Gândul meu duhovnicesc este legat de Evanghelia care s-a citit la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi acelaşi gând duhovnicesc mă duce, concret, în sensul că foarte aproape de noi, la un om pe care l-am cunoscut aproape cu toţii: părintele Teofil Părăianu, de la Mănăstirea Sâmbăta, duhovnicul cel orb, care, cu timp şi fără timp, L-a propovăduit pe Dumnezeu, pe Care L-a văzut nu cu ochii trupului, ci cu ochii minţii, şi L-a simţit cu inima lui. Chiar el mărturisea că, dincolo, în împărăţia lui Dumnezeu, nu-i neapărat obligatoriu ca Dumnezeu să-i deschidă şi ochii trupului. Ii era suficient să-L cunoască pe Dumnezeu cu ochii minţii şi să-L simtă cu inima!
In Evanghelia de astăzi, este vorba tot despre un orb, care a recunoscut în Iisus Hristos pe Fiul lui David, adică pe Fiul lui Dumnezeu, dar care, contrar voinţei părintelui Teofil Părăianu, şi-a dorit să vadă, să-L şi vadă pe Dumnezeu cu ochii trupului. Este foarte frumos dialogul şi aş vrea să-l reţineţi şi chiar să vi-l însuşiţi. Adesea, să vă puneţi în faţa lui Dumnezeu şi să staţi de vorbă cu El, aşa cum a stat orbul din Evanghelia de astăzi. După ce i-a strigat, în repetate rânduri, „Iisuse, Fiul lui David, milu- ieşte-mă! ”, după ce a fost oprit de unii ca să nu mai strige, orbul ajunge, totuşi, în faţa Domnului Hristos şi este întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?” Şi el îi răspunde: „Să văd, să Te văd”. Şi Iisus Hristos îi spune, foarte simplu: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” In rugăciunea noastră personală şi chiar comună, de cele mai multe ori, îi cerem lui Dumnezeu meschinării, lucruri foarte, foarte comune, nicidecum nu-I cerem lui Dumnezeu să-L vedem, aşa cum este El cu adevărat. Chiar dacă Sfânta Liturghie are foarte multe momente în care noi îi cerem lui Dumnezeu să-I cunoaştem împărăţia, să-I cunoaştem voia şi încercăm să-L vedem, cu ochii minţii, de la naştere până la răstignire, înviere şi înălţarea la cer - ceea ce este, în fapt, Sfânta Liturghie, adică rememorarea acestor evenimente -, totuşi noi rămânem în limitele noastre, gândindu-ne la noi înşine, la familia din care ne tragem şi la problemele noastre zilnice, deşi Sfânta Liturghie ne avertizează ca, la un moment dat, toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm.
Aşadar, ori de câte ori slujiţi, împreună cu preotul dumneavoastră duhovnicesc, Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, să vă gândiţi că vă întâlniţi cu Domnul Hristos şi vă întreabă: Ce voiţi să vă fac? Să nu-I mai răspundeţi cu lucruri de nimic, să nu mai răspundeţi cu problemele zilnice, cu problemele de familie, cu problemele de sănătate, cu atâtea şi atâtea probleme pe care le are orişicare om din această lume, ci să-I răspundeţi ca şi orbul din Evanghelia de astăzi: „Doamne, vreau să Te văd!” Atunci, El ne va răspunde foarte simplu şi direct şi ne va da această bucurie: „Vezi!” Dar va continua cu condiţia care ne va face să-L vedem pe Dumnezeu cu adevărat: „Credinţa ta te-a mântuit!” Credinţa este o stare pe care trebuie să o încercăm în toată viaţa noastră, iar mântuirea este rezultatul credinţei noastre şi are şi ea dinamica ei, adică mântuirea se lucrează. Până când o dobândim de la Dumnezeu, noi trebuie să ne lucrăm mântuirea noastră.
