se vrea nu numai statuat şi legiferat, ci şi acceptat ca normal, când anormalitatea lui este strigătoare la cer. Lipsiţi fiind însă de un „ochi curat”, oamenii de azi şi, mai ales, factorii de răspundere ai comunităţilor umane refuză să califice uciderea ca ucidere, cum refuză să vadă consecinţele dezastruoase şi absolut evidente ale acestui păcat, atât pe planul vieţii personale, cât şi pe planul vieţii popoarelor şi a lumii, în general. Din păcate, multe din aşa-zisele „Biserici”, ca urmare a secularizării lor, adică a faptului că s-au făcut „ca lumea”, devenite astfel ele însele pradă ale aceleiaşi îngrijorări care nu ţine seama de Providenţa dumnezeiască, preferă tăcerea asupra acestui păcat sau chiar, în unele cazuri, participă direct la o aşa-zisă „paternitate responsabilă”, de fapt la programul neomalthusianist. Printr-o astfel de atitudine, de îşi neagă, de fapt, orice temei pentru pretenţia de a fi Biserici şi de a aparţine lui Hristos. Căci nu mai este Biserică o grupare care, chiar dacă-şi zice creştină, nu mai califică păcatul drept păcat, ci confundă binele cu răul. „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău!”, strigă profetul Isaia.

„Ce vom mânai?” şi „Ce vom bea?” - iată o preocupare care face din mame ucigaşe ale propriilor lor copii, care face din părinţi şi bunici nişte complotişti împotriva vieţii celor care ar trebui să le fie fiinţele cele mai scumpe din lumea întreagă! Iată o preocupare ce duce la situaţia ca aceia dintre copii care sunt aduşi totuşi la existenţă - unul sau cel mult doi de familie - să vadă instinctiv în părinţii lor pe ucigaşii fraţilor lor şi astfel să resimtă faţă de aceştia o repulsie, o ură şi un dispreţ care par numai a fi împotriva naturii!

Dar câte alte păcate vin din lipsa încrederii în Dumnezeu!

Atâţia dintre „creştini” n-au deloc timp de rugăciune, căci grija pentru cele lumeşti îi acaparează în aşa măsură, încât spun cu toată convingerea că n-au cum să jertfească slujirii lui Dumnezeu nici măcar câteva minute dimineaţa şi seara. Apoi, atâţia dintre „creştini” nu mai au „Ziua Domnului” (Duminica); i-au furat-o şi pe aceasta lui Dumnezeu, pentru a o pune în slujba lui Mamona. Cei care fac acest lucru nici n-ar mai trebui să folosească denumirea de Duminică, deoarece ea înseamnă, etimologic, tocmai acest lucru: „Ziua Domnului” sau „Ziua Domnească”. Iar dacă folosesc.aceasta denumire, atunci s-o şi recunoască drept a Domnului şi s-o dedice numai slujirii Lui! Ce să mai vorbim de timpul pe care ar trebui să-l găsească pentru a-i vizita pe cei săraci, pe cei bolnavi şi închişi, adică de a-L sluji pe Hristos însuşi prin ei (Mt 25, 31 şi urm.)!-Nu, pentru Hristos nu există nici timp, nici bunăvoinţă! Lui Mamona i se cuvine totul şi numai lui îi slujesc. Iată, exprimată concis, dar cum nu se poate mai exact, concepţia de viaţă a unei bune părţi a „creştinilor” vremurilor noastre!

Aceiaşi creştini spun sus şi tare că ei cred în Dumnezeu. Că, adică, ei cred că au fost creaţi de El. Ori, zice Mântuitorul, viaţa şi trupul, creaţie a lui Dumnezeu, sunt mai mult decât hrana şi îmbrăcămintea (v. 25). Dacă crezi ca Dumnezeu ţi-a dat viaţă şi trup, adică pe cele mai mari, apoi să nu crezi că El îţi dă hrana şi îmbrăcămintea de care ai nevoie, adică pe cele mai mici? Nu este cu totul iraţională această lipsă de încredere?

4. Prima pildă minunată: a) „Priviţi la păsările cerului”. Mântuitorul ilustrează această învăţătură cu două pilde minunate. Este vorba de două pilde luate din natură şi la îndemâna oricui. Să nu uităm că El îşi ţinea cuvântarea în aer liber, pe una din colinele Galilcii!

