Cu mila și ajutorul bunului Dumnezeu am ajuns în cea de-a cincea săptămână a Postului Mare.
Iată un bun prilej de a ne aminti de Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, pildă de pocăință și de înălțare duhovnicească.
Ea este cea care, prin lucrarea tainică a harului Sfântului Duh și prin puterea nemărginită a rugăciunii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se roagă neîncetat pentru mântuirea noastră, a răscumpărat cu înțelepciune timpul irosit în nenumărate păcate.
Dumnezeu este cel care ne-a dăruit pocăința, și tot El face pocăință pentru noi, în sensul că Dumnezeu își deschide inima larg către noi. De aceea pocăința înseamnă, mai înainte de toate, iubirea lui Dumnezeu, și după aceea efortul nostru personal (Protos. Hrisostom).
Maica Domnului ne deschide „ușile pocăinței”. În acest sens, viața Sfintei Maria Egipteanca este dovada vie a pocăinței totale, fără amânări ori tergiversări, model de pocăință pentru toți, a unei femei robite de duhul curviei, care păcătuia din plăcere trupească.
Așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pocăința este „întoarcerea în inima lui Dumnezeu”, de aceea adevărata pocăință e Bucurie, nu „corvadă, autoflagelare ori chin”.
De asemenea, Sfântul Isaac Sirul vorbește despre măreţia Tainei Pocăinţei: „Fericit este omul care îşi recunoaşte propria neputinţă... Cel care îşi recunoaşte păcatele este mai mare decât cel ce înviază morţii prin rugăciune. Cel care suspină un ceas pentru păcatul său, este mai bun decât cel care este în serviciul întregii lumi. Cel care se vede aşa cum este, acela este mai mare decât cel ce a văzut îngeri” („Cuvinte despre nevoinţă”, Edit. Bunavestire, Bacău, 1997).
Când omul păcătuiește, atunci „întristează și depărtează de la sine pe Duhul Sfânt și pe îngerul păzitor, iar în locul lui se apropie de om diavolul și duhul cel rău. Iar când creștinul se întoarce din toată inima lui la pocăință, veselește pe Dumnezeu și pe toți îngerii din cer, apropie de sine pe îngerul său și alungă de la dânsul pe îngerul satanei. Și această luptă se dă în inima și mintea omului în orice clipă, până la sfârșitul vieții lui” („Lumina şi faptele credinţei - convorbiri duhovniceşti între Părintele Cleopa Ilie şi Părintele Ioanichie Bălan”, Edit. Doxologia, Iaşi, 2013).
Știm noi cât de perfidă și de grea este patima desfrânării?
Sfântul Ioan Gură de Aur o numește „foc care arde haina virtuții”.
Este „patima cea ruşinoasă”, ce se hrănește din „iubire rea de sine”, cea care îl aduce pe om într-o stare de plâns, pentru că desfrânatul nu dăruiește nimic din suflet și nici nu primește nimic, singura lui dorință fiind împlinirea poftelor egoiste.
A ieși din robia acestei patimi și a dobândi curăția interioară implică schimbarea minții și a inimii, care se poate împlini numai ca împreună-lucrători cu Dumnezeu, astfel încât „iubirea duhovnicească să ia locul iubirii trupeşti”.
Sfântul Ioan Scărarul are o rostire în acest sens: „Curat e cel ce a izgonit de la sine dragostea prin dragoste şi a stins focul cu foc”.
Asta înseamnă să-l iubești pe aproapele întru Hristos Dumnezeu, cu o iubire pătrunsă de harul dumnezeiesc, nicidecum după pofta trupească (Jean-Claude Larchet, „Acesta este trupul meu...”).
În primul rând, pocăința înseamnă să simți în inimă că ești păcătos, doar atunci vei lua seama la propriile păcate, fără să te mai preocupe păcatele aproapelui (Avva Moise).
Pocăința nu are sfârșit, deoarece „cu cât se apropie cineva mai mult de Dumnezeu cu atât se vede mai păcătos” (Avva Dorotei).
Pocăința este „unicul început al vieţii duhovniceşti”, înlăuntrul căreia realizăm că suntem într-adevăr „copiii lui Dumnezeu” (Părintele Sofronie Saharov).