Aşadar, când veniţi la biserică sau când vă rugaţi în taina cămăruţei dumneavoastră, să-I cereţi lui Dumnezeu să-L vedeţi, iar El vi se va arăta cu toată splendoarea Lui, care nu se aseamănă neapărat cu strălucirea veşmintelor preoţeşti, ci mai degrabă cu cuminţenia veşmintelor dumneavoastră populare, pentru că El ne-a demonstrat, atunci când a venit în lume - am auzit, nu de multă vreme, la evenimentul Naşterii Domnului -, că se regăseşte în cel blând, în cel smerit, în cel sărac şi a ales calea sărăciei, a blândeţii şi a smereniei mai mult decât oricare dintre noi. Noi, nu cred că ne-am născut niciunul într-o iesle sărăcăcioasă şi nu cred că ne-am încălzit de la suflarea animalelor. Or, Domnul nostru Iisus Hristos, împăratul cerului şi al pământului, S-a născut într-o iesle sărăcăcioasă şi a fost încălzit nu de oameni, ci de animale, care au răspuns mai mult decât oamenii la apelul Maicii Domnului şi al Dreptului Iosif, de a-i primi în casele lor, pentru ca Maica Domnului să nască pe Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu.
Am să adaug faptul că, aşa cum aţi observat, n-am venit singur, ci am venit însoţit de câţiva dintre ucenicii mei de la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, care s-au şi împărtăşit. Să vă molipsiţi de la ei, să îndrăzniţi voi, cei mai tineri, dacă cei în vârstă nu îndrăznesc, pentru că n-a fost obiceiul sau n-a fost tradiţia. Chiar doamna preoteasă să vă înveţe acest lucru, prin ea şi prin copiii ei, aşa încât să vă împărtăşiţi mai des, fiindcă - tot în tonul predicii mele - noi nu venim la Sfânta Liturghie ca să fim spectatori! La Sfânta Liturghie, noi trebuie să participăm, trup şi suflet, să cântăm, aşa cum o faceţi, dimpreună cu cântăreţul bisericii, dar şi să ne împărtăşim din acelaşi potir, împreună cu părintele duhovnicesc, cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Ziceam ca am venit cu câţiva ucenici de-ai mei, de Ia Cluj, care, ştiind că voi pleca, în săptămâna ce urmează, la Ierusalim, şi-au dorit să facem un parastas pentru vrednicul de pomenire Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Anania, pe care-l aveţi pictat aici, în biserică, şi care a fost eparhiotul acestor meleaguri. El a păstorit, vreme de optsprezece ani, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, iar apoi, vreme de cinci ani, Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Se vor împlini, peste câteva zile, cinci ani de la trecerea în veşnicie a Mitropolitului Bartolomeu.
Am să repet - ucenicii mei au să recunoască cuvântul, dar dumneavoastră, probabil, nu l-aţi auzit - o mărturisire a Mitropolitului Bartolomeu, care se temea de ceasul morţii, nu neapărat pentru că nu era pregătit pentru el. Se temea de necunoscut. Ce va fi? Se temea aşa cum, cred eu, ne temem foarte mulţi dintre noi! Şi zicea el că, la un moment dat, a trecut prin moartea clinică - aşa o numim noi, cei de astăzi; eu aş zice mai mult: aş îndrăzni să spun că a fost într-o formă de extaz, dar să-i zicem moarte clinică - şi, când s-a descoperit într-o altă dimensiune, într-o altă realitate decât pământul şi gravitaţia, dintr-o dată a simţit o mare libertate şi şi-a spus: „Doamne, câte am să cunosc eu de acum înainte! ” Aşa este împărăţia lui Dumnezeu! Cel puţin unul dintre lucrurile pe care le vom dobândi în împărăţia lui Dumnezeu este cunoaşterea nemărginită a Lui Dumnezeu, Cel nemărginit şi veşnic, Cel fără de început şi fără de sfârşit. Mitropolitului Bartolomeu îi facem un parastas smerit, fiindcă suntem oameni care recunoaştem că orice om care trăieşte pe pământ nu poate fi fără de greşeală. Doar Domnul nostru Iisus Hristos a fost fără de păcat! De-a ceea îi facem parastas, ca Dumnezeu să-i ierte păcatele şi să devină asemenea Lui, cunoscând nesfârşirea lui Dumnezeu, pe care şi-a dorit-o, cea a fără de începutului şi fără de sfârşitului lui Dumnezeu.