Prima, pentru a ilustra modul în care are grijă Dumnezeu de hrana necesară făpturilor Sale (v. 26): „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte.” La care adaugă: „Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” Adică: „Fiind voi cu mult mai presus decât păsările, oare nu este cu atât mai mare purtarea de grijă a Tatălui Ceresc pentru a vă asigura hrana necesară întreţinerii vieţii?” în textul paralel de la Luca, în loc de „păsări” apare „corbi” (Lc 12, 24: „Priviţi la corbi...”), ceea ce face oarecum şi mai evidentă grija lui Dumnezeu pentru toate făpturile Sale. De altfel, o referire în acelaşi sens la „corbi" apare şi în cartea Iov (38, 41): „Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu, de foame, şi zboară încoace şi încolo după hrană?”. Iar la fiecare Vecernie ni se aduce aminte, prin cuvintele Psalmului 103, că Dumnezeu adapă „toate fiarele câmpului” (v. 12), că face să răsară „iarbă dobitoacelor”, că „puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor” (v, 22). „către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme” - zice mai departe psalmistul (v. 28).

După această primă pildă, un scurt cuvânt ne atrage atenţia asupra deşertăciunii grijii pentru cele lumeşti: „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (v. 27). Termenul grecesc ilikia poate însemna vârstă, dar şi statură. Pentru vechii tâlcuitori, este vorba aici de „statură” (în traducerea latină a Fericitului Ieronim, numită Vulgata, termenul este redat chiar prin statură), sens cu care, de altfel, apare acest cuvânt de două ori în Evanghelia de la Luca (2, 52; 19, 3). Mulţi comentatori mai noi cred însă că e vorba de vârstă şi redau textul în sensul că nimeni, îngrijindu-se, nu poate adăuga nicio zi la viaţa sa, la vârsta sa. Dar, în sens temporal, acest termen înseamnă vârstă, iar nu lungimea vieţii. Interpretarea termenului în sensul de vârstă se întemeiază pe premiza că prelungirea vieţii este, în general, mai de dorit decât adăugarea unui „cot” (= 52 cm) la statura trupului. Dar şi a deveni mai înalt poate fi o dorinţă rezonabilă. Cineva fiice acest comentariu ironic: „Există giganţi printre exegeţi care găsesc această dorinţă de neconceput”.

5. A doua pildă minunată: b) „Luaţi seama la crinii câmpului”.

Semănatul, seceratul, strângerea recoltei în jitniţe sunt preocupări mai ales ale bărbaţilor. Dar, desigur, între ascultătorii Predicii de pe Munte se aflau şi multe femei. De aceea, poate, a doua pildă, care ilustrează grija lui Dumnezeu pentru îmbrăcămintea necesară trupului, se referă la lucrări pe care le săvârşesc mai ales femeile: „Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun că nici Solomon, în toată mărirea Lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din aceştia” (v. 28-29). Solomon era pentru evrei prototipul eleganţei. „Crinii câmpului” nu sunt, de fapt, florile cultivate pe care le numim noi „crini”. Expresia din original înseamnă „flori”, în general; vorbind despre „crinii câmpului", Mântuitorul, desigur, arată ascultătorilor Săi florile sălbatice care, dacă era primăvara, împodobeau minunat, într-o armonie de culori, roare colinele din jur. „Priviţi!”, le spune Iisus, arătându-le păsările zglobii care săgetau văzduhul şi-l umpleau de trilurile lor vesele.

„Priviţi!”, adaugă El, arătându-le covorul de flori pe care nimeni nu le cultivase şi care erau mai împodobite decât Fusese vreodată strălucitul rege Solomon. Da, aceste flori, această „iarbă a câmpului”, care are o existenţă şi frumuseţe ce sunt atât de efemere, poartă amprenta grijii Tatălui Ceresc! Cum să nu credem atunci că El Se îngrijeşte „cu mult mai mult” de îmbrăcămintea de care avem noi nevoie? Iar dacă nu luăm aminte la aceste pilde, nu merităm oare, din plin, calificativul de „puţin credincioşi” (v. 30)? Nu ne asemănăm mai degrabă cu „păgânii”, care, ca unii ce sunt lipsiţi de lumina credinţei, „se străduiesc” pentru aceste lucruri (v. 32)?

6. O prioritate absolută. Pentru credincioşii creştini - căci, în intenţia mateiană, mai ales lor le sunt adresate aceste cuvinte ale Domnului - există o prioritate absolută, anume împărăţia lui Dumnezeu: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (v, 33). „Dreptatea lui Dumnezeu” Fusese deja definită de Mântuitorul, în prima parte a Predicii de pe Munte. Este vorba de împlinirea poruncilor, în sensul lor adânc şi spiritual (Mt 5, 20 şi urm.), „dreptatea” însemnând, în acest context, „suma virtuţilor” (Sfântul Grigorie de Nyssa). Căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu, prin împlinitea statornică a poruncilor Sale, iată care trebuie să fie principala noastră preocupare!