Adevărata pocăință este „mișcarea neîntreruptă a minţii, ca un avânt, spre Dumnezeu”; este întoarcere „dinspre cele de jos spre cele de sus”, adică dorul de Dumnezeu.
Pocăinţa nu înseamnă să-mi plâng soarta, viaţa sau păcatele. Acest „fel de pocăinţă” este de fapt un „dialog cu întunericul..., care cu cât îi dai mai multă importanţă, cu atât te îneacă” (Arhim. Arsenie Kotsopoulos).
Adevărata pocăință este „părăsirea păcatului și căința inimii” (Părintele Ilie Cleopa), ceea ce înseamnă nu doar „a te înfrâna de la păcatele făcute înainte, ci mai mult în a face binele”. Altfel, „pocăinţa fără milă este moartă” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Pocăința este o mare taină, fără de care nu există mântuire, care nu se reduce la a enumera pur și simplu niște păcate, pentru ca apoi să stai la rând ca să te împărtășești cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus.
Pocăința înseamnă să mori față de păcate, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 10-11).
La acest aspect profund al pocăinței făcea referire și Părintele Antonie de Suroj, atunci când cita vorbele unui credincios care venise să se spovedească: „Iată păcatele pe care le-am comis în trecut, le cunosc, le reneg, le urăsc; dar eu nu pot să mă mai pocăiesc cu lacrimi pentru acestea pentru că eu nu mai sunt omul care le-a comis; acela este mort şi n-a mai rămas nimic din el în mine, datorită cutremurării fiinţei mele pe care mi-a adus-o pocăinţa şi penitenţa” („Taina vindecării”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009).
De aceea, „câtă vreme mintea noastră este încă tulburată de păcat, încă n-am primit iertarea Domnului, fiindcă n-am făcut încă roade vrednice de pocăință” (Sf. Maxim Mărturisitorul).
Dacă am pune înainte de toate păcatele personale, încet-încet am dobândi darul tăcerii și al rugăciunii, într-o lume în care, datorită tehnologiilor de ultimă oră, toți vorbim, și nu știu câți dintre noi mai ascultăm și înțelegem duhovnicește.
Părintele Paisie Olaru spunea, despre tăcere, că e un mare dar, deoarece „prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire și de vorba deșartă, și învățăm a ne ruga”.
Ca și creștini ar trebui să privim doar la păcatele făcute de noi, pentru ca în felul acesta „să ne mustre conștiința, să dobândim lacrimi la rugăciune și să nu mai greșim”.
Lucrarea conștiinței aceasta este: „pomenește păcatele noastre și, pomenindu-le, ne smerește”, nu și în cazul celor care, din cauza necredinței și a patimilor, nu mai aud glasul lui Dumnezeu în inimile lor.
Pentru omul care nu vrea să părăsească păcatul, pocăinţa este ceva „supărător”, care îl deranjează în permanență.
Pentru cel ce se căieşte, pocăința este „leacul păcatelor, nimicirea fărădelegilor, vărsarea lacrimilor, nădejdea în Dumnezeu, arma împotriva diavolului, sabia ce taie capul lui, nădejdea mântuirii şi spulberarea deznădejdii” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Cel care se căieşte cu adevărat, acela este „mucenic viu”, deoarece „prin lucrările lor, lacrimile întrec sângele, iar căinţa întrece mucenicia. Mucenicia lacrimilor va fi înaintea celei a sângelui atunci când vom primi cununa. Mucenicii sângelui vor primi cununa odată cu ceilalţi, mucenicii lacrimilor o vor primi înaintea celorlalţi. Cine se căieşte cu adevărat pare să primească o dublă cunună” (Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte către singuratici”, Edit. Deisis, Sibiu, 2003)
Într-adevăr, „pocăinţa curăţeşte orice păcat, oricare ar fi el”. Ea nu se judecă după numărul anilor, „după măsura timpului”, ci „după înflăcărarea inimii”.
De aceea, „pentru pocăinţă sunt de ajuns şi cinci zile: de vei fi treaz, de te vei ruga şi vei priveghea” (Sf. Ioan Gură de Aur).
În lipsa pocăinței sincere ne amăgim pe noi înșine, crezînd că viața personală și a societății se va schimba în bine prin „zbaterea” noastră omenească...
Noi ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute în toate, iar Dumnezeu ne cere un singur lucru: să nu mai păcătuim!
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.