De asemenea, am venit, astăzi, şi pentru părintele dumneavoastră duhovnicesc, care îmi este fiu duhovnicesc, de aproape douăzeci de ani. Este o cultură care trebuie învăţată! A fost prezentă în poporul român, pentru că oamenii din parohie au fost statornici faţă de preotul lor duhovnicesc şi se spovedeau la el. Foarte rar se întâmpla ca un credincios dintr-un sat să se spovedească la alt duhovnic. Dar, din mila lui Dumnezeu, după libertatea pe care am câştigat-o după ’89, această cultură s-a amplificat şi a ajuns la adevărata ei valoare. Fiecare om, fiecare creştin adevărat trebuie să aibă un părinte duhovnicesc. Or, părintele dumneavoastră duhovnicesc mă are pe mine ca părinte duhovnicesc. Eu, la rândul meu, am un părinte duhovnicesc: Preasfinţitul Vasile, care, aşa neputincios cum este astăzi - de neputinţa trupească vorbesc, pentru că a trecut prin încercări de boală vine, adesea, la biroul meu de la Exarhat, şi mă spovedeşte. Şi el are un duhovnic şi orice episcop din Sfântul Sinod are un duhovnic. Şi Patriarhul are duhovnic. Aşa că să ştiţi că fiecare avem nevoie de un părinte duhovnicesc, care să ne îndrume pe calea mântuirii şi să ne ierte păcatele, pentru că preotul şi episcopul au această putere, prin succesiunea apostolica, să lege şi să dezlege păcatele oamenilor. Aşadar, am venit cu mult drag la părintele Ioan Valentin, la doamna preoteasă Simo- na şi la copiii dumnealor, iar prin ei, la dumneavoastră, la toţi care aţi binevoit să veniţi la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.
Vă mulţumesc tuturor, începând cu părintele, cu doamna preoteasă şi copiii, continuând cu dumneavoastră, care sunteţi aşa de frumoşi - nu numai că sunteţi în straie populare, dar sunteţi foarte cuminţi - şi, bineînţeles, le mulţumesc şi ucenicilor mei, care mă susţin duhovniceşte. Liturghia nu se poate săvârşi de unul singur, nici nu e voie, trebuie să fie măcar cântăreţul. Oricum, preotul are pomelnicele dumneavoastră, vă pomeneşte după nume şi, dacă nu sunteţi efectiv între aceste ziduri, sunteţi în Biserica slavei lui Dumnezeu. Dar, vă îndemn, dragii mei, să nu-l lăsaţi pe preot singur în biserică şi nici doar cu cântăreţul! Să veniţi miercurea, vinerea, când săvârşeşte părintele dumnezeiasca Liturghie, să veniţi sau măcar să vă trimiteţi gândul, atunci când trage clopotul, că părintele este în Liturghie, iar dacă nu sunteţi cu trupul, să fiţi cu sufletul şi cu mintea.
Dumnezeu să vă binecuvânteze viaţa, Dumnezeu să vă dea sănătate deplină, Dumnezeu să vă dea bucuria copiilor împliniţi şi să vă răspundă rugăciunilor pe care le faceţi, încât să-L vedeţi pe El cu ochii minţii, să-L simţiţi cu inima şi să ajungeţi să-L vedeţi şi cu ochii trupului! Amin!
Arhim. Dumitru Cobzaru
Amvon, Editura Renasterea
-
Vindecarea orbului din nastere
Publicat in : Predici de duminica -
Vindecarea orbului din Ierihon
Publicat in : Duminica a 31-a dupa Rusalii -
Vindecarea orbului din Ierihon
Publicat in : Predici de duminica -
Vindecarea orbului din nastere
Publicat in : Duminica Orbului
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.