Acest „mai întâi” din v. 33 arată că pericopa, în ansamblul ei, nu înseamnă nicidecum un îndemn la lene. Este vorba, pur şi simplu, de restabilirea unui echilibru just între împlinirea poruncii primordiale de a ne câştiga pâinea „întru sudoarea feţei” (Fac 3, 19) şi Faptul că suntem creaţi pentru cer. De altfel, Mântuitorul nu zice: „Nu munciţi!”, ci: „Nu vă îngrijiţi!” Tâlcuind această pericopă, Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenţia exact asupra acestei distincţii: „Hristos n-a spus că nu trebuie să semănăm, ci că nu trebuie să ne îngrijim; n-a spus nici că nu trebuie să muncim, ci că nu trebuie să fim fricoşi, să fim chinuiţi de griji. Ne-a poruncit să ne hrănim, dar să nu ne îngrijim de hrană” (Omilii la Matei, în Scrieri, Partea a treia, PSB 23, Bucureşti, 1994, p. 277).

7. Adevăr mântuitor, iar nu „o naivitate economică”. Mulţi adversari ai Evangheliei au criticat aspru ceea ce au considerat ei a fi ideea fundamen tală a acestei pericope, văzând în ea o expresie a „naivităţii economice” care ar fi caracterizat creştinismul la începuturile sale. O astfel de atitudine ar fi fost aplicabilă la situaţia celibatarului Iisus, Care trăia împreună cu prietenii săi în însorita Galilee, sau la situaţia predicatorilor creştini itineranţi ai Bisericii primare, care nu aveau nevoie de pungă şi de traistă pentru a-şi vedea asigurată pâinea cea de toate zilele (Mt 10, 9-10), dar ar fi absolut catastrofal să se încerce aplicarea ei în general. Sub influenţa acestor critici, chiar mulţi reprezentanţi ai unei teologii secularizate nu fac altceva, atunci când se referă la această pericopă, decât să încerce „adaptarea” şi „domesticirea” ei, astfel încât înţelesul ei să se împace cu preocuparea comună a oamenilor pentru cele lumeşti.

Distincţia menţionată mai sus arată că e vorba de o falsă problemă şi de o critică fals orientată. Căci nu împotriva muncii învaţă aici Mântuitorul. El însuşi a muncit încă din copilărie, fiind cunoscut de concetăţenii Săi din Nazaret ca „teslarul” (Mc 6, 3); iar în timpul activităţii Sale publice n-a cunoscut odihna şi a putut spune: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (In 5, 17). Iar de la Sfântul Apostol Pavel, exemplu de muncă pentru credincioşii săi, ne-a rămas acest cuvânt proverbial: „Cine nu vrea să lucreze, acela să nu mănânce” (11 Tes 3, 10). Omul credincios munceşte cu stăruinţă. Dar nu uită niciodată că Tatăl îi poartă de grijă; şi că se cuvine ca mai întâi să caute „împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”.

Iubitul meu frate, ai gustat tu bunătatea harului lui Dumnezeu? Simţi tu iubirea Lui şi felul în care poartă El de grijă credincioşilor Săi, chiar şi în cele mai mici lucruri? Ai tu o încredere deplină în Providenţa dumnezeiască? Sau încă, în puţina ta credinţă, îţi croieşti drumul vieţii fără a ţine seama de Dumnezeu şi de poruncile Sale?

O, dacă eşti încă în această stare de păgânătate, ascultă îndemnul lui Hristos din Evanghelia acestei Duminici! Ia aminte la păsările cerului şi la florile câmpului şi înţelege că Dumnezeu îţi este şi ţie Tată atoriubitor şi că Eli ţine socoteala tuturor lucrurilor de care ai nevoie! Adu-ţi aminte de purtarea de grijă a Tatălui Ceresc de fiecare dată când, în Rugăciunea Domnească, îi ceri Lui, pentru astăzi, nu şi pentru mâine, „pâinea cea spre fiinţă”. Cere-o cu adevărat de la El şi aşteapt-o cu încredere de la El, silindu-te numai să cauţi cu adevărat şi mai întâi împărăţia şi dreptatea Lui.

Pr. Prof. Vasile Mihoc

Lumina Evangheliei, Editura Agnos

Cumpara cartea "Lumina Evangheliei"

 

Pe aceeaşi temă

22 Iunie 2017

Vizualizari: 1417

Voteaza:

Increderea in Providenta 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE